„Să nu mai spună nimeni că-s bătrână”

În fiecare dimineață, Elena Pagu, o femeie slabă cu chipul încrețit, părul alb și ochii albaștri, își face un plan. Când e încă în pat și afară e încă întuneric, pentru că cel mai probabil e ora șase, se gândește dacă are de spălat sau de făcut mâncare, de mers la cumpărături sau de pus conserve, de plătit facturi sau întreținerea. Dacă nu are nimic programat, înseamnă că poate scrie în caietele în care-și povestește amintirile – a umplut deja patru –, visând să-și lase viața scrisă într-o carte. Nu lenevește în așternuturile albe cu trandafiri roșii, pentru că lenea e cel mai mare pericol al bătrâneții. Nu-și simte corpul greoi când se ridică de pe saltea, mai ales că în ultimele luni a slăbit aproape 10 kg și a ajuns la 51. O doare doar genunchiul stâng, o durere constantă cu care s-a obișnuit. Uneori, o înțeapă și umărul drept, pe care a dormit toată viața.

Adică 91 de ani și șase luni în această dimineață de ianuarie.

91 de ani din care 35 a lucrat ca asistentă de ocrotire în Satu Mare și Bacău. Din care 34 i-a trăit la pensie, cei mai mulți în București. În care a fost căsătorită de trei ori, dar acum e singură. Așa că umple liniștea din casă cântând, fluierând, vorbind singură sau cu Șnuc, pisica cu ochi galbeni și coadă stufoasă ca de veveriță, care i se strecoară printre picioare.

„Hai, Șnuc, la Lilica ta”, îi spune melodios, ridicând-o de pe gresia albă din hol. Își apropie fața brăzdată de riduri adânci de botul ei maroniu, în ton cu mobila, covoarele și fotoliile din apartament. „Îți dau drumul afară, dar o să te îmbolnăvești.”

Dacă s-o lase sau nu pe Șnuc afară e una dintre dilemele pe care le are în zilele de iarnă. Dacă i-e frig? Dacă se întoarce plină de noroi? Uneori i-e greu s-o spele, cum i-e tot mai greu să facă curat în apartamentul cu două camere în care locuiește singură de șapte ani, de când a murit ultimul ei soț. Nu mai are familie, n-a avut copii, iar nepoții fraților și surorilor ei sunt împrăștiați prin țară. Când liniștea din casă i se pare prea greu de suportat, dă drumul televizorului din dormitor. Se enervează când aude politicieni certându-se, așa că cel mai des ascultă muzică pe Mezzo.

Pagu e singură, la fel ca mulți dintre cei 3,55 de milioane de români care au peste 65 de ani. Fie că le-au murit partenerii sau le-au plecat copiii în străinătate, ajung să se simtă inutili și izolați și nu-și mai găsesc rolul într-o lume pe care cu greu o mai înțeleg și care se mișcă prea repede pentru ei. Se uită mult la televizor și ies rar din casă. Atunci când ies, îi vedem mergând încet pe stradă, le oferim locurile în autobuze, îi bombănim printre dinți că se mișcă greu în supermarket sau că muncim pentru pensiile lor.

Dacă sunt bunicii noștri, suntem mai înțelegători, dar nici pe ei nu avem întotdeauna timp să-i ascultăm cum și-ar dori. Singurătatea e groaznică, îmi spune des bunica mea, care are 77 de ani. Când o sun să o întreb cum se simte, îmi răspunde: „ca bătrânii”, în timp ce din garsoniera ei se aud tare serialele pe care le urmărește cu religiozitate. Conversațiile cu ea sunt fie despre poliartrita și anemia severă din cauza cărora amețește și obosește repede, fie despre cât de greu îi e, cât de mult a suferit în viață și cum nimeni n-o înțelege. Ascultând-o, am ajuns să mă tem și mai tare de o bătrânețe în care nimic nu-ți mai aduce bucurie.

Când am citit despre Elena Pagu, am descoperit că se poate să-ți trăiești ultimii ani și altfel. O femeie care a depășit deja speranța de viață medie din România cu 16 ani (și speranța de viață a femeilor cu 12 ani) vorbea în interviuri despre cum să-ți menții nu doar sănătatea, ci și entuziasmul, cum inima nu face riduri și cum tinerețea e o stare de spirit. Clișee pe care le-am mai auzit, dar pe care ea chiar părea să le trăiască.

---

După ce-și smotocește pisica, o lasă jos și intră în bucătăria cu ferestre mari, pereți albi și mobilă puțină, tot albă. Pe masa de lângă geam, unde mai devreme mâncase mămăligă cu brânză și băuse o cafea tare de să-ți ridice părul în cap, răstoarnă două pungi de plastic din care se revarsă teancuri de diplome, fotografii cu ea alergând, ea pe podiumuri sau la antrenamente și reportaje din ziare care-o numesc „Campioana lumii”.

Concursurile de marș sunt cealaltă parte a bătrâneții Elenei Pagu.

De peste 30 de ani, în loc să stea în casă cu televizorul sau cu pisica, iese la alergat. A început după ce s-a pensionat, pentru că simțea cum alunecă în depresie. De atunci, a adunat opt titluri de campioană mondială, cinci europene și patru balcanice la marș în competițiile pentru veterani. Cele peste 20 de medalii atârnate de un raft în hol, pe care le-a cucerit între 65 și 90 de ani, i-au adus și un fel de faimă națională. A apărut la televizor și în ziare, în reclame la Bonduelle și în emisiunea La Măruță și a fost invitată să țină discursuri inspiraționale la conferințe ca TEDxEroilor. Oamenii au început s-o oprească pe stradă pentru poze, s-o întrebe ce mănâncă, cum doarme, cum îi sunt oasele, iar Andreea Esca i-a plătit deplasarea la o competiție pentru care nu avea bani.

