Editorial DoR #33: Tu ce vei face mâine?

Când jandarmii au început manevrele de curățare a Pieței Victoriei, în 10 august, ajunsesem deja acasă. Fusese o seară relativ pașnică, deși am simțit tensiune de când am ajuns, iar mirosul înțepător al gazelor fusese o constantă, mai ales în apropierea centrului pieței. În rest, oameni de tot felul: cei cu tricouri cu muia de peste vară scrisă în toate felurile; familii cu copii și câini; fluturători de steaguri, de la al Australiei la al Scoției; susținători ai monarhiei; un grup care colecta mesaje într-o cutie de carton cât un lift, pentru guvernanții pe care voiau să-i expedieze cât mai departe.

Apoi au pornit tunurile cu apă, ca niște robinete de dispreț ale statului. Au crescut furia și volumul în piață. Au pornit gazele, nediscriminat. Au început loviturile. Au început contra-loviturile. Seara s-a încheiat cu 450 de răniți prin ambulanțele SMURD. Ulterior, peste 700 de oameni au depus plângeri penale la Parchetul General.

Însă asta e povestea pe care a spus-o doar una dintre Românii; cealaltă vorbea despre huliganii din piață, state paralele și dorința lor criminală de a distruge ordinea și bunăstarea create de regimul politic actual. Niciun lider politic de la putere n-a încercat să echilibreze taberele. Din contră. În săptămânile ce au urmat au hrănit narațiunile antagonice, fabricând noi realități mediatice: un jandarm femeie în comă, care nu era în comă; un președinte de țară care n-ar trebui să aducă vorba de gaze având în vedere că e etnic neamț; un șef al jandarmeriei imun la critică având în vedere iubirea lui pentru Dumnezeu; un președinte de partid care trăiește cu spaima unui presupus atentat.

În realitatea croșetată de PSD (și validată tacit de aliații lor), țara pe care ei încearcă s-o guverneze e încă prizonieră unor forțe oculte, finanțate de George Soros – cel mai ocupat octogenar din lume – și dirijate local de Klaus Iohannis și de serviciile secrete. În realitatea celor din piață, PSD e o caracatiță, care ne va sugruma pe toți. În realitatea ceva mai echilibrată, PSD e doar în cea mai cinică încarnare a sa: un partid care, deși ține aproape toate hațurile politice, conduce prin diversiuni mediatice și manipulări, pentru că nu poate să livreze bunăstarea pe care o promite. Și, pentru că nu vrea să renunțe la putere, singura soluție e s-o facă absolută.

Trăim astfel, de la o zi la alta, cu câte o nouă falsă-problemă care ne ocupă tot timpul. Ce faci într-o astfel de Românie? Cum îți stabilești următoarea mișcare? Cum construiești pe termen lung?

Nu ducem nici pe departe lipsă de oameni curajoși, ale căror voci contează, sau ale căror decizii de a fi altfel, face altfel, crede altfel, să nu merite urmate. Numărul ăsta al DoR e plin cu ei, iar anul ăsta fotografiem 100 pe care eu i-aș urma oriunde. Doar că, într-o cultură a fricii și a umilinței, în care doar ziua de azi pare să conteze, și construcțiile alternative ale acestor oameni sunt șubrede și vulnerabile.

Uneori, cum e cazul festivalului Ideo Ideis, au în centru inițiatori în pragul epuizării, care ani de zile au fost nevoiți să cadă la mici învoieli cu autoritățile din Alexandria, ca să poată construi într-un oraș care și-a refuzat accesul la cultură. Tot aici e și ziarul-acum-site Liber în Teleorman, condus de două femei al căror dispreț pentru Liviu Dragnea îneacă fiecare propoziție. În furia lor – soră cu o dorință de răzbunare –, sacrifică principii jurnalistice, pe care nu pot să nu mă întreb dacă le vor recâștiga vreodată.

Mai departe, în Valea Jiului, un bărbat a făcut tot ce a putut să nu ajungă în mină, ca generații întregi înaintea lui, dar până acum a construit haotic, riscându-și viața cu fiecare ocazie de zbor. În plus, s-ar fi pierdut fără familia care încă îi ordonează mesele și hainele. Mai aproape de București, MagiCAMP, o organizație care lucrează cu copii bolnavi de cancer, încearcă o tranziție de la doi fondatori carismatici la o echipă diversă, competentă, dornică să îmbine munca făcută cu scop cu munca făcută cu cap. Vor reuși doar dacă vor înlocui paradigma de dependență de autoritate, cu una de încredere – în sine, unii în alții și apoi în cei din jur.

Poveștile din acest număr sunt la o oarecare distanță de bătălia politică, dar nu atât de departe încât să nu fie influențate. România nu e singura care trece printr-o perioadă de narațiuni paralele conflictuale – se întâmplă în Ungaria, în Turcia, în Polonia, în Slovacia, în Moldova, în SUA. În astfel de perioade, pașii următori par opțiuni limitate și limitative, ca atunci când creierul anxios se întâlnește cu un obstacol și trebuie să decidă pe loc ce facem: împietrim de frică, ne luptăm sau o luăm la goană.

Însă dacă pocnitoarea politică de azi te fură integral de pe șantierul pe care construiești ceva pentru mâine, am pierdut. Dacă îți construiești ziduri ca să nu mai ajungă deloc la tine, iar am pierdut. Soluția? Deocamdată neplăcută: uneori arunci pocnitorile înapoi, alteori vezi cine le colectează ca dovezi, alteori lucrezi în zgomot. Ești atent la cine aruncă, dar nu-i lași să-ți conducă viață. Poți face și alte alegeri.