Dragă sponsore

După vreo 40 de minute în care șapte adulți au stat cu ochii ațintiți pe Mihaela, o fetiță de şapte ani, așteptând să spună ceva, orice, să coloreze, să bea un pahar de Nestea, sau măcar să ia o banană, Laurenţiu Tudor se ridică de pe scaun şi spune scurt: „Se simte inconfortabil. Mi se pare că nu-i facem bine cu chestia asta, aşa că zic să nu o mai prelungim”.

Nici mama fetiţei, Ileana, nu este pregătită să fie în centrul atenţiei. Timidă, cu părul scurt, ascunsă într-un hanorac, nu vorbeşte mai deloc. Asemănarea dintre cele două e foarte puternică, dar în dimineața asta le leagă ceva şi mai intens, neliniştea de a fi privite. Şi dacă cei 24 de ani ai femeii o ajută să îşi țină angoasa sub control, disconfortul fetiței de doar şapte ani se transformă în panică pe măsură ce trece timpul.

Adulții din încăpere, o sală din sediul organizației World Vision din Craiova, par neputincioşi, deşi toţi cei prezenți au experiență cu copiii: trei angajate ale organizatiei şi doi actori, Laurențiu şi Petrişor. La începutul întâlnirii, Laurenţiu părea să fie încă în control. În ciuda drumului făcut prin ploaia torențială, când căuta cadouri pentru fetiță, şi a tenişilor şi blugilor uzi leoarcă, a întâmpinat-o pe Mihaela cu un zâmbet prietenos. „Eu sunt Laurențiu. Îmi pare bine. Ce faci? Ai fost astăzi la şcoală deja?” Nu a primit însă niciun răspuns.

În zidul de tăcere din încăperea tapetată cu fotografii cu copii care zâmbesc şi se joacă, Laurențiu continuă. „Uite, noi doi suntem dintr-o trupă de teatru, şi toți oamenii care vin să ne vadă pe noi vor să te sprijine, pentru că am înțeles că eşti un copil cuminte care vrea să învețe.” Dar pe măsură ce trec minutele, optimismul din zâmbetul lui Laurențiu nu rezistă în fața amorțirii tensionate din încăpere. Înghite în sec, iar trupul său lung, de peste 1, 80 metri, se face tot mai mic în scaunul din fața Mihaelei, pe care s-a aşezat pentru a colora alături de ea.

E prima întâlnire dintre Laurenţiu Tudor, un actor şi regizor de 26 de ani din Craiova, şi fetiţa de şapte ani dintr-un sat din Dolj, pe care actorul, împreună cu colegii săi de trupă, Petrişor, Anca, Florin şi Emil, o sprijină prin programul „Donator de Viitor”, iniţiat de organizaţia World Vision România.

În 2011, conform unui studiu al GfK Verein, ponderea totală a persoanelor din România care au donat a fost de 38%, printre ei regăsindu-se şi cei care donează pentru biserică sau dau bani cerşetorilor. Laurențiu este însă unul dintre puținii donatori recurenți din România, adică cei care susțin lunar o cauză cu o sumă de bani. Alături de colegii săi, donează câte 68 de lei pe lună din banii câștigați din spectacolele lor de improvizație programului „Donator de viitor”.

Într-o societate în care procentul celor care donează este unul minoritar, ce îi determină pe oameni ca Laurenţiu să se implice? Şi în contextul unei filantropii anemice, cum faci o cauză vizibilă? Cât de emoțional sau chiar subiectiv îşi poate prezenta o organizație mesajul pentru a atrage atenția asupra cauzei, dar fără a distorsiona informația?

---

În 21 noiembrie 2013, Laurenţiu a fondat în Craiova trupa de improvizaţie On The Spot Impro şi, pentru că mai era o lună până la Crăciun, a vrut să lege momentul de un act de caritate şi îi facă unui copil o surpriză de sărbători. Aşa că a sunat o fostă colegă de liceu, Cristina Dan, care era specialist de marketing la World Vision, în Craiova. Știa că organizaţia lucrează cu comunităţi defavorizate şi s-a gândit că îi vor prezenta un copil pe care să-l ajute. Laurențiu colaborase deja cu World Vision în vara aceluiași an, când împreună cu alţi actori au organizat spectacole de teatru pentru copiii din satele din Dolj, pe terenurile de fotbal din sat sau la casele de cultură. Mulți vedeau pentru prima dată în viaţă un spectacol de teatru.