Ce căuta aplecată deasupra mesei din bucătărie era o diplomă din martie 2017, de la o competiție din Coreea de Sud, unde a obținut un nou aur în cursa de 3.000 de metri, plus un record mondial: cea mai în vârstă participantă care termină o astfel de cursă, îndeplinind baremul impus de arbitri. Avea nevoie de diplomă a doua zi, pentru o întâlnire cu directorul unei firme de la care spera să obțină o sponsorizare pentru următorul concurs. (De multe ori și-a plătit singură deplasările, din pensia de aproximativ 2.000 de lei.) La o vârstă la care unii nu așteaptă decât următoarea vizită la medic sau serialul de seară, Pagu aleargă după sponsori, se antrenează de câteva ori pe săptămână și se gândește la viitor: acum se pregătește pentru Campionatul European Masters de sală de la Madrid (19–24 martie), la care vrea să participe în probele de trei și cinci km marș și, dacă poate, să bifeze și recorduri europene la una dintre ele. Urmează în mai Campionatul European de alergare pe șosea, iar în septembrie Mondialul de pistă, tot în Spania, unde vrea să mărșăluiască și 10 km, că „nu-i așa mare lucru”.

Deși își prezintă medaliile de pe hol și trofeele din vitrina din sufragerie cu mândrie, nu de asta aleargă. Nu să câștige e primul gând cu care pornește într-o cursă, ci „să-și trăiască modul de viață”. Știe că sportul o ține sănătoasă – fizic, dar mai ales psihic. O ajută să scape de singurătate, să se întâlnească cu alți oameni, să viziteze lumea și să-și fixeze un punct de reper în timp: următorul concurs. Pentru că, așa cum spune des în interviuri, un bătrân care nu mai are nimic de făcut și care nu-și mai dorește nimic e bun de înmormântat.

Pune deoparte diploma și se pregătește să plece. Poartă o pereche de colanți negri prinși cu un ac de siguranță, pentru că-i sunt largi de când a slăbit, și un tricou roz aprins, peste care își ia o bluză maro. Își pune un batic la gât, apoi căciula și haina de blană, poșeta neagră, adidașii într-o pungă de plastic și e gata. Se mai întreabă o dată dacă s-o lase afară pe Șnuc, apoi – pentru că urmează să o însoțesc la antrenament – îmi spune hotărât: „Hai să mergem, copchile!”.

---

Un drum prin oraș cu Elena Pagu e ca o aventură. Nu are răbdare să stea la semafor sau să caute trecerea de pietoni, așa că traversează pe unde apucă, fără să-i pese de mașini, băltoace sau garduri. Nu merge cu privirea în pământ sau cufundată în propriile gânduri, ci e atentă la lumea din jur. Se oprește să admire biserici sau vitrine, aproape țipând: „Tu știi ce scumpe sunt porțelanurile?”. Le zâmbește distrată câinilor de pe stradă și le spune copiilor din autobuz că sunt frumoși și cuminți. Deși se enervează când le mai încurcă, cunoaște traseele autobuzelor și tramvaielor, mai ales pe cele care duc spre Complexul Lia Manoliu, unde e sala de atletism în care se antrenează când nu e vreme de parc. Se așază la geam, ca să nu țină un loc ocupat degeaba, dar doar după ce-i întreabă pe cei din jur dacă nu vor ei să stea jos.

Când trece cu autobuzul 300 prin fața statuii lui Lascăr Catargiu, prim-ministru al României în perioada lui Carol I, se gândește că niciunul dintre politicienii de azi n-ar merita o astfel de statuie. A votat și ea cu PSD, „că a crezut că-i bun”, dar de ceva timp nu mai votează cu nimeni, că toți au furat. „Ne zic că ne măresc pensia și ți-o măresc cu 10 lei și, când te duci în piață, îți dai cu pumnii în cap. Cui, cine e politicianul care merită din sufletele tuturor românilor să i se ridice o statuie? Spune-mi mie unul care nu are compromis în jurul lui, numai unul.” Cu pași mici, dar sprinteni, înfruntă vântul care bate din față și fulgii mici de nea care i se așază pe căciula neagră și pe părul alb. În timp ce merge, împletește și despletește povești, ale ei sau despre care a citit în cărți, despre pictori, scriitori sau regi, aproape toate legate de o iubire sau o trădare. Vorbește afectat, cu pauze teatrale, subțiindu-și vocea sau încruntându-și sprâncenele albite, iar pielea i se încrețește și se descrețește în ritmul poveștilor.

„O să-ți spun o istorie drăguță.”

Îmi spune că Lucian Blaga n-a vorbit până la cinci ani și că a avut o căsnicie foarte dramatică, dar nu-și amintește detaliile. Îmi zice că Delacroix a impresionat-o pentru că a renunțat la iubire pentru pictură. Îmi enumeră femeile din viața lui Rembrandt și-mi zice că iubirea e cea mai puternică forță.

„Uite, îți spun o întâmplare.”

Am prins-o într-o perioadă ocupată și a cam obosit. Are întâlniri în fiecare zi, o să filmeze o reclamă, are programări la doctori și urmează și gala anuală organizată de Federația de Atletism, unde o să primească o diplomă pentru rezultatele din 2017. Parcă ar vrea să se ducă într-o stațiune, să nu facă nimic jumătate de lună. Dar vine competiția din martie. Îmi repetă că e foarte important să nu fii leneș. Asta e totul, de fapt, că restul se învață.

