Două săptămâni la bunici

Cu câteva luni în urmă am planificat două săptămâni de viață off-the-grid în satul bunicilor partenerului meu. Un loc îndepărtat nu atât prin drumul accidentat, cât prin conexiunile slabe la semnalul celular și la apa curentă. 

Casa bunicilor este ultima pe ulița care se ramifică dintr-un drum de pământ izvorât din cel asfaltat. După încă două ore de condus am fi ajuns în Ucraina sau în Moldova. 

După casă începe pădurea. 

Linia dintre domestic și sălbatic este marcată de un gard de lemn. Trandafirii și păpușoiul sunt la doi metri distanță. Pe partea cu trandafirii se află casa și dependințele – o bucătărie de vară și o magazie. Pe cealaltă – șura, șopronul, buda, cotețul, păsările și grădina. 

Fiecare aduce un beneficiu: meșteritul, eliminatul deșeurilor, pază (deși câinii legați au ratat recent o vulpe, ceea ce a dus la nouă găini în minus), ouă și carne de pui, fasole, morcovi, ceapă, roșii, pătrunjel, sfeclă, dovleac (pentru semințe coapte), castraveți, varză, ardei gras, zmeură, căpșuni, pepene verde, prune, pere, mere, vișine, nuci. Și porumb, mult porumb. Producția echivalentă unei piețe întregi, într-o singură grădină. 

După grădină se întinde pădurea nedomesticită, sursă de lemn pentru foc și pășune pentru oi și vaci și, ocazional – pentru cerbi. Și, mai rar, e loc de plimbare pentru nepoții deveniți adulți, care încă știu calea pârâului.

Am venit aici să lucrăm de la distanță conform programului de birou, apoi să avem tura de noapte pentru a scrie fără întreruperi. Deocamdată nici o parte a planului nu merge conform programului. Însă neplanificatul abundă.

Trei mese pe zi, pregătite de la zero. Fiecare cu cel puțin cinci meseni. Toți atenți la ceea ce servesc în farfurii (unii țin post, alții mănâncă „de dulce”) și fără să scape momentul de a invita oaspeții să-și mai umple o farfurie. Delicată artă, aceea de a refuza fără a jigni (încă spre a fi stăpânită). Niciun ecran. Niciun perete. Picăturile și firimiturile care se scurg pe podeaua curții pavate sunt curățate de pisică și de găinile lăsate libere seara „ca să pască”. O stație de spălare a vaselor în trei etape — întâi clătite cu apă, apoi înmuiate în vasul cu detergent, apoi clătite în vasul cu apă curată. 

Petrecem timp cu bunicii, ne plimbăm desculți, meșterim o poartă nouă pentru gard, culegem ingrediente din grădină, alergăm puiul care tot scapă din țarcul găinilor, căutăm pisica, ne scărpinăm alergiile la alimentele grase, cândva familiare. Toate se întâmplă într-un ritm propriu. 

La fel și scrisul despre alte lucruri decât cele prevăzute, cum ar fi disertația la antropologie. Iată câteva gânduri, despre conexiuni la resursele vitale devenite invizibile atunci când trăiești într-un mediu urban toată viața.

Aici, conexiunea cu apa este prin fântâna de la capătul uliței, unde valea, explodată cu porumb, face trecerea către pădure. Gardianul acestei resurse sunt alți săteni. Ei folosesc aceeași fântână, astfel încât nu se pune problema consumului ostentativ. Apa din fântână este pentru băut, gătit și igienă. Apa de ploaie, pe care toți sătenii o colectează, este folosită pentru udarea trandafirilor și, ocazional, a grădinii, pentru a salva punctual vreo cultură. Seceta, ca mai toate condițiile de mediu, este de neevitat.

Conexiunea mea cu apa este robinetul. Abia în adolescență am descoperit conductele care livrau această apă și de unde proveneau. Și am aflat parcursul apei doar până în subsolul clădirii. Gardianul acestei resurse este o instituție. Controlează o rețea mai mare decât îmi pot imagina.

Aici, conexiunea la date este prin intermediul unui mobil cu tastatură, unde apelurile de seară o pun la curent pe bunica cu privire la ceea ce fac cei doi copii și familiile lor. Despre familia extinsă, surori și nepoți, se actualizează săptămânal. Ține socoteala tuturor, îi tachinează adecvat și îl informează pe bunicul doar de cele cu adevărat importante. Bunica are 91 de ani.

Conexiunea mea la date se face printr-un smartphone care adesea se dublează ca laptop, ceea ce îl face tot ce am nevoie pentru 90% din munca mea. 90% din acel 90% este bazat pe internet. Asta face ca munca mea să depindă de un ecran, de electricitate și de o conexiune la internet. 