Cristina i-a povestit de „Donator de Viitor”, prin care putea să sprijine un copil dintr-o comunitate defavorizată pe termen lung şi putea chiar să stabilească o legătură cu copilul — să îl cunoască, să facă schimb de scrisori. Laurenţiu a fost încântat de sugestie. În ultimii ani avusese destule experiențe de implicare socială în urma cărora a înțeles că nu e deloc uşor să faci mai mult decât o chestie temporară. Donezi rechizite pentru un an, dar mereu rămâne întrebarea: „Și anul următor?”

Când Cristina i-a spus de noul program, Laurenţiu a simţit că era ce căuta. E un proverb care îi place mult: „Decât să dai cuiva o plasă plină de peşti, mai bine pune-i o undiță în mână”. S-a gândit că e un gest minim pe care îl poate face, alături de colegii săi, pentru a schimba ceva pentru un copil, şi că dacă toţi cei aproximativ 250,000 de locuitori ai Craiovei ar dona, nu ar mai exista copii în satele de lângă Craiova care să nu poată merge la şcoală.

Mihaela e în clasa pregătitoare la școala din satul natal, un sat sărac din Dolj. Învață într-o școală cu două săli, în aceeași clasă cu copii care sunt dintr-a I-a până într-a IV-a. Copiii de grădiniță învață în cealaltă încăpere, iar cei care trec de clasa a IV-a merg la şcoală, cu microbuzul, în alt sat.

Ileana, mama Mihaelei, e din Rovinari, de pe lângă Târgu Jiu, dar s-a mutat în satul din Dolj acum opt ani, după ce a venit la o rudă în vizită. S-a căsătorit acolo și a avut-o pe Mihaela. Familia trăiește din creșterea câtorva animale pe care le au bunicii și din alocația Mihaelei. Ileana a auzit de programul World Wision de la alți oameni din sat care sunt ajutați. Pentru Mihaela a primit până acum șampon, săpun, pastă de dinți, rechizite, cărți și cizme pentru iarna trecută.

---

Ploaia parcă nu se mai oprește, aşa că toţi cei care intră în Arcade îşi scutură umbrelele, înainte să fie înghiţiţi de pereţii roşii ai pubului din Craiova şi de căldura dinăuntru. Geamurile sunt pline de picături de ploaie şi prin ele se vede o clădire veche, Facultatea de Agronomie, unde e şi sediul Facultăţii de Teatru. Acolo și-a petrecut Laurenţiu întreaga zi, regizând spectacolul de dizertaţie al unor colegi, apoi s-a dus până acasă, nu departe de facultate, să facă un duș şi să mănânce. E deja în pub, a sosit primul. E puţin stresat şi se joacă pe telefon. Treptat sosesc şi ceilalţi actori, Anca, cea mai bună prietenă a lui, Petrişor, Emil și Florin.

De pe scenă se aude un intro de chitară şi actorii îşi fac intrarea. „Bună seară, doamnelor şi domnilor, bine aţi venit la On the Spot”, anunţă Laurenţiu. Pentru cei care nu au mai fost, explică pe scurt mecanismul spectacolului: nimic nu este pregătit de acasă şi totul se naşte chiar acum. „Trebuie să vă spun o chestie foarte importantă, despre parteneriatul nostru cu World Vision. Suntem Donatori de Viitor pentru o fetiţă, pe numele ei Mihaela, cu care ne-am şi întâlnit chiar ieri. E fetiţa pe care noi, împreună cu voi, o sprijinim prin programul Donator de Viitor, despre care puteţi afla mai multe pe site-ul World Vision şi puteţi deveni şi voi Donatori de Viitor.”

În primele luni de la implicarea în program, Laurenţiu şi colegii săi ştiau că „fiecare copil are un cont personalizat şi banii donaţi intră în contul lui, din care se cumpără rechizite, pachețele şi tot ce are nevoie copilul pentru şcoală”. Lucrurile au căpătat însă o altă semnificaţie cu o săptămână în urmă, când Laurenţiu, pregătindu-se de întâlnirea cu Mihaela, a intrat pe site-ul World Vision şi a găsit mai multe informaţii despre program. A înţeles atunci că banii nu sunt folosiţi doar pentru fetiţă, ci pentru întreaga comunitate din care ea face parte. Situaţia i s-a părut însă uşor contradictorie.

„Dacă ajut comunitatea, de ce nu se promovează proiectul în ideea aceea «sprijină o comunitate», «donează atâţia bani pentru comunitatea respectivă» şi de ce foloseşte imaginea unui copil?”