„Ți-am spus povestea asta?”

Îmi spune de o vizită recentă la Bacău, unde s-a văzut cu foste colege de la policlinica unde a lucrat. S-a întristat când le-a văzut mișcându-se lent prin casă, cu ajutorul unui cadru, așa că s-a întors și mai hotărâtă să profite de starea bună de sănătate. De asta merge spre al doilea antrenament în două zile, deși de obicei face pauză. Îmi spune că la vârsta ei trebuie să te miști, altfel înțepenești și mori. Îmi vorbește de copilăria din satul Dumbrava Roșie de lângă Piatra Neamț, de cei cinci frați crescuți printre oi, cai și viței, de cum se urcau în cireșii înfloriți și făceau baie în Bistrița, și de mama lor, casnică, care își făcea mereu timp pentru jocurile lor. Apoi povestește de cei patru ani de război, când tatăl, care luptase și în Primul Război Mondial, a fost trimis pe front și de cei doi de secetă care au urmat. Au fost vremuri marcate de „lipsuri în toate sensurile”, pe care le-au suplinit cum au putut ca să supraviețuiască: mama și-a tăiat haina ca să-i facă palton pentru școală, și-a împletit ciorapi lungi din lână în loc de pantaloni, au mâncat mămăligă în loc de pâine. Au fost lipsuri care au întărit-o, dar cel mai mult au oțelit-o cei 14 km pe care-i făcea pe jos spre școală zilnic, șapte dus, șapte întors, făcând cărare prin nămeți, cu turte calde în buzunar să-i țină de cald, uneori cu chibrituri în ghiozdan, să poată da foc caietelor dacă vede ochii vreunui lup strălucind fosforescent pe câmp. Sunt vremuri care nu i s-ar părea grele dacă s-ar repeta, pentru că-i par firești. „Dar pune tu un copchil azi să meargă șapte kilometri, să facă el cărarea prin omăt. Să-ți fie frig la mâini și să mergi înainte. Tu știi ce înseamnă asta? Nu știi.”

Nu vrea să-și amintească de anumite lucruri, iar când aduce vorba de un frate dispărut pe front, revine în prezent, la spectacolul de teatru pe care urmează să-l vadă în seara asta. Așa cum acum vorbește mai mult de ce e în față decât în urmă, a părut mereu să se concentreze pe următoarea mutare, următorul plan, următorul pas.

Când visa să devină actriță, dar n-a primit răspuns de la școala de actorie unde-și trimisese dosarul, s-a angajat funcționară la o judecătorie. Când și-a dat seama că nu e îndrăgostită de absolventul de comerț cu care se căsătorise impulsiv și pentru care se mutase la București – „Ce minte puteam să am eu atuncea, aveam 20 de ani?” –, a divorțat și s-a întors acasă. Când a simțit că are nevoie de o meserie, s-a înscris la una dintre școlile profesionale deschise de comuniști după război și s-a mutat în Satu Mare, pentru că acolo era o școală de surori de ocrotire. Cinci ani a locuit într-un internat de fete și a lucrat la policlinica spitalului. Apoi s-a mutat din nou. Se îndrăgostise de directorul spitalului, un bărbat căsătorit care avea un copil, și n-a văzut altă soluție decât să plece. În Bacău, unde avea o verișoară, și-a cunoscut al doilea soț, un profesor de filosofie cu care a trăit 17 ani. Era un om bun și a iubit-o, dar ea nu știe dacă l-a iubit. N-au avut copii – soțul avea o malformație cardiacă și se temeau să nu-l moștenească, dar a și pierdut o sarcină –, și a suferit mereu din cauza asta. I-a fost greu să rămână singură la 49 de ani, după ce bărbatul s-a îmbolnăvit de cancer pulmonar și a murit, dar n-a fost o suferință care s-o dărâme, pentru că a fost mereu un caracter puternic. „Așa cred că e structura mea.”

Următorii cinci ani a fost singură. S-a căsătorit din nou, cu un bărbat din București cunoscut într-o vizită la Piatra Neamț, care i-a făcut curte până a zis da și cu care a rămas până a murit și el, acum șapte ani. Nu l-a iubit nici pe el, dar l-a acceptat de singurătate, mai ales că prietenele ei, toate căsătorite, n-au mai invitat-o niciunde după ce-a rămas văduvă. S-au apărat, crede, „pentru că eram femeie bine”.

Ca soră și apoi ca asistentă de ocrotire – un fel de mână dreaptă a medicului pediatru –, mergea din casă în casă, urmărind dezvoltarea nou-născuților și instruind mame tinere, și din școală în școală, făcând vaccinuri și educație sanitară. Când pacienții ei nu se descurcau cu banii, le dădea de la ea pentru medicamente sau orez. În perioada comunismului, îmi spune, nu aveai nici bani, nici ce să cumperi. Cel mai greu era însă că libertatea era iluzorie și sunt momente când și azi are senzația că e urmărită de Securitate. Trebuia să nu vorbești mult, să fii totdeauna în linia partidului și a politicii, să fii atent ce spui. Dacă nu aveai panglicuța albă pe cap, uniforma bleumarin și ciorapii reiați gri, erai trimis acasă.

„Ei, adolescenții și copiii din zilele noastre, măcar să poată face comparația, cum ai descrie tu, și să se bucure de transformarea pozitivă a evoluției.” E o transformare care poate nouă ni se pare ceva normal, spune, dar care pentru generația ei a venit treptat. Întâi au apărut motocicletele, a mai apărut câte-o mașină și acum vede familii care au și câte patru mașini. „Cum te duci la școală? Te duci cu mașina, nu? Asta e evoluția. Dar atunci n-aveai, și nici nu știam ce poate să fie.”

