[EduDoR] Cât costă și cine plătește educația gratuită a copilului tău

Finanțarea unei școli e alcătuită din bani de la bugetul de stat și de la bugetul local. De la bugetul de stat vine în fiecare an o sumă sigură, dar insuficientă. De la bugetul local vine o sumă de cele mai multe ori necunoscută și imprevizibilă. Părinții cheltuiesc și ei.

Sistemul de finanțare a unei școli este greu de înțeles în detaliu chiar și de unii directori. El presupune o ecuație cu mai multe necunoscute, în care singurul element care depinde de școală este numărul de elevi.
Restul e hotărât de guvern și de primărie. Cu perseverență, și părinții pot înfluența la nivel local câți bani primește școala copiilor lor și cum se decide alocarea și cheltuirea acestora. Am vorbit cu mai mulți experți și directori de școală, ca să încercăm să traducem mecanismul de bugetare pe înțelesul tuturor.

Sursele care compun bugetul unei școli

Banii pentru educația unui preșcolar și a unui elev în clasele I-XII sunt un mix de fonduri de la bugetul de stat (prin așa numita „finanțare de bază”), de la bugetul local (prin „finanțarea complementară”), de la ministerul Educației (prin „finanțarea suplimentară”), dar și de la părinți (fie prin cheltuieli directe, fie prin contribuții la fondul clasei sau al școlii).

Cu toate astea, legea educației spune că prima categorie – „finanțarea de bază” – ar trebui să fie suficientă pentru desfășurarea în „condiții normale” a învățământului preuniversitar. Asta înseamnă că banii care ajung la școli din bugetul de stat (mai exact din TVA-ul pe care îl plătim cu toții) ar trebui să acopere salariile profesorilor, evaluările elevilor, dar și utilitățile (cum ar fi căldura, curentul, apa, abonamentul la internet) și materialele de la clasă (de la cretă, până la dicționare, hărți și manuale). Niciodată însă această finanțare nu ajunge, altfel încât primăriile trebuie să ajute cu aceste cheltuieli de bază.

„Finanțarea complementară” vine de la bugetul local și acoperă costuri ce nu sunt incluse în „finanțarea de bază”: investiții și reparații majore în clădiri, burse, naveta elevilor și a profesorilor, concursuri școlare sau participarea la proiecte europene.
Banii pe care școala îi primește depind de nevoile ei (spre exemplu: câți copii decontează abonamente de transport), de prioritățile de finanțare ale primăriei din acel an (reabilitarea unei școli vs. băncuțe noi în parc), dar și de relația dintre conducerea școlii și primărie (deși nu există o relație de subordonare între cele două, unii directori nu vor „să-l supere” pe primar cerând prea mulți bani, alții – dimpotrivă, primesc, tocmai pentru că între cei doi există o relație bună). Finanțarea complementară ar putea veni și de la bugetul de stat, dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată.

Cea de-a treia componentă, „finanțarea suplimentară”, reprezintă un premiu pentru școlile cu performanțe academice sau rezultate în domeniul incluziunii și vine de la ministerul Educației sau de la consiliul local.
Pentru 2016, ministerul nu a anunțat condițiile de acordare și suma pusă la dispoziție pentru astfel de premii, iar mai mulți experți în educație pe care i-am consultat spun că ministerul n-ar fi acordat niciodată acest tip de finanțare. Nici primăria nu este obligată să o facă, după cum nu e obligată să acorde nici finanțarea complementară, și sunt localități în țară care nu dau bani școlilor deloc.

Indirect, și părinții contribuie la acoperirea cheltuielilor școlii în care învață copiii lor, prin TVA-ul și prin impozitele plătite: atât impozitele locale, cum ar fi cel pe locuință sau mașină, cât și o cotă parte din impozitul pe venit intră în bugetul local și, deci, printr-o hotărâre de consiliu local, ar putea fi direcționate către educație, nu către panseluțe.

