Dorința lui Alin

La 7.30, într-o cameră de hotel din București, părinții, Mihaela și Ciprian Amariei, îi trezesc pe cei doi copii, Andrei, zece ani, și Alin, șase ani. E o zi de vineri, la început de august și familia a venit din județul Constanța la o petrecere surpriză organizată pentru băiatul lor cel mic.

Pe pat se află un costum cu litera „S” cusută pe vestă și curea. „S”-ul nu e de la Superman, ci de la Sportacus, personajul principal din Orășelul leneș, un serial TV pentru copii, în care acesta îi salvează pe prichindeii din orășel de plictiseală, prin activități fizice. Alin știe doar că urmează să meargă la o petrecere ca în orășel și e nerăbdător. Sigur va fi un Sportacus acolo, însă probabil jucat de un actor român, se gândesc părinții; adevăratul Sportacus e un islandez numit Magnús Scheving.

Alin se îmbracă în costum, iar mama îl ajută să tragă fermoarul. Lasă apoi capul în jos ca să-și pună căciula de strumf, de sub care i se mai văd doar bretonul și urechile de spiriduș. Căciula îi acoperă ceafa, unde are numai câteva fire de păr.

Acum doi ani și nouă luni, Alin a fost diagnosticat cu o tumoare cerebrală canceroasă și cu hidrocefalie, adică i se acumulase prea mult lichid în creier. A trecut prin trei operații, a urmat 20 de cure de citostatice și 30 de ședințe de radioterapie. Citostaticele, medicamente puse în perfuzie, i-au provocat dureri de cap și vărsături. Tot scădea în greutate, căci nu reușea să mănânce mai nimic. Din pricina slăbiciunii, zilele treceau fără ca el să se poată juca. În primăvara lui 2013, cu cearcăne bine conturate și ras în cap, aștepta, într-un pat de spital, să se facă bine.

Acolo l-a cunoscut șefa de la pediatrie din cadrul Institutului Oncologic Fundeni, care merge adesea prin saloane să stea de vorbă cu micii pacienți despre visurile lor. A aflat că Alin vrea să-l cunoască pe Sportacus și s-a gândit că cei de la Fundația Make a Wish îi pot îndeplini dorința. Fundația colaborează permanent cu medici de la secțiile de pediatrie din țară, pentru a le îndeplini cea mai mare dorință copiilor a căror viață este în pericol.

A lui Alin încă este. Mihaela și Ciprian știu doar că, abia la cinci ani după prima operație, posibilitatea să recidiveze cancerul va deveni mai mică. Până atunci, fac controale constante.

---

O mașină închiriată de Make a Wish duce familia de la hotel la o sală de gimnastică de pe malul Dâmboviței. Pe drum, Alin se întreabă în continuare dacă o să vină și Sportacus. În camera cu geamurile până în podea, pășesc odată cu Alin, părinții și fratele. Îi întâmpină și îi îndrumă un magician, primarul Orășelului leneș. Locuitorii orașului dorm. Sunt voluntarii, în mare parte adolescenți, organizatorii de la Make a Wish, și copiii acestora, vreo 30 de oameni în total. Moțăie, unii pe saltea, alții pe scaune sau pe jos, căci un vrăjitor malefic i-a adormit.

Magicianul îl oprește pe Alin în mijlocul încăperii, îi dă o baghetă și îl învață incantația: „Oraș, oraș minunat, te rog să te trezești până numărăm la trei”. Alin nu mai repetă cuvintele lui, doar clatină bagheta: „unu, doi, trei” și toată lumea deschide ochii. Copiii, cam zece la număr, se ridică îndată. În sfârșit, au voie să plece de lângă părinți. Magicianul îi invită pe leneși la dans, însă, după câteva mișcări, le amintește că nu vor dansa singuri. Pune însă la îndoială sosirea lui Sportacus: „Nu cred că există”.

Chiar atunci, ușa se deschide și Alin o ațintește cu privirea. Apare, mergând în mâini, supereroul, Sportacus cel adevărat, de departe din Islanda. Aplauzele adulților și strigătele copiilor acoperă melodia cadențată. Sportacus ajunge în dreptul lui Alin, care îl privește de jos în sus și strigă „ba da, există!”. Tatăl filmează momentul cu telefonul.