După șase stații cu 104 și încă 10 minute pe jos, ajungem la complexul de lângă stadion. „Zi și tu, merită o babă de 90 de ani să bată atâta drum?”, mă întreabă când intrăm în curtea acoperită de zăpadă. O întreb de ce o face, atunci. „Dar cuuum”, răspunde abrupt, „eu trebuie să mă antrenez, că am concurs. Nu pot să merg neantrenată”.

---

Poate că un vestiar gol și rece nu e locul în care te-ai aștepta să găsești o femeie de 91 de ani, mai ales când sunt -4 grade afară. Pagu intră fluierând, se dezbracă de hainele de oraș în tonuri gri-maro și rămâne în colanții negri și tricoul roz, la fel ca adidașii Asics pe care îi scoate din plasă. I-a primit acum câțiva ani de la Federația de Masters, aflată în subordinea celei de Atletism, și speră s-o mai țină un concurs, două. Înainte să ieșim din vestiar, își trece un pieptăn portocaliu prin părul alb și aruncă o privire în oglindă. „Sunt frumoasă și deșteaptă”, spune, pufnind într-un hohot de râs.

Cu haina sub un braț, cu poșeta și punga în care a pus ghetele în cealaltă mână, intră în sală. Știe că la ora 13, când lotul național de atletism își termină antrenamentele, e mai liber și se poate strecura pe pista albastră circulară care înconjoară saltelele de sărituri, groapa cu nisip și pistele de pe mijloc. Când i se pare totuși prea aglomerat, se retrage într-o sală alăturată, cu o pistă cu doar patru culoare și o groapă cu nisip.

Acolo sunt și alți atleți veterani, pentru că Pagu nu e singura care a înțeles că sportul o ține sănătoasă. E Lucia Radu, care are 85 de ani și își notează timpii obținuți într-un carnețel; e domnul Iamandi, care are 81 de ani și pe care îl cam supără genunchii, mai ales dimineața, dar nu-i bagă în seamă, sau domnul Antohi, un profesor de marș de 62 de ani care își cronometrează încrâncenat cursele. Mai sunt și în țară: Adrian Neagu din Craiova bate la 64 de ani recorduri mondiale la săritura în lungime și își programează concediile în funcție de competiții, iar Augustin Covaciu din Sfântu Gheorghe aleargă la 68 de ani câte o oră pe zi.

Mulți dintre ei se întâlnesc la concursurile naționale, cel mai recent pe 23 februarie, în București, când Pagu a mărșăluit într-o fustă galbenă; cea mai în vârstă dintre cei 300 de concurenți. A terminat cursa de 3.000 metri în 27:30.23, un nou record național, european, balcanic și mondial. „Ia uite, are 90 de ani!” sau „Asta e doamna de la TV?”, au șușotit ceilalți participanți, care au aplaudat-o, au felicitat-o și s-au fotografiat cu ea.

Dacă acum 30 de ani, când Pagu făcea primele alergări, știa doar de 20–30 de atleți masters, acum sunt aproape 600 legitimați la Federația de Atletism, care are în subordine o Comisie de Masters. E puțin pe lângă țări ca Germania (80.000) sau Marea Britanie (70.000), spune Robertino Tănase, președintele Comisiei. Vede mai mulți români în vârstă care fac sport – merg la crosuri, aleargă la maratoane și în parcuri –, dar pentru că nu știu că pot face performanță, nu se legitimează. Așa că cei mai mulți atleți veterani sunt foști sportivi de performanță, pentru care competițiile masters sunt un mod de a-și continua viața sportivă după retragere.

Pagu e printre cei care nu au făcut sport înainte de pensie.

La 57 de ani, după o viață pe drumuri, uneori muncind și în weekend, s-a văzut acasă, în Bacău. A făcut curat, a aruncat din lucruri, a ordonat până și sertarele. Apoi n-a mai avut ce face. Ca mulți vârstnici care simt că-și pierd rolul social după pensionare, se simțea inutilă, nu-i venea să vorbească cu nimeni, n-o mai interesa nimic.

„Când ești un om dinamic, să nu ai de lucru e un moment dramatic.”

E ușor să aluneci pe panta deznădejdii când vezi că începi să-ți pierzi capacitățile fizice și psihice, că nu mai poți ține pasul cu o lume care pune accent pe viteză și performanță, când nici societatea și uneori nici familia nu te înțeleg și aleg să nu te mai privească; când îți pierzi sensul și identitatea, până la urmă. De asta, spun psihologii, una dintre explicațiile longevității e menținerea în activitate. Să-ți găsești hobby-uri și preocupări, să ai interacțiuni sociale, să-ți stabilești obiective, să ai dorințe.

Unii își regăsesc un sens în a fi alături de nepoți sau a se ocupa de treburi casnice sau de grădină. Pagu l-a găsit în alergat. „Ia du-te tu la plimbare”, i-a spus într-o zi al treilea ei soț, care fusese sportiv, văzând-o deprimată. „Ia-ți niște pantofi și du-te să alergi.”

