Drumul greu de la maternitate înapoi la muncă

„Tati me duce, tati me duce”, mi-a spus fetița mea într-o dimineață când mă gătisem excesiv pentru unicul rol care presupunea o ieșire în lume în acea zi, acela de a-mi duce și aduce copilul de la grădiniță. M-am hotărât să-i însoțesc oricum spre grădiniță, să fiu extra-centură de siguranță, entertainer, buzunar de gustărele. În mașină, copilul a început să plângă că vrea doar CU TATI la grădiniță, așa că, după ce am parcat, i-am lăsat să se ducă, am zăbovit un pic în urma lor și am pornit pe drumul rușinii acasă.

În timpul concediului de maternitate, în care m-am luptat cu o lipsă cruntă de somn și zero grijă față de mine, după o depresie post-natală și înfruntat conflicte din mine de care am tot fugit, am știut că nu mă voi mai întoarce la același loc de muncă, că voi căuta altceva. Cu vreo patru luni înainte să se termine concediul maternal, am fost însă anunțată la job că „rolul meu se va restructura”. Am primit un pachet compensatoriu și mi-am luat la revedere.

Atunci am fost bucuroasă că s-a terminat. Munceam acolo din primul an de facultate și acum aveam 31 de ani. Era timpul să merg mai departe.

În ultimii ani ajunsesem caricatura corporatistă despre care se scriau glumițele pe TimesNewRoman – pot povesti cum au trecut anii în campanii de comunicare și produse lansate, dar din viața mea nu mai știam nimic. Trebuia să verific pe Instagram. Îmi plăcuse jobul, și mai ales misiunea companiei: nu era doar un text scris pe o plăcuță din sediu. Dar după ce mă scufundasem atât de mult în muncă și mă hrănisem cu iluzia că eu și ce fac sunt esențiale pentru bunul demers al organizației, am ajuns să fiu ranchiunoasă, competitivă și prea obosită să mă opresc și să mă văd din exterior. O fostă colegă mi-a spus recent că am fost cea mai tristă femeie însărcinată pe care a văzut-o, frumoasă și cu burta mare, închisă într-o cușcă de sticlă în conferințe telefonice, mereu ocupată, importantă.

Am izbucnit în plâns când mi-a spus asta.

DE LA ELIBERARE, LA PANICĂ

Am plâns eliberată când am numit drumul de la grădiniță spre casă „drumul rușinii”, fiindcă în sfârșit știam să numesc o emoție. Cele câteva luni de terapie arătau rezultate. Drumul rușinii era drumul pe care îl făceam de la grădiniță până acasă, dimineața, când toți ceilalți oameni se înghesuiau în tramvai, în mașini și pe stradă, să ajungă la birou. Eu nu mai aveam plasa de siguranță a unui job la care să revin și în loc să mă bucur că în sfârșit am timp de respiro după un concediu de maternitate greu, am intrat pe o pantă abruptă de auto-sabotaj.

Mi-am pus la îndoială toate capacitățile dobândite în anii de muncă, mi se părea că pauza de creștere a copilului m-a tâmpit, am uitat că am avut succes și am fost apreciată cândva și invidiam toți oamenii ăștia de pe stradă care se duc undeva.

Sigur, era vară și se găseau zile bune în care o bucată de creier se bucura că eu nu intram în aglomerația muncitorească, în malaxorul scrie-mail-răspunde-la-altul-deschide-un-excel-acum-fă-un-powerpoint. Am făcut o listă cu lucruri pe care în sfârșit pot să le fac, acum că am copilul la grădiniță și timp pentru mine. Am făcut maraton de mers la gelaterii, am vizitat prietenii boemi, am umblat prin sehașuri, am participat la evenimente și m-am chinuit să vorbesc cu oameni pe care nu îi cunoșteam. Îmi întindeam părul, mergeam la cosmetică, ascultam podcasturi, făceam cursuri online.

Până când n-am mai avut putere să mă ridic din pat. Nu-mi mai ieșea nici să fac o omletă. Oboseam făcând drumul rușinii și mă trânteam pe pat, mă holbam în tavan până îmi dădeam seama că e aproape ora patru și că era cazul să mă duc să iau copilul înapoi.

În iulie 2019 am pornit încrezătoare pe drumul căutării unui job nou. Aveam un CV beton, fusesem acest prolific precoce manager, dădusem interviuri prin reviste, puteam să țin un speech în fața unui public numeros, știam să fac un business case, fusesem evaluată ca un lider mișto de echipa mea. Aveam o idee mai clară de ce căutam de la noul loc de muncă: să fie un loc that walks the talk. Poate un ONG sau o corporație cu un program credibil de CSR, cu impact pozitiv. Dar bătea vântul pe LinkedIn.

Am zis că așa e în iulie, mai multe concedii, mai puține joburi. În august deja am început să ventilez. Eu nu am job și nu-mi găsesc. Nu mă vrea nimeni. Nu sunt bună de nimic. Am ignorat toate contactele cât am fost în concediu de maternitate și acum la poarta cui să bat? Am început să aplic în neștire, inclusiv la companii în care nu credeam și la joburi pentru care eram supra sau subcalificată. Nu suna nimeni. Aveam inboxul plin de promisiunile unor roboței că ne vom întâlni, dacă ne potrivim.But please do not reply.

E MUNCA O FORMĂ DE MÂNTUIRE?

A început să ventileze și mama că nu-mi găsesc job. M-a sunat să îmi spună că s-a dus la o mânăstire să se roage să-mi găsesc un loc de muncă. Am râs de ea, i-am spus că merit un pic mai multă încredere, dar după ce am închis telefonul, am început să plâng.