A vorbit apoi la telefon cu Cristina Dan, fosta sa colega de liceu, de la World Vision, care i-a explicat că respectivul copil e într-adevăr ajutat cu prioritate atunci când are nevoie de ceva, dar că banii se folosesc pentru sprijinul comunităţii. „Nu s-a pus problema foarte clar la început, au fost mai degrabă vagi în exprimare. Şi având în vedere că a fost iniţiativa mea, nu m-am dus eu să îi chestionez.”

Felul acesta de a comunica nu i se pare 100% OK din punct de vedere moral. „Practic te foloseşti de imaginea unui copil. Însă, ştii când la ştiri auzi de un accident cu 4.000 de morţi? E doar o statistică, nu înseamnă mai nimic. Însă când se vorbeşte despre un om anume, din accidentul acela, când individualizezi, povestea capătă sens. Cred că e şi motivul principal pentru care cei de la World Vision comunică în felul ăsta.”

O uşoară dezămagire a existat pentru Laurențiu, dar apoi şi-a dat seama că ei şi-au dorit să ofere un sprijin şi în continuare îl oferă. „Am fost cu World Vision şi am văzut că se întâmplă lucruri. Am văzut săli de sport construite de ei de la zero, toalete, şi am zis, OK, deci se întâmplă ceva cu banii ăştia. Am văzut rezultate ale proiectelor lor.”

„Sunt convins că nu întotdeauna avem toate informațiile şi atunci nu putem judeca persoana respectivă. Asta ar însemna să dau vina pe o persoană sau pe alta. Poate e vina mea de la bun început. Mi-am asumat chestia asta.”

---

Mecanismul de sponsorship al organizației World Vision a fost implementat pentru prima dată în 1953, în Coreea, şi presupunea donaţii lunare ale unor sponsori, în urma cărora copiii şi comunităţile în care aceştia trăiau să beneficieze de acces la apă curentă, hrană consistentă, educaţie, servicii medicale. Activitatea organizației s-a extins ulterior la nivel global.

În 2008, organizația a fost criticată de programul de televiziune australian Foreign Correspondent, după ce unul dintre reporterii săi, Andrew Geoghegan, a descoperit că Tsehaynesh Delago, o fetiţă de 14 ani din Etiopia, pentru care era sponsor şi care făcuse toată viaţa parte dintr-un program World Vision, nu știa că e parte din program. Jurnalistul a fost uimit de faptul că deşi i s-a comunicat de către organizație că fetița învață engleza la şcoală şi că făcea progrese, de fapt aceasta nu vorbea deloc engleza.

Foreign Correspondent, au spus atunci reprezentanții televiziunii, nu contesta integritatea World Vision, dar chestionau felul în care programul de sponsorship era prezentat publicului. Organizaţia a răspuns că foloseşte o abordare comunitară, în care banii nu sunt direcţionaţi către familia copilului sponsorizat, întrucât „o abordare directă” ar crea invidie între copiii dintr-o comunitate şi nu ar funcţiona pe termen lung.

Programul românesc foloseşte acelaşi mecansim de sponsorizare şi presupune o donaţie lunară de 68 de lei. Majoritatea mesajelor de pe site-ul Worlsvision.ro au la bază ideea de a schimba destinul individual al unui copil: „Ajutorul tău, şansa lui”, „Cum schimbi destinul unui copil devenind donator de viitor?”, „Alege acum să schimbi destinul unui copil”, „Pentru mai puţin de 2.5 lei pe zi poţi schimba destinul unui copil dându-i posibilitatea de a merge la şcoală în fiecare zi”.

Este prezentată şi dimensiunea comunităţii, dar nu la fel de frecvent. La finalul unui filmuleţ de prezentare de pe site este rostit îndemnul „Schimbă destinul unui copil şi al unei comunităţi”, iar în rubrica de Q&A se explică: „Un copil nu beneficiază de bani în numerar. Dacă am oferi copilului şi implicit familiei sale bani în numerar, nu am putea fi siguri că banii se vor duce acolo unde e nevoie mai mare de ei. […] Donaţia ta şi a celorlalţi donatori este folosită în beneficiul tuturor copiilor din comunitatea respectivă şi a celorlalţi membri prin proiecte de dezvoltare comunitară.”