Când a început să alerge, și-a dat seama că asta a făcut, de fapt, toată viața: a mers pe jos spre școală opt ani, a mers pe jos încă 30, cât timp a lucrat. Așa că la 57 de ani nu a început să facă sport, spune, ci a continuat. Își propunea o distanță și la asta se gândea în timpul cursei: s-o realizeze. Alerga pe marginea unei păduri, iar cunoștințele cu care se întâlnea spuneau că a înnebunit. La începutul anilor ’80, mai ales într-un oraș ca Bacău, nu vedeai în parcuri și pe străzi oameni alergând, ca acum. Și-a văzut de treabă fără să-i pese ce spun ceilalți, pentru că nu putea sta acasă.

După câțiva ani, s-a mutat la București, de unde era soțul ei, fost mecanic și jucător de tenis de masă, devenit și el alergător veteran. Au cunoscut alți atleți masters și au început să meargă la concursuri și în școli, să cheme copiii la sport. În drumurile lungi cu autocarul aducea plăcinte, cânta și spunea poezii, „să nu stăm ca muții”. Era și atunci, ca și acum, o fire veselă și pontoasă, spune Adrian Neagu, săritorul în lungime din Craiova, care o știe de 15 ani. Și pentru el, sportul e un mod de a-și petrece bătrânețea, „un tampon între mine și cimitir, pentru că atunci când organismul simte că nu mai are un scop, creierul dă stingerea”. Își amintește un campionat mondial din Finlanda la care a susținut-o, strigându-i la fiecare tură să fie atentă la o adversară care se ține aproape. Pagu a luat de pe margine un burete cu apă, și l-a stors în cap, iar când a ajuns în dreptul lui, i l-a aruncat în față. „A fost o glumă, dar ca să vedeți ce înseamnă doamna Pagu”, îmi spune Neagu. „E un fenomen, o excepție, are un organism colosal. Dacă făcea sport, era o mare campioană.”

A câștigat prima medalie la 65 de ani, vârsta la care românii se pensionează, și când doar un frate mai trăia din familia ei, să-i vadă noua viață. De aceea, una din lecțiile pe care Pagu vrea ca lumea să le extragă din povestea ei e că nu e niciodată prea târziu să începi ceva. Pentru ea, exemplul pe care îl oferă e mai important ca medaliile pe care le câștigă. Dar când urcă pe podium, când se înfășoară în steagul țării, când i se cântă imnul și aude aplauzele a mii de oameni, în momentul ăla devine „din Pagu Elena, România”. Atunci îi tremură picioarele și plânge. Atunci simte fericirea. La +80 și +90 de ani, unde deține recorduri naționale, balcanice și mondiale, uneori e singura participantă și sunt voci care spun că performanța nu e atât de mare, neavând concurență. Chiar și așa, e greu să ții pasul cu ea la o tură de lac. „Regulile nu mai sunt așa de stricte. [La vârsta ei] e foarte bine dacă ajungi”, spune Tănase, de la Federație, care are și un club de atletism unde Pagu e legitimată.

Asta nu înseamnă că lumea sportivilor la a treia sau a patra tinerețe e lipsită de orgolii și încrâncenări. Pentru că marșul e o probă tehnică, cu reguli stricte – trebuie să ai întotdeauna o talpă pe sol și să ții piciorul întins când ataci solul –, se șușotește pe marginea pistei despre cine execută mișcările corect sau merge ca la plimbare, cine îndoaie genunchii, cine e descalificat la competiții. „Dacă nu merge corect, o elimină. Nu există să o lase”, spune Tănase de cerințele competițiilor internaționale. „Câteodată se mai închid ochii, că e mai în vârstă. Dar rareori.”

Pagu cunoaște regulile și mi le explică tare și răspicat: „N-ai voie sa îndoi genunchii, n-ai voie să fie niciun moment în care să nu ai piciorul pe sol. Apoi, coatele pe lângă corp și mișcări ample din mâini”. Merge cu mâinile îndoite pe lângă corp, ușor aplecată în față, dar cu capul în sus. „Trebuie să plutești, uite-așa.” Începe încet, apoi iuțește ritmul, apropiindu-se de tempoul de concurs. „Secretul e să faci pașii cât mai mici. Înainte îi făceam mai mari, acum îi fac mici.” Mergând cu pași mici și sprinteni pe pista albastră circulară, printre atleți tineri care gâfâie după turele în viteză, printre sportivi cu corpuri sculptate și cu 60–70 de ani mai tineri ca ea, îndârjiți și concentrați sau frustrați că nu le ies săriturile, printre antrenori care o încurajează de pe margine cu „Bună ziua, doamna Pagu, sper să fac și eu ce faceți dumneavoastră la vârsta dumneavoastră”, nu pare atât de important cât de bine execută tehnica sau cât de repede merge. Ci că e printre ei, zâmbind, strigându-mi din când în când: „Cucu! Ultimul tur! Clopoțelul!”, și arătându-ne ce înseamnă „să ai viață în tine”, cum spune un sportiv privind-o de pe margine. Se oprește după vreo 30 de minute, uneori dezamăgită că a scos un timp mai slab ca la concurs, alteori mândră de cele 14 tururi făcute în forță. Înainte să înceapă iar să-mi povestească, își trage sufletul pe un scaun: „Puțin am obosit. Dar ce bine că am venit”.

Sau:

„Să nu mai spună nimeni că-s bătrână, ce marș am făcut la final.”

---

Mai mult decât pe pista de alergat, te-ai aștepta să găsești o femeie de 91 de ani pe holurile aglomerate ale vreunei policlinici sau vreunui spital. Uneori, mai ales în acest început de an, o vezi într-adevăr și pe Pagu strecurându-se printre zeci de oameni înfofoliți în geci și blănuri care așteaptă în fața cabinetelor sau înaintează încet pe coridoarele Policlinicii Titan.