Cum se calculează finanțarea de bază

Așadar, venitul sigur – și care ar trebui să acopere salariile și funcționarea școlii – constă în „finanțarea de bază”, iar formula de calcul se numește „finanțare per capita”, pentru că are în centru elevul. (După mai multe programe de testare sub îndrumarea unor experți internaționali, sistemul a fost introdus la noi odată cu legea educației din 2011 și funcționează și în țări ca Polonia, Ungaria, Ucraina sau Macedonia.)

Concret, „grosul” bugetului unei școli se obține prin înmulțirea unui cost standard stabilit anual prin hotărâre de guvern, cu anumiți coeficienți specifici școlii (și ei deciși de guvern) și cu numărul de elevi. Costul standard este o sumă fixă de bani, pe care statul o plătește anual școlii pentru educația unui copil și e împărțit în două categorii: un cost standard care acoperă salariile profesorilor și unul pentru bunuri și servicii, care acoperă utilitățile și materialele didactice.

În 2016, costul pentru salarii pentru un elev de gimnaziu de la oraș este 3.043 de lei. Acest prag diferă ușor în funcție de nivelul de învățământ (preșcolar, primar, gimnaziu, liceu), filieră, profil (teoretic, vocațional, tehnologic, militar), specializare și mediu (urban vs. rural).
De exemplu, costul standard va fi mai mare pentru un elev din mediul rural decât pentru unul din mediul urban, pentru că, de regulă, clasele sunt mai puțin numeroase la sat, ceea ce înseamnă că salariile profesorilor trebuie suportate de mai puțini elevi decât la oraș. De asemenea, costul standard e mai mare pentru învățământul în limba minorităților.

Costul standard pentru bunuri și servicii ține cont de anumite praguri numerice de elevi (1-300, 301-800 și peste 800) și de zona de temperatură în care se află școala: spre exemplu, o școală din Călărași va primi cu 87 de lei per elev pe an mai puțin la capitolul „bunuri și servicii” decât una din Covasna.

Conform legii, și școlile particulare (care percep și taxe de școlarizare) ar trebui să primească acești bani pentru salarii și funcționare, în același cuantum, însă această prevedere nu s-a aplicat până în septembrie 2015.

13 lucruri care ne-au atras atenția

1. Pe 23 decembrie 2015, ministerul Educației a anunțat că finanțarea învățământului preuniversitar crește cu peste 20%. În realitate, această creștere acoperă, de fapt, mărirea salariului profesorilor cu 15%, de la 1 decembrie 2015, dar comunicatul nu amintea acest lucru.

Iar dintr-un calcul simplu, vedem că alocarea pentru funcționarea școlii („bunuri și servicii”) a crescut cu doar 2,8%, de la 312 lei în 2015, la 321 lei în 2016.

2. Statul plătește 321 de lei per elev pe an pentru cheltuielile cu bunurile și serviciile, în timp ce un raport al Curții de Conturi din ianurie 2016 a arătat că o magnolie dintr-un parc din sectorul 5 din București a costat 405 lei.

3. Sistemul actual presupune că finanțarea urmează elevul. Cu alte cuvinte, orice elev care se transferă înseamnă bani mai puțini pentru școala de unde pleacă și mai mulți pentru cea de destinație.

4. Pentru că modul de calcul al finanțării de bază nu ține cont de numărul de profesori dintr-o școală, de vechimea, de gradul lor didactic și de gradația de merit, ci strict de numărul de elevi, se ajunge la situații aberante:

școlile cu elevi puțin rămân fără bani de salarii în timpul anului și trebuie să aștepte redistribuirea bugetară (adică primesc bani de la cele care nu i-au cheltuit);
școlile cu foarte mulți elevi ajung să dea înapoi banii de salarii, pentru că nu au voie să îi folosească în alt scop (nu pot înființa o nouă clasă sau angaja profesori suplimentari);
școli din mediul rural, care nu pot cheltui toți banii de salarii (pentru că profesorii lor sunt debutanți, necalificați, deci au salarii mai mici) ajung să îi dea liceelor din județ, cărora nu le ajung banii (pentru că profesorii lor au vechime mare, gradul I sau doctorat și gradație de merit). Spre exemplu, un colegiu de marcă din București a calculat că, pentru a-și plăti toți profesorii prin finanțarea de bază, ar trebui ca fiecare clasă să aibă 34 de elevi, ceea ce depășește pragul de 30, maximum admis.