La întrebarea dacă felul în care se comunică programul Donator de Viitor nu e prea vag şi nu cumva lasă impresia că ajuți un copil anume în mod direct, Anca Bejenaru, director de comunicare World Vision România, a răspuns că principiul de dezvoltare comunitară este principiul pe care organizația îl aplică și despre care vorbesc peste tot. „Dar oamenii suntem mai curând setaţi, indiferent că tu le explici, să meargă pe modelul de mai aproape. Modelul de mai aproape este pomana.”

Cristina Dan consideră că i-a explicat lui Laurenţiu cum funcţionează programul, că donatorii pot să comunice direct cu copilul pe care îl susţin, prin scrisori şi întâlniri, dar că banii sunt dirijaţi spre întreaga comunitate. Însă spune că, fiind prieteni, discuţia nu a fost atât de formală şi poate de acolo a apărut confuzia. „Laurenţiu m-a sunat şi mi-a spus că vor să facă ceva pentru copii şi eu i-am spus că ar putea să devină donatori de viitor pentru un copil, că e un program lansat recent. Și a fost ceva de genul, „îmi place, facem”. Cristina spune însă că de regulă le explică posibililor donatori că 68 de lei nu schimbă viaţa unei familii, că de 68 de lei nu poţi cumpăra decât 3 sticle de ulei, 2 pungi de orez etc, că nu ar fi un ajutor real. „Noi nu vrem să creăm dependență. Viziunea noastră e să nu mai existam în comunitățile astea.”

---

În sala de repetiții de la Facultatea de Teatru din Craiova, Laurenţiu, desculţ şi total absorbit de ce face, ezită între impulsul de a le spune actorilor cum să joace şi libertatea de a-i lăsa pe ei să descopere. Regizează spectacolul de diplomă al unor studenți la actorie.

Se apropie de scenă, apoi se așază brusc pe unul dintre scaunele roșii, prea mici pentru trupul său, gesticulează şi şopteşte replici în paralel cu actorii. De multe ori îşi înghite cuvintele şi îşi omoară impulsul de a rosti el replica. Are ochii mari, senini, şi o mobilitate de dansator în corp. A fost acceptat la o universitate de dans din Marea Britanie, dar nu a avut bani să meargă.

Geamurile sunt deschise şi se aude de afară ploaia care nu se oprește de câteva zile. „Scena asta are un ritm riscant”, le spune actorilor. „Intenţiile trebuie să fie clare. Găsiţi-vă lejeritatea cu care să daţi ascuţime rolurilor.”

Concentrarea lui Laurenţiu e totală. Şi asta pentru că îi place teatrul, dar mai ales pentru că îşi asumă lucrurile. „Dacă ar fi fost să fac orice altceva, în afară de teatru, aş fi făcut-o cu aceeași implicare. Dar nu cred că aş fi fost la fel de fericit. Dacă mi se dă ceva de făcut, chiar dacă nu îmi place, dacă l-am acceptat, mi-l asum şi mă implic 100%.”

O să vadă care a fost rezultatul implicării în programul Donator de Viitor, în noiembrie, când se încheie contractul de sponsorizare. „Vrem să ne mai întâlnim o dată cu fetiţa la finalul contractului. Urmează să îi scriem o scrisoare acum în care să o întrebăm ce îi place să înveţe, despre carnetul de note de la şcoală. Sunt curios să discut la finalul contractului şi cu World Vision, şi cu fetiţa, să văd dacă a avut rezultate. Deşi nu cred că este posibil să faci acţiuni fără un rezultat.”

Împreună cu restul membrilor din trupă va decide care e următoarea cauză pe care o vor sprijini. „Sunt atât de multe chestii în care poţi să te implici, dar trebuie să te opreşti asupra uneia dintre ele. Aş vrea să încercăm să susţinem o altă cauză, nu ştiu exact ce.”

A decis să aleagă altă cauză, pentru că sunt atât de multe lucruri pe care le poţi face şi deja a făcut un pas, nu ştie cât de mare sau de mic, în sensul ăsta. „Am ajutat o comunitate sau un copil. OK, a fost o chestie pe care am făcut-o. Hai să încercăm să facem altceva.” Şi adaugă: „Mi se pare că toată lumea aşteaptă de la cineva să facă ceva şi nu îşi asumă acel ceva. Sunt lucruri atât de mici pe care le putem face ca să schimbăm lucrurile, încât nu văd ce ne împiedică să facem ceva.”

Acest material a fost realizat în cadrul Burselor ARC pentru Jurnalism despre Filantropie, proiect al Asociației pentru Relații Comunitare.