După câteva minute de dezorientare în care nu-și amintește unde trebuie să meargă, deși mai fusese aici, și în care încearcă să descifreze o trimitere pe care nu-și dă seama că o ține invers, află că trebuie să ajungă la etajul trei. Nu stă la coadă la lift, ci o ia pe scări. „Aoleu, ce e aici”, mormăie când vede câtă lume așteaptă în fața cabinetului. Se programase la începutul anului să obțină o trimitere pentru un RMN, pentru că înainte de Crăciun, când era la un concert la Ateneu, a simțit o durere ascuțită care cobora până în călcâi. Era o hernie de disc mai veche, dar între timp i-a trecut durerea și acum nu are răbdare să aștepte.

Când vede o asistentă ieșind din cabinet, țâșnește spre ea. Îi arată adidașii din pungă și îi spune că nu poate sta la coadă, că are antrenament și că se pregătește pentru un concurs. Se apropie tot mai mult de ea, în timp ce-i explică cum a dat un milion pe 10 pastile, dar n-au avut efect și cum i-a trecut durerea din senin, pac, așa că s-o programeze altă dată, că nu mai are nevoie de RMN.

„Haida!”, îmi face un semn din mână, după ce asistenta îi spune să revină când are nevoie. „Nu stau aici, printre oameni bolnavi și bătrâni, că pe mine nu mă doare nimic.”

Cum spune în aproape toate interviurile și aparițiile publice, Pagu vrea să ne arate că poți să ajungi la 91 de ani și să nu ai nevoie să stai la cozi la doctori. Să nu ai nevoie de medicamente – poate uneori un analgezic sau un Pramistar pentru memorie – și să nu-ți simți corpul ca un inamic nerăbdător. Să nu te operezi decât pentru o hernie de disc și pentru că ai căzut dintr-un cireș. De ce te-ai urcat, la 65 de ani? „Toată lumea întreabă asta, nu sunteți normali. De ce se urcă oricine în cireș?

Să mănânci cireșe.”

Nu înseamnă că dacă faci sport o să rămâi mereu tânăr. Tot o să ți se încrețească pielea și o să ți se încețoșeze vederea. Tot o să te doară genunchii și spatele și o să mergi la baie de câteva ori pe noapte. Seara o să fii obosit și o să te culci devreme, la două noaptea o să te uiți pe pereți. N-o să ai mereu poftă de mâncare. O să obosești tot mai repede, n-o să mai poți să cari sticle cu apă și n-o să mai ai energie să faci curat în casă. O să-ți uiți adidașii la sală și-o să-ți dai seama abia când ajungi acasă, așa că o să te urci iar în autobuz să-i recuperezi, că alții n-ai. O să uiți cum se numește muzeul din Spania pe care l-ai vizitat într-o deplasare, câți ani ai fost căsătorită și ce meserie avea soțul tău. O să uiți unde ți-ai pus ochelarii, dacă ți-ai dat jos proteza și cum se numește boala aia de bătrânețe din cauza căreia nu mai vezi.

Boala de bătrânețe e cataractă, despre care Pagu a aflat la un control oftalmologic că i-a afectat ambii ochi. Vedea în ceață de ceva timp, dar medicul la care mergea nu i-a zis cât e de grav. Acum a fost la altul și a aflat că trebuie să se opereze urgent. A fost vestea care a afectat-o cel mai mult în acest început de an. Pierderea autonomiei e una dintre cele mai mari frici pentru cei în vârstă, mai ales pentru cineva care nu are familie și care pune de mult timp bani deoparte, pentru că știe că va veni un moment când va trebui să plătească pe cineva s-o îngrijească. Speră doar ca acel moment să vină cât mai târziu.

Deși nu are familie, sunt oameni care-i sunt alături – atunci când vor și pot, pentru că ea nu-i sună să le ceară nimic. E Raluca, o tânără care a ajutat-o în toamnă să vină acasă după ce i s-a făcut rău în autobuz și care de atunci o sună și o vizitează cu flori și prăjituri și a însoțit-o la oftalmolog. Mai e Lili, care îi face uneori de mâncare, și cineva care o mai ajută la curățenie. Și mai e cel căruia îi spune „managerul ei”, un arhitect pe care l-a cunoscut într-o deplasare acum peste 10 ani, și el alergător veteran. O însoțește la competiții, pentru că singură n-ar mai putea merge, o ajută cu înscrierile și cazarea, îi face observații în timpul curselor. Merg împreună la concerte și muzee, uneori o duce cu mașina la doctori și o ajută cu cumpărăturile, pe care Pagu insistă să le plătească. Se bucură de fiecare dată când îl vede, o bucurie pe care rar a simțit-o, pentru că e suportul ei moral, e cel care îi e alături și care, spune ea, „a ajutat-o în mare măsură să devină cine e”. În ziua în care a aflat de „cataracta grozavă” care îi amenința vederea, a plâns, s-a simțit dărâmată și foarte necăjită. A doua zi, a fost la o zi de naștere unde „a tras o cântare să anime atmosfera”. Apoi a făcut un antrenament tare, iar în februarie s-a operat la ambii ochi. Nu i-a fost frică, pentru că la 91 de ani se poate întâmpla orice.

Mai mult decât cum să rămâi sănătos cât mai mult, ce ne arată Pagu e cum să nu lași problemele de sănătate să-ți dicteze cum îți trăiești viața și să-ți acapareze orice gând, cum pățește des bunica mea. Cea mai importantă e atitudinea pe care o are o persoană, spune Rozeta Drăghici, psiholog și cercetător la Institutul Național de Gerontologie și Geriatrie „Ana Aslan”. „Cum se raportează și ce sens dau vieții, ce valori și ce căutări realiste au, în lupta existențială până la urmă. Ține foarte mult de individ.”