Sportacus se așază pe vine, îl ia pe Alin pe genunchiul stâng și-i vorbește în engleză. Îi spune că se bucură să-l cunoască și povestește despre jocurile pe care le-a pregătit. Magicianul traduce în română, iar Alin ascultă cu gura întredeschisă, dând din cap. Mama urmărește totul cu mâinile împreunate în dreptul bărbiei, se bucură de bucuria lui, iar, din când în când, scoate telefonul pentru a face poze.

---

Când Alin s-a simțit rău întâia oară, erau toți patru în Cipru. Tatăl stătea acolo de doi ani, iar mama și copiii de un an. Mihaela, care are 32 de ani, lucra ca femeie de serviciu. Ciprian, 38, muncea în construcții. Alin avea dureri de cap, grețuri și slăbise tare. Mai întâi, medicii au crezut că e din pricina unei alergii la lapte. După aceea, s-au gândit că are vreun microb pe esofag. A durat o lună și jumătate până au descoperit tumoarea. I-au făcut un RMN în cele din urmă, deși nu știau ce avea să se întâmple după anestezie. Mihaela spune că n-au avut încotro, au fost nevoiți să-și asume riscul. Ea a fost mai puternică, dar Ciprian a căzut din picioare când a aflat despre boală.

Sportacus îl îndeamnă pe Alin să-i imite mișcările. Băiatul își observă supereroul, întinde brațele pe ritmul unui cântec din Orășelul leneș, strânge pumnul drept, își încordează bicepsul, își mușcă ușor buzele și le arată tuturor cât este de puternic. Ceilalți copii dansează pe lângă el, urmând coregrafia. Țopăie de la stânga la dreapta, pun mâinile în șold, le ridică sus. Se mai încurcă, dar nu renunță. Cristina, o fată cu perucă verde, asemănătoare unui personaj din serial, îi desenează lui Alin o mustață cu un marker negru. Gata, acum chiar e Sportacus Junior. Sala răsună de scandarea: „Alin, Alin!”.

Andrei stă îmbufnat, cu capul sprijinit în palmă. Își întreabă mama cât mai durează petrecerea. Ea îl mângâie pe spate, dar privește în continuare spre Alin.

După ce s-a îmbolnăvit fratele lui, Andrei a stat mai mult singur acasă. Mama era la spital, iar tatăl lucra. În acea perioadă, au apărut tulburările de vorbire. A început să se bâlbâie. Psihologul la care l-au dus părinții spune că boala celui mic a avut un impact negativ asupra lui Andrei. Cei doi frați s-au obișnuit să se joace separat; unul la spital, celălalt acasă. Lui Andrei nu prea îi place aglomerația și nici că fratele lui e în centrul atenției, așa că se așază singur pe saltea. Magicianul și Sportacus îl tot cheamă la activități. El le răspunde răspicat: „Nu vreau”, ceea ce îi face pe părinți să se uite îngrijorați unul la celălalt.
După ce mănâncă boabe de strugure transformate în bomboane-sport pentru energie, cum le numește Alin, copiii dansează cu o voioșie și mai mare. Din cauza oboselii, lui Alin îi piere zâmbetul în brațele lui Sportacus, dar îi revine curând. Părinții devin balerini și formează o cupolă cu mâinile deasupra capului.

---

Pe 19 februarie 2013, medicii din Cipru au stabilit diagnosticul, iar pe 21, mama și copiii erau deja în avion spre București. Acolo, pe insulă, n-avea cine să-l trateze pe Alin. Pentru că nu le-au ajuns banii pentru toate biletele, Ciprian a revenit mai târziu. Amândoi părinții regretă că s-au întors. În Cipru, mama primea cam 600 de euro și tatăl aproape 900. Acum, Mihaela e asistentul personal al lui Alin, cu o indemnizație socială de 700 de lei, iar Ciprian obține în jur de 800 de lei din salariul de paznic prin diverse locuri, unde îl trimite firma. „Aici n-am bani să le iau două batoane de Snickers. Acolo le luam o cutie”, spune Ciprian.