5. Pe de altă parte, chiar daca ar vrea și ar avea resurse, consiliul local n-ar putea mări salariul unui profesor, din cauză că legea salarizării unitare interzice asta. În schimb, ar putea să îl premieze sau să acorde școlilor granturi în urma unui concurs de proiecte, prin mecanismul finanțării suplimentare (spre exemplu, pentru un centru de pregătire după ore, pentru care profesorii să fie plătiți extra).
Acum, un învățător calificat debutant câștigă aproximativ 1.100 de lei net, un profesor cu gradul al II-lea și 10 ani de experiență, fără alte sporuri, aproximativ 1.300 de lei net, iar un profesor cu gradul I și peste 40 de ani de experiență – adică pragul maxim pe care îl poate atinge – 2.500 de lei net, fără alte sporuri.

6. Foarte puține primării anunță clar cuantumul finanțării complementare per elev pentru bunuri și servicii (spre exemplu, în afara cheltuielilor cu reparațiile sau modernizările școlilor, municipiul Brașov acordă în 2016 15 lei per elev pe an, față de 10 lei per elev în 2015).

7. Cu toate acestea, dintr-un raport al Agenției Române pentru Asigurarea Calității în Învățământul Preuniversitar (ARACIP) din decembrie 2015, bazat pe date colectate direct de la școli, reiese că, în general, primăriile contribuie la finanțarea școlilor. La nivel național, bugetul mediu per elev pe care l-au raportat a fost mai mare decât finanțarea de bază venită de la guvern cu aproximativ 400 de lei per elev pe an, dar nu se știe în ce fel au fost folosiți acești bani.

8. Nici inspectoratele școlare, nici ARACIP și nici ministerul nu știu cu ce sumă contribuie primăria dintr-o anumită localitate la bugetul școlilor de pe raza ei.

9. Modul actual de finanțare a școlilor nu ține cont de nevoi sau de performanțe, și nici de dezvoltarea economică a zonei. În localitățile sărace, unde abandonul școlar și rezultatele la testele naționale sunt mai proaste, deci s-ar impune resurse suplimentare, se acordă aceeași finanțare de bază ca în zonele bogate, în timp ce finanțarea acordată de primărie este și ea insuficientă (un studiu UNICEF din 2014 realizat în 77 de școli din zone dezavantajate economic a arătat că doar 39% dintre acestea au primit fonduri de la bugetul local).

10. Deși fondul școlii este interzis, iar acum este în dezbatere un proiect de lege care să pedepsească cu închisoarea darea și colectarea de bani în folosul școlii, el rămâne o practică obișnuită și chiar necesară pentru cretă, becuri sau mici reparații.

11. Conform legii, școlile sunt obligate să afișeze la avizier sau pe site bugetul pentru anul în curs, iar elevii și părinții au dreptul să solicite acest lucru.

12. Conform legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, părinții pot cere să afle cât a cheltuit primăria cu educația, ca pondere din bugetul local și, respectiv, cât a cheltuit/investit în școala unde învață copilul lor și cu ce scop.

13. Elevii se pot implica în deciziile privind cheltuirea banilor școlii, mai ales că ei resimt cel mai acut unele lipsuri (în timpul unei cercetări făcute în teren în 2015, elevi de la mai multe școli din țară le-au spus experților Salvați Copiii că își doresc hârtie igienică și ca ușile de la toalete să se închidă).Mai mult, din 2015, dacă reprezentantul elevilor în Consiliul de Administrație al liceului este major, el are dreptul să participe și să voteze în toate ședințele, inclusiv cea în care se aprobă bugetul. (În școlile gimnaziale, reprezentantul elevilor poate participa, ca observator, doar la acele ședințe în care se discută aspecte privind elevii.)