Pare însă mai greu să-ți păstrezi optimismul când te apropii de o etapă a vieții de care ne temem toți, pentru care știi că România nu oferă servicii specializate de asistență și protecție socială care să te facă să te simți în siguranță. O Românie care te marginalizează. Această marginalizare, spune Drăghici, vine tot din frica noastră de ce vedem când ne uităm la bătrânii din jur. „Respingerea vârstnicului nu trebuie luată personal. În realitate, e problema persoanei care respinge, pentru că își respinge propria îmbătrânire, sunt temerile proprii. Ține de educația societății și de conștientizarea acestor aspecte.”

E poate lecția cea mai importantă cu care am rămas stând în preajma ei: cât de mult contează ce poveste îți spui despre tine și despre modul în care îți abordezi viața. Poți să-ți spui că ești copleșit de greutăți sau că ești un caracter puternic, care trece peste orice. Poți să privești în urmă și să vezi doar ce-a fost greu sau să expediezi greutățile în câteva cuvinte. Poți să vorbești despre suferință sau să vorbești despre iubire. Poți să-i spui nepoatei tale să-și găsească un iubit ca să nu fie singură sau să-și găsească pe cineva care să se bucure de frumusețea ei. Poți să-ți spui că nu mai ai nicio bucurie sau să cauți bucurie în orice: într-un antrenament reușit, într-o plimbare la pădurea Băneasa, unde respiri aer curat și admiri pomii înfloriți, într-un concert sau o vizită. Poți să cauți bucurie chiar și în momentele dificile.

Pagu s-a operat întâi la ochiul drept, iar a doua zi la cel stâng, care a durut-o mai rău. 10 minute, cât a durat, a zvâcnit de câteva ori din cauza „durerilor fioroase”. Dar n-a vrut să arate că nu mai poate. Așa că, atunci când a ieșit în sala de așteptare, unde erau peste 20 de oameni, a strigat: „Yu-huuu!”. Lumea a început să râdă și să aplaude, iar înainte să plece le-a zis: „Să fiți cuminți, că succesul e asigurat.”

Mi-a spus că a făcut-o pentru că a vrut să dea o notă de vitalitate, că prea stăteau în liniște, nici nu mișcau, nici nu vorbeau. Dar am rămas cu impresia că a făcut-o și pentru ea, ca să-și dea în primul rând ei curaj, să se binedispună, să-și demonstreze că încă e la fel de plină de viață și de nonconformistă, cum spune despre ea că e, chiar dacă acasă avea să se simtă rău și să plângă.

Mi s-a părut cel mai bun exemplu al modului în care Pagu trăiește, nu doar supraviețuiește, cum spune psihoterapeuta belgiană Esther Perel. Perel, ai cărei părinți au supraviețuit Holocaustului, s-a întrebat mult timp cum revii la viață după astfel de traume. Te întorci la viață, spune într-un interviu, când ești capabil să fii creativ, sa fii jucăuș (playful). Pentru că dacă ești jucăuș, înseamnă că nu ești vigilent, că nu ești în gardă, că nu aștepți să te lovească următorul dezastru. E o diferență între a te feri de pericol și a trăi cu adevărat, chiar dacă știi că viața nu e sigură. Iar secretul e să trăiești cu acest gând al incertitudinii, fără ca el să te oprească să te bucuri, să petreci, să dansezi, să fii curios și aventuros, să descoperi și să te bucuri de frumusețea din jur.

Mi-ar plăcea ca bunica mea să-i semene mai mult lui Pagu; să sufere mai puțin și să se bucure mai mult de anii pe care-i mai are, chiar dacă are probleme de sănătate mai mari. Poate că ține și de mediul în care a crescut, de ce exemple a avut în familie, de interacțiunea cu părinții în primii ani de viață, interacțiune despre care psihologii spun că te învață încrederea și capacitatea de a integra trauma în viață. Mi-ar plăcea ca și eu să-i semăn mai mult lui Pagu, pentru că am aceeași tendință de a privi în urmă ca a bunicii, de a-mi face griji, de a fi mereu în gardă și calculată, crezând cumva că așa o să anticipez pericolul și o să mă țin departe de suferință. Dar poate că așa nici nu mă bucur prea mult de viață. Cât de viu poți fi când te temi mereu de ceva?

La câteva zile după operație, am fost cu Pagu la un control. Deși medicii i-au spus să aibă răbdare, că abia într-o lună i se va stabiliza vederea, era convinsă că ochiul stâng e compromis. Chiar și așa, să meargă la competiții n-ar fi o problemă, pentru că sportivii nevăzători pot avea un ajutor pe pistă care să-i ghideze. Dar să nu mai poată citi părea o dramă, pentru că citește tot ce-i cade în mână, de la cărți despre viața și operele artiștilor – Delacroix a fost ultimul –, la cele despre Arsenie Boca sau despre interpretarea viselor, pe care le are pe noptieră.

Când am plecat, a vrut să luăm autobuzul spre casă în loc de taxi, pentru că era o zi frumoasă. Doar că nu știam niciuna cu ce autobuz și de unde să-l luăm. Eu am deschis telefonul să caut, ea a început să meargă într-o direcție oarecare. A întrebat pe cineva de stație, apoi s-a întors și a luat-o în cealaltă direcție. „Nu știu dacă e bine pe aici”, i-am spus, tot cu ochii în telefon, stresată să nu ne rătăcim și să nu pierdem mult timp pe drum. Nu s-a oprit să mă lămuresc, ci a continuat să meargă, trăncănind și uitându-se la casele din jur și la oamenii de pe stradă.

