Editorial DoR #22: O pledoarie pentru incertitudine

Acum vreo 10 ani, eram în SUA și observam echipa de editori de la ziarul local care trebuia să publice atât ediţia tradiţională, de luni până vineri, cât și un nou lansat hibrid de duminică, un ziar‑revistă cu altă abordare, alte tipuri de materiale, alt design, alt format. Unii spuneau că se simt schizofrenici, două persoane într‑una. După câteva luni, erau frustraţi, fără repere și pe cale să dărâme ușa șefului ca să afle dacă au găsit reţeta – erau convinși că el știe cum vrea să iasă hibridul și‑i lasă intenţionat să bâjbâie.

Șeful, un tip uscăţiv și îmbătrânit prematur, care adesea răspundea întrebărilor cu alte întrebări, îmi spusese deja că nu are reţeta și n‑ar da‑o nici dacă ar ști clar ce vrea. „Toţi vrem certitudini”, mi‑a spus. „În viaţă, în căsnicie, în muncă. Nu pot să le dau certitudini. Tot proiectul este o căutare.”

El era confortabil cu necunoscutul. Ei, nu. Cu rare excepţii, mai toţi preferăm răspunsurile întrebărilor. Nu atât din comoditate, cât din nevoia de a avea o balustradă de care să ne ţinem pe măsură ce navigăm o existenţă mai complicată și mai bombardată de informaţii ca oricând. (Spre 90% din informaţia disponibilă azi s‑a creat în ultimii cinci ani, iar viteza de producţie și cantitatea cresc).

Când m‑am trezit în dimineaţa de 31 octombrie cu vestea că în clubul Colectiv muriseră 27 de oameni și alţi aproape 200 erau răniţi, n‑am știut ce să fac. O parte din mine voia soluţii urgente și vinovaţi și încheierea întregii povești. Două săptămâni mai târziu, după atacurile din Paris, la fel. Pe cine trebuie să învinuiesc? De cine trebuie să mă feresc? Cine pare persoana cu cele mai multe certitudini – poate mă va ghida ea?

Adevărul din spatele acestor evenimente, ca și din spatele multora mai mici de zi cu zi, nu poate fi servit după reţetă. E complicat nu doar pentru că sunt multe aspecte de înţeles, ci și pentru că s‑ar putea să necesite să acceptăm realităţi contradictorii. E posibil, de exemplu, ca unii teroriști să speculeze valul de refugiaţi și să se strecoare în Europa. Dar asta nu neagă cauzele reale ale migraţiei și nevoia de a găsi soluţii, altele decât mai multe garduri și mai multă izolare.

Tema acestui număr, „Adevăr/Provocare”, e despre aceste contradicţii. Nevoia de certitudine, în viaţa de zi cu zi, înseamnă că operăm nu atât cu adevăruri documentabile, uneori contradictorii și incomplete, cât mai degrabă cu adevăruri personale, simplificate, pe care le apărăm îndârjiţi împotriva oricăror alte dovezi. Dialogul nu există, nuanţa e hulită. Nu poţi fi, simultan, pro și contra DNA, nu poţi fi, simultan, pro și contra Raed Arafat, nu poţi fi, simultan, pro ieșit în stradă și neîncrezător în eficacitatea exerciţiului.

În acest context, un adevăr complicat, documentat jurnalistic, ajunge să fie o provocare, pentru că nu mai e primit ca o corectură a unor naraţiuni eronate, sau ca o completare a unor informaţii ciuntite, ci ca un atac la ce am hotărât deja că e adevărat. Un psiholog american, expert în leadership, spune că oamenii sunt terifiaţi să accepte nuanţe sau alte adevăruri, pentru că asta înseamnă că trebuie să schimbe ce credeau (sau să lase loc pentru incertitudini), iar schimbările și incertitudinile sunt înfiorătoare. De ce? Pentru că riscă să ne pună în conflict cu noi înșine, lupta de care fugim cel mai des.

DoR #22 e construit sub zodia incertitudinii, poate chiar a unei stări generalizate de confuzie. E plin de povești iritant de dificile (mai ales reconstrucţia incendiului din Colectiv), cu adevăruri mai complexe decât naraţiunea înrădăcinată. E fără reţete. E neliniștitor, plin de necunoscute, sumbru pe alocuri. Dar dacă facem această călătorie în mai mulţi, chiar și într‑un colectiv mai singur, cum spune George Roșu pe copertă, incertitudinea pe care o provoacă poate deveni motivantă – e spaţiul din care se nasc noi întrebări și, poate, noi feluri de a fi.