Editorial DoR #39: Tu ce poveste spui despre cine ești?

Identitatea pe internetul anilor ’90 era o ficțiune. Un avatar. Un nickname. Nu țin minte ca oamenii cu care stăteam pe chat sau pe forumuri să-și fi dat numele real; poate doar cu prenumele, dar și el urmat de cifre sau calificative. Eu eram SadEyes când speram că lipsa contactului vizual poate să reducă din timiditatea unui puști de 15 ani, WizKid când mă simțeam șiret, horM0nu, când am avut nevoie de-o versiune care să ducă cinismul și neliniștea de la 20 de ani, când nu știi nimic, dar crezi că le știi pe toate.

Astăzi înțeleg ce rol au avut: au fost identități cu care am probat trăiri, gânduri și atitudini despre viață. Au fost moduri în care am testat cine vreau să fiu când voi fi mare, în care am putut spune sau scrie gânduri și idei pe care altfel n-aș fi putut să le exteriorizez.

Identitatea, privită așa, e o joacă de rol. În interacțiuni mai mult sau mai puțin importante jucăm, facem un public fericit, lăsăm o impresie. Uneori o facem cu intenție, cu mască, dornici de a obține ceva. Alteori o facem inconștient, când spectacolul e tocmai lipsa lui intenționată. Toate astea nu sunt neapărat forme de falsitate, ci sunt uneori chiar necesare pentru supraviețuire, adaptare sau pur și simplu pentru apartenență.

Când ne spunem povești ca să putem trăi, ne spunem povești pentru a ne înțelege rolul în spectacolul de zi cu zi. Scriitoarea Jia Tolentino spune în Trick Mirror că „sinele nu e un lucru fix, organic, ci un efect dramatic care rezultă după un spectacol. Efectul poate fi crezut sau respins”.

P0lly, artista de trap de pe coperta DoR #39, se joacă cu identitatea într-un mod destabilizator pentru unii.

Oscilează între dulcegărie și grotesc, între senzual și morbid, între ironic și nihilism, totul împachetat într-un colaj vizual care arată ca rămășițele unei bătălii dintre armate de meme și filtre. Înțelege puterea acestui joc de rol și de-asta nici nu vrea să vorbească despre cine e și ce face IRL (in real life), dacă această graniță chiar mai există. P0lly e forma sub care procesează relații eșuate, dorințe de faimă, traume de familie și își asumă riscuri creative.

Poate P0lly nu va fi decât o încercare în povestea creatoarei ei, poate povestea ei și-a lui P0lly se vor contopi în aceeași „identitate narativă”. Identitatea narativă e un concept care se referă la povestea pe care ne-o spunem despre cine suntem, cum am ajuns aici și cine vom fi. E și cum ne ancorăm în lume, și cum ne justificăm decizii, și cum alegem ce credem că ni se potrivește în viitor. E modul în care ne fabricăm continuitatea și coerența.

Pe măsură ce mi-am definit propria poveste am priceput și alte două lucruri: ce privilegiu am avut să-mi pot crea avataruri cu care să încerc comportamente noi în timp ce înțelegeam cine sunt. Dar și ce liber eram. Astăzi suntem într-un moment de trăit online cu identități asumate și în văzul tuturor – prieteni, colegi, familie –, căci Facebook și Instagram au hotărât că nu avem ce ascunde unii de alții. Nu cred că aș fi putut crește și scrie și spune sub numele din buletin toate lucrurile pe care le-am încercat până m-am prins ce rol am în lume. Cantitatea de hate, shaming și cancelling de care e capabil azi internetul m-ar fi distrus.

De aceea îi admir pe cei care își asumă căutările de sine public. Bruja, altă artistă trap pe care o vei cunoaște în acest număr, avea anul trecut un look și-un vers nu foarte îndepărtate de P0lly. În 2020 e mai aproape de un personaj de anime care cântă despre viața trăită pe wi-fi, printre filtre și emoji. Bruja și schimbările ei ilustrează perfect spectacolul pe care îl jucăm – conștient sau inconștient – ca să ne descoperim, dar și să ne arătăm.

La această idee ne-am oprit în DoR #39: performerul vizibil și mai puțin vizibil, masca intenționată și realitatea din spatele ei, prezentul conștient și trecutul inconștient care l-a generat. Am fotografiat 25 dintre cele mai populare staruri digitale – oameni a căror faimă se datorează internetului – ca să înțelegem mai bine granița dintre cine sunt și ce arată. Am publicat un eseu despre puterea online-ului de a-ți oferi sprijin, dar și toate armele din lume când vrei să-i ataci pe alții.

Dincolo de ecran, ne-am uitat și la cei care nu au privilegiul de a construi sau vinde identități: familii în unele dintre cele mai sărace zone din țară, a căror viață interioară nu are spațiu pentru întrebări complexe despre cine sunt, pentru că mecanismul dominant e cel de supraviețuire. E o realitate biologică și neurologică pe care o uităm adesea când ne dăm cu părerea despre nevoile persoanelor vulnerabile: că sărăcia și precaritatea îți afectează creierul la fel ca un șir de nopți nedormite: capacitatea ta de a lua decizii în concordanță cu cine ești și cine ai putea să fii în viitor scade.

Pentru mulți, paginile DoR #39 vor fi un turnesol. De aceea, vă ofer această cheie de citire: ce veți crede când veți citi ce au de spus influencerii, de exemplu, nu e o judecată obiectivă. E propria voastră identitate narativă confruntată cu altele, unele atât de diferite încât par un pericol. Însă acest pericol nu e altceva decât sinele nostru care se întreabă ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi ales altă formă de devenire. Dă-i ocazia să se întrebe. E parte din magia poveștilor; acea rară oportunitate să-ți imaginezi alte vieți decât cea pe care ai primit-o și ai modelat-o.