Editorial DoR #50: Căutarea nu se oprește niciodată

DoR #50 e ultimul număr. E o închidere a celui mai lung capitol de viață pe care l-am trăit, de departe cel mai frumos. Această încheiere m-a ținut treaz multe nopți. M-am învârtit prin casă oscilând între frică, ușurare, rușine și tristețe. Însă cel mai pregnant sentiment a fost unul de imensă recunoștință. Să poți face ce-ți place, cum îți place, timp de 13 ani, e un privilegiu fantastic. Pentru asta, vă voi mulțumi mereu.

Ce-mi place e să spun povești adevărate. La 41 de ani, știu că le spun adesea pentru adolescentul speriat care eram, care se ascundea sub pat ca să nu meargă la școală într-a IX-a, să nu se bâlbâie de față cu alții și asta să-i facă pe profesori să-l numească „prost” și pe colegi să râdă de el. Pe atunci, credeam că sunt singurul care e insuficient. Singurul care nu are – uneori, la propriu – o voce. Și că așa va rămâne toată viața.

N-a fost așa. În timp, unele lucruri devin mai ușoare. Cumva, cu voia noastră sau întâmplător, cu toții ne schimbăm. Trecem prin sfârșituri și începuturi și tranzițiile dintre ele. Căutăm mereu ceva mai bun, mai îndestulător, mai sigur, mai confortabil, mai al nostru. Vrem să facem pace cu corpurile pe care le avem, cu familiile din care venim, cu lipsurile pe care le-am îndurat, cu limitele și granițele, cu neputința.

Nu sunt multe arme cu care poți duce aceste lupte, însă poveștile sunt printre ele. Sunt acolo să te ajute să supraviețuiești în lupta împotriva adversarilor, după cum scrie Rebecca Solnit. Până la urmă, ne spunem povești pentru a ne găsi locul în lume. Ne spunem povești ca să putem trăi. Ne spunem povești, în fiecare zi, ca să știm cine suntem.

Despre asta a fost DoR încă din 2009. Da, s-a născut din entuziasmul unor douăzeșcenți de a crea ceva ce nu exista (inclusiv cuvinte ca „douăzescent”), de a arăta că poți face jurnalism și altfel, de a da spațiu unor voci să fie auzite. Dar s-a născut și pentru că aveam o poveste de spus despre noi: într-o țară în criză financiară, într-un cotidian lipsit de speranță, o gașcă de tineri naivi vor să construiască, nu doar să demoleze sau să blameze.

În cei 13 ani care au urmat, am spus povești despre cine suntem. Cine suntem când nu punem diacritice, când suntem nedreptățiți pentru că suntem de etnia nepotrivită, când plecăm din țară pentru a putea iubi pe cineva de același sex, când ne mor prietenii într-un club, când ne moare un copil, când ne moare un părinte, când nu avem acces la educație, când nu avem acces la sănătate, când nu avem acces la justiție, când nu suntem liberi, când nimeni nu ne crede, când familia e un spațiu violent, când orașul amenință să cadă peste noi, când alegem să rămânem naivi, când ne ignorăm copiii, când suntem cea mai bună jucătoare din lume, când suntem cel mai rapid înotător, când ascultăm, când creăm, când vrem o planetă mai dreaptă, când avem curaj, când construim, când cerem demnitate pentru alții, când abandonăm, când reîncepem, când povestim cum am ajuns aici.

Am spus toate poveștile astea să nu ne mai simțim insuficienți și singuri pe cărările pe care le-am ales.

Patrick Brăila, activistul transgender a cărui poveste o respunem în DoR #50, ne-a reamintit că această călătorie a descoperirii de sine nu se termină niciodată. Credea că va fi mai ușor când va începe tranziția, tratamentul cu testosteron care să-l aducă mai aproape de bărbatul care a știut mereu că este. Nu a fost mai ușor: au urmat alte obstacole, unele chiar mai dureroase. Dar a mers înainte. A căutat. Și după ce a învățat să se povestească pe sine, a început să-i povestească pe alții. Apoi să-i sprijine să se reprezinte singuri. Apoi să încerce să schimbe un sistem care încă hotărăște cine ești. Ce-și dorește azi Patrick e libertatea să poți să alegi tu cine ești; libertatea să declari tu cine ești, iar ceilalți să te creadă și să te accepte; libertatea să continui să te cauți. 

Numărul aniversar e construit în jurul acestei idei: conștienți sau nu, ne vom căuta mereu. Vom vrea să știm cine suntem și putem fi, indiferent că avem 13 ani sau 50 de ani, că am crescut cu datorii sau cu o frică că nu suntem suficient de inteligente sau de frumoase, că am crescut în sisteme educaționale sau sociale care ne ignoră, în exilul unor țări adoptive sau pe un internet care ne validează ideile și pasiunile.

Dacă lăsăm ceva în urmă, sper să fie două lucruri: curajul de a încerca lucruri noi, făcute cu grijă, cu atenție, și credința că există cineva, undeva, care are nevoie de povestea ta și care se va simți mai puțin singur când o aude.

DoR a fost o formă în care aceste idei au putut circula în lume. Le-am împachetat în ceva ce am numit jurnalism narativ – colecții de eseuri, portrete și reportaje – și am sperat că vă vor prinde bine la drum. Mulțumim că ne-ați luat cu voi în călătoriile de devenire, de căutare, de regăsire. Ne-ați oferit cele mai de preț cadouri, în special atenția, timpul și încrederea voastră. Nu cred că vreunul dintre noi vom uita asta vreodată, așa cum sper că nici voi nu veți uita prea curând că oricât de dureroasă va deveni călătoria, poveștile sunt acolo cu voi ca să vă vindece.