Editorial DoR #42: Când lucrurile nu au sens, nu te retrage în cutie

Știu că nu pare că are vreun sens ce trăim. E 2020, până la urmă. Aproape nimic din jur nu pare că are vreun sens.

E a treia deschidere de revistă pe care o scriu în mijlocul unei pandemii și te-aș minți dacă aș spune că am o intuiție despre cum vei fi (sau cum vom fi) când o citești. Eu am început să scriu acest editorial pe 24 noiembrie. Cazurile noi de COVID-19 continuă să fie în jur de 10.000 pe zi. Aproape 1 din 2 români care se testează e declarat pozitiv. Fratele meu a avut. Mama soției lui, la fel. Rude de-ale colegilor mei, la fel. În vară eram vag optimist, în toamnă circumspect, acum sunt doar confuz. Cine știe unde vom fi când aceste cuvinte vor ajunge la tine?

În decembrie urmează alegeri parlamentare, a patra bătălie electorală în 18 luni. Nu le vei simți reflectate în poveștile din acest număr și pentru că parte din ce trăim – de la explozia de cazuri la confuzie și frică – se datorează unor guvernanți care așteaptă să-și cunoască ei viitorul înainte de a se gândi la cel al cetățenilor. Dacă cei care ne guvernează au dovedit ceva anul ăsta e un egoism feroce: de la testarea prioritară a parlamentarilor în primăvară până la măsurile împiedicate din această toamnă, ineficiente și pentru sistemul sanitar, și pentru cel educațional, suficiente doar cât să ne târâim până la alegeri.

Ca întotdeauna însă, ce trăim nu e chiar așa de special. Chiar și oamenii de știință s-au uitat peste astfel de momente, spune Lulu Miller, jurnalista de știință pe care o vei citi și în acest număr. Când lucrurile sunt dificile, când nu au sens, când nu avem predictibilitate, ne crește anxietatea și ne retragem în carapace. Ne concentrăm pe ce știm. Ne dedicăm tribului din proximitate. Așa că ajungem să fim mai intoleranți, mai furioși, mai lacomi. Confuzia ajunge să aprindă aceleași becuri neuronale ca durerea.

Vrând să vadă dacă e totuși ceva ce putem folosi spre bine în astfel de momente, un cercetător i-a dat unui grup de oameni să citească două povești. Una destul de convențională, alta scrisă de Kafka, fără prea multă claritate, fără intrigă și fără vreun personaj central. La final toată lumea a dat un test, căutând tipare; cei care l-au citit pe Kafka au găsit mult mai multe.

Ce înseamnă asta? Că atunci când suntem confuzi, abilitatea de concentrare crește, cogniția se turează și creativitatea se activează și ea. Lulu e printre puținele persoane care vinde incertitudinea atât de bine, însă, spune ea, concluzia unor astfel de momente e limpede: când ești față în față cu lipsa de sens a lui 2020, ai două opțiuni: poți să te retragi într-o zonă de confort și să-ți întărești convingerile sau poți rămâne activ în lumea asta neplăcută. Nu e pentru oricine, doare, însă vei fi mai creativ, vei vedea tipare noi, vei învăța lucruri noi.

„Când lucrurile nu au sens”, spune Lulu, „dacă rezistăm pornirii de a le da sens imediat, vom trăi o creștere a potențialului uman”. Altfel spus, exact când ai vrea să te retragi înapoi în cutie e și momentul în care poți învăța cel mai mult sau poți croi o cărare nouă.

Cum negociem cu siguranța „cutiei” și cu spațiul din afara ei e și ideea în jurul căreia am grupat majoritatea poveștilor din numărul de iarnă. De la un fragment din cartea lui Lulu, De ce peștii nu există (citește-o neapărat iarna asta), la o colecție de obiecte care ne-au fost martore ale schimbărilor până la revelațiile pe care le-am avut despre „cutiile” în care locuim (că vrem lumină și plante, de exemplu) sau despre „cutiile” în care lucrăm (că sunt despre oameni, nu beneficii).

De la parcurile pe care le-am luat de bune și care ne-au fost refugiu până la mintea care uneori vrea să ne țină captivi într-o narațiune de victimă pe care trebuie s-o rescriem. De la negocierea rolurilor de fiice sau fii cu tați imperfecți din generații care s-au luptat cu propria lipsă de sens până la reinventarea muncii de teren a activiștilor pentru categorii vulnerabile într-o perioadă în care propriile lor joburi sunt în pericol.

Nu știu cât te ajută, dar suntem în aceeași ceață cu tine și noi, la DoR. Optimiști, curajoși și dornici de experiențe de învățare, însă în ceață. E tentant să ne blocăm în ce știm și să așteptăm ca pandemia și criza economică să treacă. Însă e și mai important pentru viitorul nostru să bâjbâim. Am citit recent că un plan într-o organizație nu e altceva decât o minciună pusă pe hârtie. Nu pentru că ideea de-a face un plan e o greșeală; ci mai degrabă pentru că greșim crezând că dacă plănuim, lucrurile vor decurge cum sperăm.

Cel mai probabil nu vor decurge cum sperăm. Și n-ar trebui să ne refugiem înapoi în cutie, ci din contră, să continuăm să înaintăm, fără hartă, până se arată ceva nou.