„E rolul meu să-i fac pe pacienți să rămână calmi”

Un medic indian din Ucraina a devenit facilitator pentru ca refugiații veniți în România să aibă acces la servicii de sănătate gratuite.

De Andrada Lăutaru
Fotografie de Bogdan Dincă
Colaj de Akshay
11 decembrie 2022

Akshay. 34 de ani. Delhi, India. Kiev, Ucraina. București, România. Medic cardiolog. Voluntar la Fundația Inovații Sociale Regina Maria. 

Toate sunt părți din cine este astăzi bărbatul pe care războiul din Ucraina l-a adus la București. Un tânăr atletic, brunet, care își alege cuvintele cu calm.

„Ca să fiu franc, când totul a început pe 24 februarie, era noapte, spre răsărit, am primit un telefon de la un prieten.” Este război, a auzit în telefon. În câteva ore s-a mutat din apartamentul pe care îl închiria într-un adăpost în Kiev. În cele trei zile cât a stat acolo, afară aveau loc bombardamente, bucăți din oraș dispăreau, o parte dintre oameni dispăreau și ei. 

În adăpost însă, Akshay făcea deja ce știa: îi ajuta pe cei din jur să se liniștească, prin faptul că vorbea cu ei și îi asculta, sau îi consulta pe cei care aveau urgențe medicale, precum dureri abdominale sau atacuri de panică. Faptul că avea un rol îl ajuta și pe el să rămână calm. 

În plus, „eu am un istoric în armată”. A fost medic militar timp de cinci ani în India. Atunci a învățat să caute forme de a merge mai departe, indiferent de ce s-ar întâmpla. Să înceapă să evalueze situația pornind de la întrebarea „Ce pot face acum?”. Pentru siguranța lui, dar și pentru a-i sprijini pe ceilalți. 

„E rolul meu să-i fac pe pacienți să rămână calmi, să înțeleagă ce se întâmplă, care e problema și ce e de făcut.Scopul meu principal era să vorbesc cu cei care stăteau lângă mine, să se simtă un pic mai puțin speriați. Așa au trecut acele trei zile.”

Crede că cele două calități care l-au ajutat să navigheze prin ultimele luni sunt cele pe care a încercat să le cultive de-a lungul timpului, ca medic: răbdarea și grija. 

„Am știut că nu trebuie să mă panichez, trebuie să găsesc forme de a mă menține în siguranță.” Una dintre aceste forme a fost să îi sprijine pe cei din jur. 

Dar putea simți că frica era și ea acolo. Se auzea și în deznădejdea lipsei de răspunsuri la întrebări precum: „Când vom merge înapoi acasă?”, „Când ne vom reîncepe viața?”, „Ce urmează?”.

Prima dată a mers în Ucraina să studieze medicina în 2006 și a stat acolo timp de șase ani. În 2021 s-a întors să-și continue specialitatea în cardiologie. Să devină medic e un vis pe care îl are încă din copilărie, când a fost „vrăjit” de medicii care i-au făcut un vaccin și s-au purtat foarte frumos cu el.

Dar pe 27 februarie 2022, după aproape un an de studii, a părăsit o Ucraină răvășită de război și a venit cu trenul în România. 

A luat decizia de a pleca când a văzut că țările vecine ajută ucraineni, inclusiv cetățeni străini stabiliți în Ucraina și prinși în mijlocul războiului. „Ca mine”, și-a spus și repetă și astăzi. „A fost un pic terifiant, trebuie să recunosc. Nu ai un plan să te muți, doar trebuie.” 

Nu a fost o mutare regizată, în care să împacheteze și să facă planuri pe îndelete. A fost una pentru supraviețuire. A plecat cu un troller în care și-a pus câteva haine, ceva mâncare. „Restul au rămas în urmă.”

Nu știa ce urmează. 

La finalul lui mai s-a întors pentru trei luni în Ucraina. S-a dus să obțină o nouă viză, pentru că cea anterioară îi expirase după trei luni în România. Înapoi în Kiev, a lucrat trei luni la spitalul de acolo. Realitatea spitalului a devenit realitatea războiului, în care urgențele înseamnă mai ales oameni cu traumatisme grave. 