Mi-a luat trei zile să înțeleg la ce se referă mantra „nu ești munca ta”. Cred că înseamnă să poți face alte lucruri decât munca de birou și să nu le consideri ca fiind timp pierdut. Poți vorbi, mânca, citi, dormi, aduce apă de la fântână. Dacă munca înseamnă să privești un ecran, să tastezi cuvinte la tastatură și să te simți anxios că rămâi în urmă, altele decât munca înseamnă să-ți miști și să-ți odihnești corpul, să te uiți la lucruri care se petrec în direct sau, după caz, să le miroși, să simți soarele, apoi frigul.

Aici, conexiunea la încălzire se face prin lemnul din pădure. Încă trebuie să descopăr cum arată acest circuit de resurse, dar știu că gardianul este statul, prin pădurari. Unii dintre ei cu exces de zel. Ca mărturie a valorii lemnului în acest ecosistem și în altele mai mari, bunicul de 95 de ani a fost filmat și amenințat de un pădurar în timp ce tăia o ramură moartă dintr-un cireș. Este pământul său, cireșul său, dar nu este al său dreptul de a tăia din pom. Sunt multe implicații aici. Lucruri mari, precum proprietate și exploatare, drepturi și proporționalitate.

Conexiunea mea la încălzire este electrică, prin cabluri care transportă energia din surse care-mi sunt necunoscute. În mod ironic, este folosită mai ales pentru răcirea apartamentului în zilele toride de vară, prin aerul condiționat. În casa de chirpici în care ne aflăm acum, la mijlocul lui august, temperatura este perfectă.

În acest ecosistem gospodăresc, conexiunea dintre nevoie și resursă este ușor de observat. Semeni input-ul și mănânci, stochezi sau vinzi producția. Infrastructură este vizibilă, ca și întregul lanț de producție și de consum. Este viu — susură și cotcodăcește. Apă, mâncare, pază, adăpost. Conexiunile materiale sunt aranjate eco-logic, optimizate pentru o utilizare eficientă. Risipa și deșeurile sunt ceva pe care orșenii le aduc în acest sistem cvasi-autarhic în formă de apă îmbuteliată și pâine feliată ambalată în plastic.

Aceasta este o imagine a ecologiei și a circularitații când ele au simbolizat mai întâi naturalețe, apoi precaritate, acum hipsterime. Downshifting, eco-living, homesteading. Constrângerile ecologice le determină pe toate. Acum doar suntem mai pricepuți la branding. 

Ecologia se extinde și la aranjamentele sociale, până la natura individului.

În această locuire la sat par să existe alinări pentru două mari dureri moderne. Una este scutirea de a căuta o menire. Aici nu trebuie să pui la îndoială motivele pentru care faci ceva; acțiunea este determinată de o nevoie — de a mânca, de a avea un adăpost, de a extinde controlul asupra resurselor naturale (fie, motivul pentru a avea copii poate că a dobândit sensuri mai idealiste). Pe măsură ce fapta vine din nevoie, identitatea provine din ceea ce faci.

Cealaltă alinare este scutirea de a găsi momentul și deciziile potrivite. Faci sau nu faci un lucru pentru că timpul este potrivit sau nepotrivit pentru asta. Timpul este în afara ta. E timpul climatic, timpul religios, timpul social. Timpul de viață al animalelor. Timpul de lucrat pământul. De lăsat cașul la închegat. Timpul de post. Timpul de sărbătoare. Timpul de doliu.

Pisica a dispărut pentru că mâncarea a devenit rară. „Ce o să mai vâneze, dacă primește mâncare de la noi?!”, a spus bunica, nedumerită de sugestia de a o hrăni. Cât timp nepoții au lăsat brânză și oase de pește pe la colțuri, pisica s-a întors. Este încă în zonă. „Dacă îi dai mâncare, ai pisică.” Ce fel de pisică, e de văzut. Este încă un mic prădător de rozătoare sau e un animal de companie care se așteaptă la hrană în schimbul prezenței?

Și ce fel de oameni devenim, atunci când funcționăm cu infrastructuri invizibile și alimentele a căror orgine nu poate fi clar stabilită, încă e de văzut.

Alexandra Ștef explorează moduri în care comunități locale găsesc soluții pentru provocările cu care se confruntă. Crede că înțelegerea comunităților ca sisteme este esențială în orice inițiativă de schimbare. Lucrează ca cercetător, consultant și facilitator în procese de participare comunitară.

Articolul a fost publicat prima dată pe 8 august, pe platforma Medium, cu titlul „See? If you give it food, you have a cat”.

Un proiect editorial despre transformarea satului românesc.