Editorial DoR #49: Schimbarea vine întotdeauna mai târziu

Mama mi-a spus să nu-mi fac iluzii că România are vreo speranță. Din 2003, când am plecat la un masterat în SUA, asta era conversația recurentă. Un an mai târziu, ne-am revăzut în New Orleans, unde venise la o conferință. Stăteam într-un hotel pricăjit, lângă autostradă, Delta îi pierduse bagajul, iar la pachet cu îmbrățișarea de regăsire mi-a dat și un avertisment: „Să nu te întorci”. (La despărțire: „Gândește-te să rămâi”.) 

Motivul? Nimeni nu-ți respectă munca. Ea trage de dimineață până seara ca profesor universitar la Medicină și medic oncolog și abia ține o Dacia, un apartament în Târgu-Mureș și pe pisica Bubu. Apoi l-a invocat pe Maslow și piramida nevoilor pe care psihologul a creat-o. În România, mi-a spus, abia bifezi baza (mâncare și siguranță). În America, pe care o considera meritocratică și fascinantă, sigur aș fi putut accesa nivelurile superioare. 

În ultimii 15 ani m-am tot întrebat dacă s-ar fi întristat că n-am ascultat-o. M-am întors cu o lună înainte să moară, după ce am tot cântărit această decizie, ca nu cumva să fie doar sentimentală; am simțit că nu mi-ar fi iertat-o. Mi-am justificat revenirea cu o listă de motive „obiective”: intrasem în UE, colegii mei jurnaliști aveau joburi bine plătite, se făceau filme românești mișto, cânta Muse la București. Ce mai, era plin de speranță. 

S-au schimbat multe în „mai bine” în 15 ani, însă condiția de cetățean blocat la nivelul primar al unei țări cu „potențial, aspirații și resurse”, nu prea. Cei care pleacă – și continuă s-o facă din toate generațiile, și cu, și fără nevoile primare îndeplinite – pleacă pentru că s-au săturat să aștepte să ajungem la destinație. O activistă pentru drepturile romilor a spus că preferă să trăiască cu rasismul din Londra și departe de prieteni decât cu piedicile și frustrările zilnice de aici. O curatoare a spus că preferă Olanda, cu toate minusurile, pentru că acolo simte că există un proiect comun de a rezolva din ele, chiar dacă mereu vor rămâne probleme. 

Speranța în România nu mai e de mult o destinație; în cel mai bun caz poate fi o hartă. Pe mine m-a ajutat această idee. „E important să spunem ce nu înseamnă speranță”, scrie Rebecca Solnit. „Nu e credința că totul a fost, este sau va fi bine. Sunt dovezi peste tot în jurul nostru de imensă suferință și imensă distrugere. Speranța care mă interesează e despre perspective largi, cu posibilități specifice, care ne invită sau ne cer să acționăm.” 

Ăsta e prezentul nostru, accelerat, poate, de când a început pandemia: complexitate, incertitudine, suferință. Și totuși, printre ele, sunt oportunități de acțiune. Breșe prin care intră lumină, prin care se strecoară speranță. 

Anul trecut am primit un mail care mă anunța că, la o conferință despre paliație, se va vorbi despre mama, care a fost printre primii oncologi din țară interesați de cum sprijini bolnavii terminali. Nu mai credea în promisiuni de mai bine, că de aceea nu mă voia acasă, însă a acționat până în ultima zi ca alții să sufere mai puțin. Tata face și azi la fel. Odată spera să reformeze spitalul în care lucra, ministerul, legile și, chiar dacă lumea nu arată cum și-ar fi dorit, fundația pe care a pornit-o acum 30 de ani încă sprijină, zi de zi, familiile copiilor cu dizabilități din Târgu-Mureș. 

„Disperarea cere puțin de la noi, e mai previzibilă și, într-un fel, mai sigură”, scrie Solnit. Speranța autentică presupune claritate – de a vedea cum distrugem planeta, cum ne umilim cetățenii, cum, din frică, vrem să restricționăm drepturile celor mai vulnerabili –, dar și imaginație să vezi cum poate fi altfel. Și, probabil, să înțelegi că acel altfel nu se va realiza; cel puțin nu conform planului ideal. 

Aici e lupta grea – generația părinților mei, chiar și a mea, au crezut că vor vedea viitorul pe care l-au sperat de la o Românie post-comunistă, apoi una Europeană. Deziluzia, pentru mulți, e răvășitoare. De partea cealaltă, pe cât sunt de senini, mulți dintre cei care au pe la 20 de ani azi nu mai au iluzii: le-am stricat planeta, le-am construit o societate profund inegală, așa că viitorul n-are cum să fie altfel decât rău. Deci să lucrăm cu ce avem. 

În DoR #49 încercăm să lucrăm cu ce avem și să ne bucurăm de asta. David Popovici e pe copertă, pentru că a înotat vara asta și pentru medaliile lui, dar și pentru a ne reaminti că acțiunile fiecăruia contează. Am vorbit cu refugiați ucraineni despre cum își trăiesc viața știind că țara lor e sub asediu de peste șase luni. Ioana Burtea a scris despre încăpățânarea necesară pentru a ține laolaltă un grup de prietene timp de 20 de ani. Oana Filip a fost în seceta din Botoșani ca să înțeleagă dacă o generație nouă de tractoriști știe ce-i așteaptă. Artiste, fotografi și scriitoare au scris despre cum nicio matematică a speranței nu dă cu plus, dar că asta nu e un motiv de disperare. 

Pe mine m-a ajutat mereu science fictionul – e un refugiu sigur pentru imaginația necesară ca să păstrezi vie speranța. În sezonul doi din Picard, căpitanul din Star Trek, ajuns în prag de centenar, ajunge să călătorească din 2401 în 2024 și să țină discursuri motivaționale unor oameni care uită că dispun de timp limitat, într-un univers imens. „Schimbarea vine întotdeauna mai târziu decât credem că trebuie să vină”, spune Picard, aparent resemnat cu viitorul, dar niciodată cu următorul pas. Acela merită făcut.