„Toată lumea era speriată. Sunt și eu om, nu pot spune că nu m-am temut. Dacă sunt doctor am o datorie – să îi ajut pe cei din jur. Am ales să îi ajut pe pacienți, în loc să mă focusez pe dificultatea situației.”

În septembrie a revenit în România, unde este în continuare în contact cu refugiații din Ucraina. Asta fiindcă e de părere că accesul la servicii medicale este un drept de bază pe care ar trebui să-l aibă toată lumea, dar realitatea este, însă, mai nuanțată. 

Teoretic, potrivit ordonanței 15/2022, cetățenii străini sau apatrizii care provin din zona conflictului din Ucraina au dreptul, printre altele, la „aceleași servicii medicale ca asigurații români, fără plata contribuției de asigurări sociale de sănătate”, precum și la medicamentele prevăzute în programele naționale de sănătate. 

Dar legea se ciocnește cu realitatea în care vulnerabilitatea unei sănătăți precare într-o țară nouă, în care se vorbește o limbă necunoscută înseamnă de multe ori lipsa accesului la serviciile medicale necesare.

„Nevoile lor medicale variază de la generale, la acute, la cronice. Avem pacienți de la 1 an la 84 de ani, să zicem. Diabet, hipertensiune, cancer. Toată lumea are nevoie de tratament.”

Fundația la care este voluntar și unde merge aproape zilnic încearcă să intre în contact cu cât mai multe clinici, astfel încât cât mai mulți refugiați să aibă acces gratuit la serviciile de sănătate de care au nevoie. 

El nu are drept de liberă practică în România, nu poate profesa, așadar aici îi sprijină pe medicii români și astfel pe pacienții ucraineni.

Practic, îi ajută pe medicii români să traducă documentele medicale ale refugiaților, traduce consultațiile – pentru că de multe ori limba este cel mai mare obstacol, iar alteori se sfătuiesc cu privire la serviciile medicale. E recunoscător că are șansa să-i ajute pe oamenii din țara care l-a format ca medic.

„Oamenii trebuie să meargă la muncă, să-și urmeze cursul normal al vieții, să facă activitățile de zi cu zi, în timp de război.”

În lunile în care a stat în Ucraina bombardată a înțeles că știrile legate de accesul refugiaților la serviciile medicale din țările vecine nu ajung neapărat la ei. Și-ar dori ca oamenii din Ucraina să știe că există și facilități medicale pentru ei în țările gazdă. Pentru că dacă cineva are probleme de sănătate, își domesticește teama de război cu teama lipsei de acces la servicii medicale și tratament și rămâne să trăiască în nesiguranța conflictului.

Akshay spune că e important ca oamenii să își facă planuri, dar la fel de important este să se aștepte la situații neprevăzute și să treacă prin ele. Când a mers în Ucraina, visa să fie cardiolog acolo. Dar acest lucru s-a schimbat. Cel puțin momentan. 

„Nimeni nu cunoaște viitorul, doar Dumnezeu. Sper că războiul se va încheia în curând și totul va reveni la stabilitatea de care au nevoie oamenii din Ucraina. Când am mers acolo, nu mă așteptam la război. Așa că nu știu cum va fi viitorul, dar sunt optimist.”

Între timp, simte în continuare că „Ucraina e ca a doua mea casă”.

Povestea lui Akshay face parte din proiectul Fragmente al jurnaliștilor Andrada Lăutaru și Bogdan Dincă, ce documentează reziliența și reconstrucția după traumă, folosind textul, fotografia și colajele realizate de persoanele intervievate. Dacă ai trecut printr-un eveniment traumatizant care ți-a schimbat viața, vrei să ne spui povestea ta și să realizezi un colaj despre modul în care te vezi acum, scrie-ne la: andrada.lautaru@gmail.com și bogdan@documentaria.ro.  

Material realizat cu sprijinul unei burse din cadrul proiectului „Consolidarea rezilienței democrațiilor vestice ca reacție la războiul din Ucraina și la consecințele acestuia la nivel european și mondial” derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România și Moldova.