Cu aceleași obiceiuri din copilărie, a început apoi să mă compare și să mă întrebe de ce nu lucrez și eu la Microsoft, ca X, sau la stat, ca Y, chiar dacă referințele ei nu aveau nicio legătură cu pregătirea mea profesională.

Părinții mei au avut dintotdeauna câte două joburi, iar acum, că sunt în căutarea unor răspunsuri despre mine si încerc să discut cu ei despre asta, îmi dau seama că nu aveau două joburi fiindcă nu ne-am fi descurcat financiar altfel.

Părinții mei nu au fost niciodată în vacanță, de când sunt eu pe lume. Doar au muncit. Și încă o fac, la 70 de ani. Nu am nicio amintire de vacanțe și aventuri petrecute împreună, știu doar că trebuie să fiu recunoscătoare pentru că au muncit și și-au permis să mă trimită în taberele la mare, să fiu recunoscătoare pentru hainele frumoase, să fiu recunoscătoare pentru role. Acum au ieșit amândoi la pensie – mama continuă să țină contabilitatea pentru mici afaceri și tata adună lucruri pentru proiecte care nu se vor finaliza.

Am încercat să îi trimit într-o vacanță dar au refuzat – mama are închidere de lună și tata culege ceva, repară ceva, are de mers undeva. Mi-am dat seama că pentru ei munca nu are o finalitate concretă, cum ar fi că muncim pentru bani, iar cu banii trăim mai bine. Nu. Pentru ei munca e mântuire, e o validare continuă.

MUNCĂ CU DOR

Abia pe final de septembrie au început să apară joburile promițătoare. Efortul de a fi coerentă în interviuri a fost imens. Nu am știut să mă evaluez din niciun interviu, dacă a fost bine sau rău. Stresul era mai greu de digerat cu telefoanele îngrijorate ale mamei, cu colegii de la fostul job care se uitau prea des pe profilul meu de LinkedIn în loc să dea un semn în viața reală. Abia așteptam să se întoarcă soțul meu de la serviciu să preia copilul, fiindcă nu mai puteam de oboseală, deși nu făcusem mai nimic concret toată ziua. Recrutorii promiteau că revin într-o săptămână cu un răspuns și reveneau în trei. Joburi care păreau că trebuiau ocupate de ieri își prelungiseră procesul de recrutare nejustificat de mult.

Eram într-o furtună și nu mai înțelegeam nimic din ce voiam să fac și încotro s-o apuc.

Apoi m-am nimerit la un eveniment DoR despre food hubs (dacă nu știți ce sunt, puteți citi aici mai multe). Întâmplarea e de-un serendipity de care încă mă minunez, fiindcă m-am dus acolo șutuindu-mă să fac un efort să ies din zona mea de depresie și letargie și m-am trezit acolo cu o invitație la cafea, pentru un potențial job în comunicare.

L-am acceptat cu toată inima, deși intuiam că voi aduce la muncă un bagaj emoțional greoi. O valiză din care ieșeau griji că nu voi putea duce cele două roluri, șerpi de neîncredere, panici elementare că nu mai știu cum se deschide un Excel, cum să vorbesc, cum să mă îmbrac, plus meteahna de a-i pune pe noii mei colegi pe un piedestal la care nu ajungeam nici cu cea mai înaltă scară – ăștia, DoR, sunt ăia care scriu cel mai bun conținut din România.

În grupurile de mame de pe Facebook în care eram se vorbea des și încurajator despre câte calități noi și demne de pus în CV dobândești odată ce ai devenit mamă: răbdare, multitasking, tact, reziliență. Un cerc de suport care, în viața reală, s-a dovedit a fi pentru mine doar extra-presiune să fiu mai puternică decât puteam fi.

În prima mea lună înapoi la muncă am simțit că nu fac față la nimic și că alerg în toate părțile ca o găină cu capul tăiat. Nu înțelegeam ce am de făcut la muncă, nu-mi era ușor să abordez colegii (în maternitate domnul de la FAN Courier era uneori singurul adult cu care vorbeam toată ziua), mi-era teamă că o să dezamăgesc și că oamenii se întreabă constant: „Ce caută fata asta aici?”. Acasă nu mai reușeam să fiu prezentă în joaca cu fetița mea, sau dacă eram cu atenția doar pe ea și așteptam să se facă 10 seară să adoarmă și să trec la treabă, corpul mă lăsa baltă și adormeam și eu. Pe lângă mine se adunau munți de rufe și vase nespălate, apeluri pierdute, cărți de citit, linkuri nedeschise, sprâncene nepensate, un soț ignorat.

Astăzi sunt în a patra lună de muncă la DoR și încă mai car valiza emoțională la muncă și acasă. Uneori mi se pare că devine mai ușoară. Alteori mai îndes în ea niște vinovăție și e mai grea. Însă sigur am devenit mai puternică și pot să o car.

Într-o vineri am muncit de acasă și, după ce mi-am dus copilul la grădiniță, am luat-o la pas spre casă, pe traseul botezat în vară ca fiind drumul rușinii. Aceeași oameni grăbiți spre muncă, înghesuiți în tramvai și în mașini. Am râs în sinea mea de naiva din vară, care credea găsirea unui job o să fie partea grea din proces. A fost și este încă mult mai greu să accept că nu mai sunt mamă full time și că nu voi mai fi omul de carieră de dinainte. Că trebuie să funcționez în ambele roluri și să accept că trebuie să pun limite la ambele. Că e posibil să greșesc. Să (mă) dezamăgesc. Că sunt suficientă.

Apoi mi-am cumpărat o brioșă de la cofetăria de pe drum și am sunat-o pe mama să mai vorbim despre rețete, copil, să o asigur că mă descurc la job – fiindcă mamele o să fie întotdeauna îngrijorate.