Editorial DoR #48: Orbecăind spre bine

În primăvară, am fost la primul concert în club de nici nu mai știu când. N-am văzut nicio mască și mi-am zis „uite, pandemia s-a încheiat”. Experiența s-a tot repetat: în magazine, la teatru, la cinema. Nu mai auzeam nici de cunoscuți bolnavi, nici de rate de infectare, nici de planuri de vaccinare. 

Și totuși, nu simțeam o concluzie. Aveam însă nevoie de ea, de-olinie care măcar să spună că, deși COVID-19 n-a dispărut din lume, noi am ales să trăim cu el. Și nu doar cu el – din februarie trăim cu un război la graniță în care au murit zeci de mii de oameni și care a făcut aproape 7 milioane de ucraineni să-și părăsească țara. Dincolo de conflictele imediate, știm că ultimii șapte ani au fost cei mai calzi din istorie și că numărul fenomenelor meteo extreme e în creștere.

Dintr-o nevoie de a înțelege cum ne trăim cotidianul cu atâtea tragedii în jur m-am apucat de Ciuma, romanul lui Albert Camus, despre un oraș canicular, în care mii de oameni mor și populația e carantinată. Luni întregi, unii caută să evadeze, alții speculează, unii acuză și câțiva aleg să vindece. Camus a scris-o imediat după Al Doilea Război Mondial, folosind ciuma și ca boală, și ca metaforă. De-altfel, spune de la început: „ciumele și războaiele îi găsesc pe oameni întotdeauna la fel de nepregătiți”. 

Miza lui e dublă: face o cronică a pagubelor și suferințelor pe care le provoacă un flagel, a diversității răspunsurilor noastre (de la panică, la egoism, la altruism) și dă o recomandare (morală): într-o tragedie, poți găsi sens alături de ceilalți. 

Citind, am simțit că retrăiesc ultimii doi ani și jumătate. Însă am rămas și cu o concluzie dulce-amăruie, pe care o s-o regăsești și în poveștile din acest număr. Nu pare că vom fi, vreodată, pregătiți pentru o tragedie. Chiar în timp ce vecinii lor se îmbolnăveau, „[oamenii] continuau să facă afaceri, proiectau călătorii și aveau păreri”, scrie Camus. „Cum să se fi gândit la ciumă, ea, care suprimă viitorul, deplasările și discuțiile?” 

Capacitatea de a ignora pericole e dublată de-o fascinație pentru distrugerea pe care o provoacă – am simțit-o în cum consumam cu toții actualizări pe Telegram la începutul războiului, de parcă era streamul unui joc video. 

Ne interesează fiecare nouă tragedie, ba chiar o consumăm obsesiv la început, pentru că vrem să știm cât de în pericol suntem. Vrem să știm ce-am putea pierde fiecare. Și, desigur, vrem și să vindecăm ceva din suferința altora – prin voluntariat, donații, proteste. Însă nu rezistăm mult în starea asta de alertă. „Prin însăși durata lor, marile nenorociri sunt monotone”, scrie Camus.  

La câteva săptămâni după ce începe o tragedie, trăim ca înainte. Facem aceleași greșeli, ne preocupăm de aceleași lucruri, suntem la fel
de neatenți la alții. Și apoi vine altă criză. Și ciclul se repetă. Adesea, se sfarmă inclusiv conștiința că o pandemie, un război, schimbările climatice sunt o problemă împărtășită. Cumva, asta este și superputerea noastră: putem trăi cu aproape orice ni se întâmplă și ne putem adapta la aproape orice. Însă ăsta e și blestemul nostru – ne este greu să ne reprogramăm să trăim altfel decât centrați pe sine și atenți la ce ne poate face rău (un rău de care adesea scăpăm ignorându-l, nu înfruntându-l). 

Întrebarea care ne-a ghidat în asamblarea acestui număr e cum (și dacă) putem fi într-o zonă de echilibru, de prezență. Una în care nu fugim din calea realităților care ne înconjoară, dar nici nu ne lăsăm copleșiți de magnitudinea lor. În care rămânem prezenți. „Ceea ce e firesc e microbul”, scrie Camus în Ciuma. „Restul, sănătatea, integritatea, puritatea, dacă vrei, este un rezultat al voinței, și al unei voințe care nu trebuie să se oprească niciodată. Om cinstit, cel care nu infectează aproape pe nimeni, este acela a cărui neatenție este cea mai mică posibil.” 

Poveștile din acest număr sunt despre a găsi speranță în prezență și atenție. Acestea sunt în fiecare lecție pe care o predau profesorii ucraineni care au deschis o școală alternativă în București; se regăsesc în tensiunile dintre voluntarii și autoritățile care încă n-au încredere unii într-alții, însă fac pași în direcția corectă; le simți în comunitatea din Reșița, care caută compromisul dintre istoria unui colos industrial acum în paragină și un oraș al viitorului, din care tinerii să nu-și dorească să plece; sunt în fiecare lecție pe care o profesoară de romani o predă ca un antrenament pentru a înfrunta lumea mândru de cine ești. 

Camus nu spune să ne sacrificăm (cu toții) în fiecare zi încercând,de exemplu, să oprim războiul din Ucraina, schimbările climatice sau corupția și misoginismul din România, pentru că lipsa de control asupra rezultatului o să ne ia mințile. Însă nici nu spune să ridicăm din umeri și să refuzăm realitatea acestor tragedii, dedicându-ne hedonic unor pasiuni. 

Spune să fim atenți la lume, să opunem rezistență când avem bandă și să facem bine o muncă prin care îi sprijinim și pe alții. „Nu trebuiau ascultați acei moraliști care spuneau că trebuie să îngenunchem și să abandonăm totul”, scrie el. „Trebuie doar să începem să înaintăm în beznă, orbecăind puțin, și să încercăm să facem binele.”