Dreptul la învăţătură

Claudia Costea este de formație profesor, dar cea mai mare parte din viața profesională a petrecut-o în asistență socială în Baia Mare. După 17 ani de muncă în proiecte de dezinstituționalizare la Fundația Hope and Homes for Children România și în sistemul de protecție socială al orașului, în 2016 a decis să ajute pe cont propriu copiii neșcolarizați din cea mai săracă comunitate, care locuiesc în locuințe improvizate pe o colină minieră din pirită. A strâns în jurul ei o mână de voluntari și de donatori și azi mare parte dintre copii merg zilnic la grădiniță și la școală. În anii care a trecut de când i-a făcut vizibili pentru lume pe acești copii, a învățat ce funcționează și ce nu când lupți cu excluziunea școlară.

Lucrând pentru o instituție publică, am avut cele mai mari șanse să schimb lucrurile. În februarie 2016, când am dus niște haine pe Pirită, pentru prima dată, am fost atât de furioasă să văd atâția copiii bolnavi, murdari, trăind în colibe, că abia după o săptămână am avut iluminarea că Protecția Copilului sunt chiar eu. Din acel moment, am folosit toată legislația, metodologiile de lucru și procedurile pe care le puteam iniția, ca reprezentant al unei instituții de stat, astfel încât nimeni să nu poată refuza oficial să se implice. Am știut că am autoritatea și chiar obligația de-a mă autosesiza. În felul ăsta am adus la masa de discuții Inspectoratul Școlar, Serviciul Public de Asistență Socială (SPAS), Poliția Locală, Direcția de Sănătate Publică, chiar am solicitat Comisia de Educație din Consiliul Județean de trei ori. S-au alăturat acestui efort trei ONG-uri importante din Baia Mare, iar în iunie aveam un parteneriat scris, ștampilat, cu responsabilități și termene clare pentru incluziunea școlară a copiilor din Pirita.

Resursele umane și materiale pentru a desfășura programul „Grădinița de vară” timp de trei luni existau deja la îndemână, nu a fost necesar un buget anume sau să fie angajați specialiști pentru asta: spațiul era o școală publică din apropiere, echipa s-a format spontan din angajați ai instituțiilor și ONG-urilor care au fost entuziaști la ideea acestui program, iar o pagină de Facebook care povestea, ca într-un jurnal, bucuria zilnică a copiilor, a adus voluntari și donații în bani, mâncare, rechizite și haine.

Cea mai dureroasă a fost lecția despre rasism. Colegii mei de la Protecția Copilului și de la SPAS mi-au spus de la prima discuție despre Pirita: „N-are rost să te chinui, n-o să vină la școală, pe țigani nu-i interesează cartea, numai dacă le dai bani!”.  La programul de vară, am avut în fiecare zi de activități între 35 și 40 de copii, iar în toamnă 24 de copii înscriși la grădiniță, 22 de copii în clasa pregătitoare și 16 la programul de „A doua șansă”.  După primul an școlar, doar doi adolescenți de la „A doua șansă” au abandonat, însă pentru că au plecat de pe Pirită.

Vecinii din blocul de lângă grădiniță au chemat aproape zilnic Poliția Locală și au reclamat „copiii de țigan”. Într-o zi, Poliția a dezlegat calul de la căruța cu care unul dintre tați aducea uneori copiii mai mici și desculți la program. Din fericire, calul a știut singur drumul spre casă.

În prima zi de școală, copiii mei de clasa pregătitoare erau toți în aceeași clasă, deși școala avea două clase. Clasa copiilor de pe Pirită nu avea sală de clasă și nici învățătoare, chiar dacă inspectoratul școlar a decis înscrierea copiilor la cea mai apropiată școală de casa lor. Au urmat două luni de conflicte, ședințe și sesizări la minister până când copiii de pe Pirită au avut o sală de clasă, învățătoare și au fost înscriși corespunzător în Sistemul Informatic Integrat al Învăţământului din România – adică existau pentru sistemul de învățământ românesc. Argumentulul cu care școala se opunea era: „vor pleca copiii de români!”.

Lecția cea mai importantă am învățat-o de la copii: să te bucuri din toată inima de cele mai simple lucruri – covrigi calzi, săpun care miroase a flori, o minge colorată, dar pe care nu o poți duce acasă, că ai reușit să scrii prima literă din viața ta sau că acum faci diferența dintre albastru și verde. Copiii de pe Pirită au primit cu atâta bucurie invitația de a veni la programul de vară, încât au fost prezenți chiar dacă-i durea pe câte unul măseaua, sau dacă careva a călcat într-un cui ruginit la groapa de gunoi, sau altul n-a dormit peste noapte că a stat de pază lângă iapa familiei. Veneau uzi de ploaie, murdari direct de la săpat după fier, sau cu fratele mai mic în brațe. Au învățat în trei luni cât ar fi trebuit în toată copilăria mică și asta m-a obligat să nu accept nici un compromis în legătură cu accesul lor la educație.

Poți afla mai multe despre comunitatea de pe Pirită și eforturile voluntarilor de a le oferi o viață mai bună copiilor din numărul 32 din DoR, în care Mircea Reștea a publicat un fotoreportaj, și pe documentaria.ro, unde Claudia și Mircea publică un reportaj în serial.

Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.