Editorial DoR #25: Tu de ce muncești?

Acum vreo cinci ani, într-o discuție în care îi mărturiseam unui prieten despre dificultățile de a face și susține un proiect editorial independent în România, acesta mi-a spus, fără mari eforturi de a-și ascunde dezaprobarea: e un business sau un hobby?

Mă reîntorc uneori la această întrebare pentru că, în acel moment, m-a supărat judecata pe care o conținea: în primul rând, ce faceți voi nu pare să fie o nevoie bine identificată în piață, căreia să-i răspundeți cu un produs coerent. În al doilea rând, nu pare că această idee, căreia îi dedicați atât de mult timp, e viabilă comercial. Implicit, dacă ar exista o nevoie de masă, căreia să-i răspundeți țintit și care v-ar aduce venit, ar fi business și ar merita investiția de timp. Dacă nu există, e probabil hobby, deci nu merită.

Relația noastră cu munca e definită de relația noastră cu ideea de investiție de timp, de efort. Ce mă supărase pe mine era concluzia sugerată: nu merită să depui efort pentru ceva ce nu aduce profit imediat. Dacă nu aduce suficienți bani, de ce ai munci?

Pentru mine, răspunsul era clar. Ajunsesem să cred – și cred în continuare – că suntem tot mai departe unii de alții. Ba mai mult, nici nu prea vrem să știm despre cei care nu sunt ca noi, pentru că majoritatea sunt un pericol; ne indispun, ne incomodează, ne dezamăgesc, ne fac rău. În aceste condiții, a intra în lumea unui om sau în complexitatea unei situații și a ieși de acolo cu o poveste documentată, pe care apoi s-o oferi și celorlalte lumi mi se părea o misiune nobilă. Să asiști la deciziile de viață ale unor oameni, să vezi cum ajung să-i definească și apoi să încerci să facilitezi într-o pagină tipărită întâlnirea lor cu ceilalți, mi se părea o binecuvântare.

Tot acest efort nu mi se părea inutil, dimpotrivă. Știam ce a însemnat pentru mine întâlnirea cu astfel de povești din perspectiva de cititor și ce putere paleativă au avut asupra mea când am încercat să-mi înțeleg propria viață, cu tot cu eșecurile, deciziile proaste și pierderile ei. (Discuția despre ce impact au poveștile publicate e validă, însă e separată și ține de modul în care fiecare definește ce înseamnă „succes”.)

Eram de acord că e naivă ideea că poți face asta la nesfârșit fără a fi remunerat, dar nu mi se părea corect acest spectru alb/negru: munca și efortul pe bani merită. Restul e timp liber. Griul e tot mai gri în sfera relației noastre cu munca și efortul. Până nu demult, munca era aproape exclusiv o formă de a strânge resurse ca să-ți îndeplinești nevoi și dorințe personale. Pentru foarte mulți, ea rămâne așa din necesitate. Pentru alții – și dacă ai auzit lumea vorbind de generația millennials, știi ce vreau să spun – munca nu mai e neapărat atractivă dacă nu se mulează pe personalitatea și dorințele fiecăruia. De bine, de rău, munca nu e ceva ce faci înainte de viață, ci pentru unii e viață, deci ne-ar plăcea să ne ia în calcul individualitatea și particularitățile. Altfel spus, granițele între ce, de ce și cum muncim sunt tot mai poroase.

Când am început să lucrăm la acest număr am pornit de la idei despre care ai mai citit: viitorul muncii, influența tehnologiei, diferențele dintre generații, cât și de ce muncim ș.a.m.d. Pe parcurs am renunțat la o abordare literală și am privit ideea de muncă mai degrabă printr-o serie de întrebări, pe care apoi le-am declinat în povești. Ce faci când meseria e însăși identitatea ta și circumstanțele te obligă să n-o mai practici? Ce faci când eforturile de a transforma modul în care lucrează un sistem se întorc împotriva ta? Cum creezi locuri de muncă pentru oameni invizibili? Cum depășești momentul în care îți spui că știi să faci prea puține? Unde găsești forța de a munci să revii la viața pe care o aveai înainte de un accident?

Întrebarea de la care am pornit textul e în continuare în ADN-ul DoR. Modul în care lucrăm s-a transformat și, în timp, tot mai mulți dintre cei care au creat sau creează conținut pentru noi au primit și alte recompense decât „bere, ciocolată și dragoste”. Faptul că la un moment dat n-am putut să-i plătim pe mulți dintre ei a fost circumstanțial și am făcut tot ce am putut să simtă că efortul a contat. Pentru momentele în care n-am făcut suficient, ne pare rău. Ce nu s-a schimbat e motivația celor care continuă să scrie, să ilustreze, să fotografieze, să construiască în familia DoR – sigur că e importantă recompensa financiară (dublată cât de des se poate de ciocolată), dar nu asta îi determină să rămână aproape, să spună poveștile pe care le spun sau să se poarte cu abonații și cititorii noștri cu grija cu care o fac. Eu unul muncesc – mai bine sau mai puțin bine uneori – pentru ca această raportare la munca de a spune și scoate în lume povești adevărate să continue. Uneori e business dar, de cele mai multe ori, e hobby. Hobby-ul vieții mele.

În fotografia de mai sus: Prima pagină dintr-un contract colectiv de muncă de la minele Petrila și Lonea, datat 1934. Mai multe aici.