Editorial DoR #41: Dezechilibre de putere

Pentru cei născuți în Târgu Mureș, Raed Arafat – mai exact SMURD – e un soi de obiectiv turistic. Uite Palatul Culturii, uite cetatea, uite clinicile, uite SMURD-ul. De aici a plecat totul, spune mândria locală: 112, DSU, bărbatul încruntat care dă veștile rele la televizor.

Am crescut într-o familie de medici și țin minte că tata era un susținător al lui Arafat. Lucrase și el o vreme în urgențe prespitalicești și recunoștea în tânărul medic străin același tip de spirit și de încrâncenare necesare pentru a schimba un sistem ruginit. Arafat se lupta să construiască un sistem paralel de urgență în curtea unui Spital Județean adormit, iar tata se lupta să construiască un centru de zi pentru copii cu dizabilități într-un oraș (și o țară) în care aceștia erau nevăzuți.

Tata avea și el lupte cu spitalul: scria note, memorii, făcea planuri și voia să transforme secția de neurochirurgie – pe care a ajuns s-o și conducă o perioadă – într-una similară cu cele pe care le văzuse în Olanda: cu procese, cu reguli, cu atenție la bolnavi, una care nu arată și miroase a clădire abandonată, una care merită și trebuie să aibă mai multe fonduri.

Experiența lor paralelă mi-a fost utilă să înțeleg România ultimilor 30 de ani și pentru că tata s-a oprit la un moment dat. N-a vrut – deși a avut ocazii – să acceadă mai sus de rolul de șef de secție. Am avut recent o discuție despre asta și mi-a spus că acel rol era limita influenței politicului asupra muncii lui. O vedea și din scaunul acela, însă putea să-și facă meseria fără să fie într-un partid sau să-i accepte susținerea. Dar dacă se alătura unui partid, ori dacă accepta o funcție care venea la pachet cu apropierea de putere – fie manager de spital, fie candidat la vreo poziție locală – lucrurile i-ar fi fost mai simple, poate. Însă nu crede că ar mai fi fost un om liber.

Arafat nu s-a oprit la construcția din curtea spitalului și asta va rămâne marea lui moștenire. A extins SMURD la nivel național, a intrat în sistem, a rezistat tuturor schimbărilor politice, iar longevitatea asta a dus la 112 și apoi la DSU. Aproape tot ce înseamnă urgență prespitalicească în România i se datorează. Însă dacă ai simțit uneori că ți se strânge stomacul când îi pronunți numele, ori dacă ai văzut că oameni pe care îi respecți – jurnaliști sau ONGiști – îl critică pe Arafat în ultimii ani, mai ales de la Colectiv încoace, e și pentru că el reprezintă astăzi puterea. Iar puterea te schimbă.

Arafat e același om vizionar care nu se dă înapoi de la o luptă, însă tacticile cu care a câștigat luptând împotriva sistemului nu mai sunt potri- vite când el e sistemul, pentru că ajunge să ne transforme pe noi în inamici, când noi ar trebui să-i fim aliați.

M-am gândit mult la Arafat în cheia în care îl prezintă Georgiana Ilie în acest număr, pentru că suntem prea des orbi la dezechilibrele de putere care ne înconjoară. Spun asta ca un lider de echipă care simte săptămânal, dacă nu zilnic, că greșește apăsând pedala autoritară, cel mai des în momentele în care nu mai am energie să le apăs pe cele de conversație, ghidaj și convingere. Spun asta uitându-mă la celălalt lider din sănătate pe care l-am cunoscut cu toții în pandemie, Nelu Tătaru, membru de partid, ale cărui ambiții de putere sunt mascate de o prezență amabilă la televizor. Atât de amabilă, scriu Vlad Odobescu și Sorana Stănescu, încât uităm că Ministrul Sănătății are niște îndatoriri pe care Tătaru nu le îndeplinește.

Dezechilibre de putere vedem și în istoria gimnasticii românești, pe care Andreea Giuclea o desface cu răbdare ca să ne arate un adevăr inconfortabil: că în spatele sutelor de medalii câștigate de la Nadia Comăneci încoace stau abuzuri, insulte și accidentări care au ciobit viețile unor copii. Despre o copilărie ciobită de un abuz și încercarea de a reasambla piesele scrie și Ioana Burtea, într-un eseu care ne reamintește ce moșteniri de familie traumatizante și ne-explorate avem, și câți ani trebuie să treacă pentru a deprinde curajul și vulnerabilitatea de a vorbi. A vorbi ca să nu fii singura care știe, a vorbi și cu speranța că vorbele tale au putere, cel puțin puterea de a-ți reda controlul asupra propriei narațiuni.

În septembrie 2020 suntem încă în mijlocul unei pandemii, în mijlocul unui ciclu electoral început deja de mai bine de un an, în mijlocul unei furtuni de incertitudine legată de sănătatea noastră, de buzunarele noastre, de viitorul nostru. Dar suntem și într-un vid de putere. Sigur că avem putere dată de funcții, de ordonanțe și de dreptul de semnătură. E puterea manifestată inclusiv de Arafat uneori, un om cu un capital uluitor de încredere într-o țară căreia îi e străin conceptul. E genul de capital de încredere care ar putea face loc unei alte forme de putere: care ascultă, consolează, arată drumul și încurajează. O putere care ne redă o fărâmă de control, de încredere în cine putem fi – singuri și împreună –, dar și de demnitate într-o perioadă în care pare că e mai sigur să nu crezi în nimic și să te ascunzi, decât să continui să visezi, cum a făcut-o și tata acum 30 de ani, că poți crea ceva mai bun decât sistemul pe care l-ai moștenit.