La prima operație, în martie 2013, la Spitalul Bagdasar din București, i-au pus lui Alin un furtunaș la nivelul tubului digestiv, prin care se elimină lichidul de la creier. Substanța acumulată din cauza tumorii poate duce, în timp, la apariția dificultăților de învățare și la tulburări de memorie. O să mai rămână cu furtunașul, căci momentan nu-l deranjează.

După o săptămână, a avut loc a doua intervenție, de peste șapte ore. Atunci a făcut stop cardio-respirator de trei ori, iar medicii nu i-au putut scoate întreaga tumoare, căci i-ar fi atins creierul. De la șase centimetri a ajuns la doi și, după tratamentele de la Fundeni, la șașe milimetri, cât diametrul unui creion. Acolo, Alin a făcut cele 20 de cure de citostatice și cele 30 de raze. Trei săptămâni stătea în spital, o săptămână mergea acasă și tot așa, în jur de un an. Medicii nu le-au spus părinților ce șanse are. „Cu Dumnezeu înainte”, zice Mihaela. După a doua operație, Alin nu mai știa să zică nici că i-e foame. Cam 14 zile i-a fost greu să vorbească și să meargă. În plus, îi scăzuse imunitatea, iar șederea în spital îl neliniștea.

Înainte de plecare, Sportacus îi dă lui Alin un autograf pe spatele tricoului. „Sportacus Magnus”. Stau la poze, pe rând, Alin și Sportacus; Alin, Andrei, părinții și Sportacus; Alin, organizatorii și Sportacus. După aceea, urmează fotografiile de grup. Blițul și țăcănitul aparatelor cuprind sala. Mihaela chiar nu se aștepta să vină însuși actorul din Islanda. „E o zi frumoasă și fericită”. Ciprian nici nu își mai găsește cuvintele pentru a spune cum sе simte. „Mă bucur mult”.

În timp ce alții iau autografe de la Sportacus, Alin își ridică bagheta și se îndepărtează. Trebuie să se întoarcă, însă, pentru daruri. Primește, printre altele, un ceas, abțibilduri și brățări. Îl îmbrățișează pe Sportacus și se duce la mamă cu pași de uriaș: „Am primit cadouri”. Un băiețel se apropie de Alin, care ține în poală patru folii de abțibilduri cu supereroul, și-l întreabă dacă îi dă și lui. Fără să stea pe gânduri, îi oferă una. Apoi, îi înmânează și unei fetițe, căci își dă seama că le privește cu jind. Alin își spune convins: „Eu am două, ei au două. Nu trebuie să am prea multe”.

La rândul lui, Andrei primește de la magician o cutie Lego Star Wars. Vorbește mai mult și se joacă cu ceilalți copii. Ciprian realizează că mai devreme era supărat pentru că lui nu-i dăruiseră nimic.

Alin dă fesul jos, ca să nu mai transpire. La ceafă, unde nu i-a crescut părul, se vede urma operației. Se așază pe podea și rotește cadranul ceasului de la Sportacus. Învârte ce învârte și se oprește imediat ce ajung feliile de tort pe farfurii. Își ia o porție, pe care o mănâncă în picioare. Când era internat, nu avea voie ciocolată și sucuri. Strânge furculița de plastic și duce bucăți mari la gură. Capătă îndată energie, adună confetti de pe jos, aleargă prin sală. Ceilalți copii îl strigă „Sportacus”.

---

Pe 2 noiembrie, anul trecut, părinții l-au dus la o clinică din Turcia, găsită pe Internet. Operația pentru extirparea celor șase milimetri de tumoare a costat 10.000 de euro. I-au strâns după ce au făcut o pagină de Facebook cu ajutorul unei prietene și au trimis către presă numerele de cont pentru donații. Mama a depus atunci un dosar la Consiliul Județean din Constanța, de unde a primit 1.400 de lei pentru investigații și tratamente. Anul acesta, în luna februarie, au mai fost o dată în Turcia, pentru o nouă medicație. Doctorii le-au zis că nici corpul unui adult nu poate suporta toate tratamentele pe care le-a urmat Alin. „Opriți-vă, s-a făcut tot pentru copil. Dacă o să mai continuați, n-o să mai trăiască”.