Până la urmă, mi-a spus, tot o să ajungem.

---

Apartamentul o aștepta la fel de gol, iar Șnuc era cocoțată pe un scaun lângă ușă. „Șnucuța, hai să te ducă mama afară. Puiul lui mama, uite ce coadă ai.” A coborât-o în fața blocului, apoi s-a dus la baie să-și aranjeze proteza care-i tot cădea și pe care a crezut la un moment dat că a pierdut-o în taxi. Nu se mai uitase de câteva zile cu atenție în oglindă. „Nu mă mai recunosc, ce-am slăbit. Vai, ce m-am desfigurat. M-a deranjat teribil bătrânețea, să știi. Nici nu mai am chef de nimic.”

Spune că a obosit, dar nu se oprește. Chiar atunci ar fi vrut să iasă să dea câteva ture de parc, chiar dacă începuse să plouă – „Și ce dacă, nu te topește ploaia” –, chiar dacă știa că nu are voie să facă efort câteva săptămâni după operație. Dar e musai să se miște, că o dor mușchii.

S-a întins în pat să-și pună picăturile de ochi și a rămas puțin acolo, căscând. Acolo se odihnește după antrenamente, acolo face rebus și scrie în caiete, acolo ascultă muzică. Acolo stătea într-o seară, când am întrebat-o dacă e ceva ce regretă când se uită în urmă. Că n-are mai multe studii și că n-a adunat avere, mi-a spus, dar și că n-a fost actriță sau profesoară, cum i-ar fi plăcut. Deși vorbește mai puțin de asta, cel mai rău îi pare că n-a avut copii, e gândul cu care nu s-a împăcat niciodată. Dar n-ar vrea să fie iar tânără, pentru că acum urmează etapa din viața ei în care o să moară.

„Niciun pic nu mi-e frică de moarte”, mi-a spus. N-o vede ca pe ceva înspăimântător, pentru că a citit o carte cu povești ale oamenilor care au fost în moarte clinică, unde era descrisă optimist. Nu e o suferință, spune, ci o eliberare. Merge la biserică și se roagă mult, chiar și pentru străini pe care-i cunoaște în tramvai. Nu i-e frică, dar ar vrea să nu sufere, să nu depindă de nimeni; ar fi un chin să ajungă neputincioasă. Asta i se pare cel mai important în viață, să te bizui pe propriile forțe. Să fii pe picioarele tale.

Și iubirea e importantă, pentru că e cea mai mare forță creatoare. Literatura, muzica, arta sunt manifestări ale iubirii, și poate și de asta o atrag așa mult. Când ascultă Nocturnele lui Chopin, își dă seama cât de tare suferea compozitorul din cauza scriitoarei franceze George Sand. Așa e iubirea, spune, te face fericit, dar și nefericit și trebuie să le iei împreună. „Nu există iubire mai mult sau mai puțin”, îmi spune, „există doar iubire complexă, întreagă. Poate să fie mai scurtă sau mai lungă, și la final să realizezi că nu mai e și să rămâi cu suferința și un gol pe care-l duci toată viața.” Deși nu vrea să scriu prea mult despre asta, pentru că e preocupată de imaginea ei publică, iubește iar de câțiva ani, „cu forță, dar cu realism”. „Nu știu dacă iubirea îți prelungește viața, poate o scurtează, cine știe. Nu mă pronunț.”

Mai e importantă și sănătatea, bineînțeles. E motivul pentru care aleargă. Știe că mama ei, care a trăit până la 99 de ani, s-a deteriorat psihic când nu s-a mai mișcat din pat după o fractură de șold. Mintea trebuie pusă la lucru, îți trebuie o preocupare, și asta face sportul pentru Pagu. „Antrenamentele bune se fac de aici”, spune arătându-mi spre cap. „Îți măsori cursa, îți dozezi energia și forța și viteza. De aici trebuie să vrei.”

Mai vrea să facă lucruri: să viziteze muzeul Prado din Madrid, să meargă la mormântul lui Arsenie Boca, să termine de scris cartea. Să participe la cele trei competiții de anul ăsta și să viziteze locuri frumoase. „Și dacă revine hernia, mă operez, aștept să treacă perioada de refacere și alerg din nou. Nu mă opresc.” În iulie o să împlinească 92 de ani, dar nu i se pare remarcabil. Oricum, mai e până atunci.

Are și planuri mai mici: să facă o plăcintă cu vișine sau cu brânză, la care e specialistă, să citească iar după ce i se vindecă operația, să stea la telefon, cum face în fiecare zi când ajunge acasă. Oricine o sună, îi întreabă ce fac, unde sunt, apoi le povestește cum a decurs ziua ei și ce planuri are pentru mâine. „Eu am fost la alergare, la antrenament la sală”, i-a spus într-o după-amiază managerului ei. Era în bucătăria luminoasă, la masa de lângă geam, și tocmai mâncase. „Am făcut juma’ de oră continuu, așa, mai cu viteză. M-a văzut un arbitru pe pistă, se vedea că e un profesionist, a spus: «Bine doamnă, vă urmăresc de ani de zile, foarte bine.» Ha, ha, ha. Îți spune cineva ție așa la cum alergi tu, când alergi? Mie uite că mi-a spus. Bine. Cum sunt? Nu sunt în formă, am obosit când am venit acasă. Mi-am cumpărat apă, te ascult, vezi cum te ascult? Și mâine, cum facem mâine?”