Părinților le-a fost teamă să nu-i facă mai mult rău decât bine. Acum, îl duc la control o dată pe lună la Fundeni, unde stă internat cel mult două zile. Așteaptă să treacă cei cinci ani de la operație, pentru a fi cât de cât siguri că nu va recidiva boala. „Numărăm orelele și zilele”, spune Ciprian, în timp ce se uită la Alin cum se joacă.

Cu o mașină adusă tot de Make a Wish, înainte de a lua drumul spre comuna Castelu din județul Constanța, merg toți patru la Stadionul Dinamo. Mai ales Andrei vrea să-l vadă. Ciprian, de pe scaunul din față, îi spune șoferului: „Facem poze repede”. Jucătorul preferat al lui Ciprian e Ionel Dănciulescu, iar băieții au ajuns să-l iubească la fel de mult. Mihaela, în spate, îl ține pe Alin în brațe, iar lângă ei stă Andrei.

Alin învârte rotița ceasului.

– Mami, am luat bagheta aia?
– Ce baghetă?
– Era a mea.
– Era a lui Sportacus, intervine Andrei.
– Am vrut să i-o dau și-a zis: „nu, nu păstreaz-o”. Era a mea.
– Ba a lui Sportacus, insistă Andrei.
– Nu înțeleg ce vreți acum, spune Mihaela.

Pe Bulevardul Ştefan cel Mare, soarele își trimite razele prin geamurile fumurii ale mașinii, care oprește vizavi de stadion. De la un magazin aflat la intrare, Ciprian cumpără un breloc, dar nu are bani la el și de un fular cu numele echipei, pentru Andrei. Până se pozează ei trei în fața statuii, Mihaela se întoarce cu portofelul. Alin aleargă pe lângă vitrina magazinului și-l ia oboseala. Mama îl duce în brațe până la mașină. La ieșirea din București, îi pune telefonul la ureche. E mamaia, căreia îi amintește să facă de mâncare, că e pe drum.

Închide ochii din când în când, însă se trezește la fiecare hop.

– Tati, de-acum nu o să mă mai numesc Alin.
– Da’ cum?
– Sportacus Mic.
– Tati, mami nu vreau să se mai numească „mami”.
– Da’ cum?
– Mami, vreau să te numești Sportacus-Prințesă.

Mihaela îl pupă pe creștet. Urmăresc norii împreună. Ea îl ține strâns în brațe, iar el își așază arătătorul pe geam. „Uite!”. Lui Alin i se pare că norul cel mare seamănă cu un copil care doarme.

După două ore, mașina ajunge acasă. În camera copiilor, peretele de la capătul patului e plin de icoane. Pe masă se află un acvariu cu pești. Andrei pleacă în altă cameră, să se joace cu lego. Alin își dă costumul jos și-l lasă pe un scăunel de lemn. Cu glas alintat îi cere Mihaelei să-i pună pantalonii scurți. Îndată, după ce îl îmbracă, mama aduce șervețele și apă, ca să-i șteargă mustața. Printre schimonoseli, Alin se lasă curățat.

O zbughește apoi pe ușă și revine cu toate cadourile de la Sportacus, pe care le trântește în pat. Se așază și el pe-o pernă. E obosit. Înainte de culcare, însă, își duce părinții la mamaia, la o stradă mai încolo, pentru a-i povesti totul. Mihaela se întoarce acasă cu el în brațe, îmbrăcat în costumul de Sportacus. Îl așază în pat, unde adoarme numaidecât.

---

Din toamna asta, Alin merge la grădiniță în grupa mare. Anul trecut ajungea cam o dată pe săptămână. Acum totul depinde de cum se simte. Obosește destul de repede, iar după ore, de obicei, îl doare capul și îi vine să vomite. Alin vrea să se facă bine, ca să se întoarcă Cipru, căci i se pare că a lăsat în urmă o lume de poveste. Părinții își fac griji pentru viitor și nu cred că mai e posibil să revină. „Ne e frică să plecăm cu el, se poate întâmpla orice, oricând”.