Emoțiile fac astăzi parte din muncă. Suntem pregătiți?

Mulți dintre noi sunt tentați a crede că avem o viață profesională și o alta personală, deci ceea ce ține de job și profesie este separat și diferit de ceea ce ține de casă și intimitate.

Dar dacă adevărul relațional pe care-l trăim cu toții este, în fapt, altul?

Dacă granița dintre casă și slujbă este cu mult mai fină și subtilă decât am crede?

În calitate de cercetător al relațiilor interpersonale, am fost dintotdeauna preocupat să înțeleg de ce unii oameni par mai accesibili în discuțiile cu interlocutorii și alții… mai puțin, mai ales atunci când vine vorba despre gestionarea conflictelor sau finalizarea cu succes a negocierilor.

Cum în familia mea de origine exemplele de relaționare nu au fost tocmai bune de urmat, odată ajuns în facultate am căutat să aflu ce-a descoperit psihologia despre relații. În tribul în care eu am crescut și mi-am conturat viziunea asupra vieții, relaționarea (așa cum o înțelegem noi azi) era nu doar invizibilă, ci și inexistentă. Obișnuiam să vorbim unul peste altul și ne faultam cum puteam mai bine, motiv pentru care eram constant cu garda sus și mereu în căutarea vinovatului de serviciu. Părinții și îngrijitorii mei erau oameni cu credință în Dumnezeu, dar mult prea ignoranți la capitolele „încredere în sine și în celălalt”, „resurse personale și psihologice” sau „respect față de suferința emoțională a omului de alături”.

După mai bine de 14 ani de practică clinică – în cabinet și la diferite grupuri de dezvoltare personală și profesională – am ajuns la concluzia că bunica mea (deși are dreptate în multe alte privințe) se înșală atunci când îmi spune: „Băiete, tot ce se întâmplă acasă să rămână acasă. Și tot ce se petrece la muncă să fie lăsat la muncă!”

Această sugestie a ei ne-ar face să credem că, în fapt, ar exista cel puțin doi Gáspári: unul acasă și un altul la serviciu. Iar întâlnirea dintre ei ar fi posibilă doar atunci când amândoi se află în drum spre cabinet (sau birou) ori înapoi spre casă… predând ștafeta de la unul la celălalt.

Dar nu există o astfel de divizare a personalității mele. Dacă am o dimineață care a început prost încă de acasă, toată încărcătura negativă o iau cu mine și la muncă. Iar în astfel de zile, îmi este mai greu să rămân prezent într-o manieră conștientă și să păstrez conexiunea psihologică cu clienții mei. Așa cum, dacă am dormit suficient, dacă am avut cu partenera mea o discuție care m-a inspirat și dacă am mai și meditat puțin, toată această energie bună va face ca mintea mea să abordeze mult mai eficient provocările profesionale.

Și invers, există momente în care terapiile mă zguduie prin interior mai tare decât de obicei, iar zbuciumul psihologic îl duc apoi acasă, așa că cei dragi vor avea parte de un Gáspár mai puțin atent și generos.

Până când am înțeles realitatea din spatele zbuciumului, mi-a fost dificil și neplăcut.

Acasă sau la muncă, mintea are aceleași lentile

Dacă cineva îmi cere ajutorul pentru probleme amoroase, după câteva ședințe constatăm că dificultățile de acasă se reîncarnează uneori în relațiile cu colegii sau colaboratorii de serviciu; sau dacă alții vin pentru provocări relaționale care țin de mediul lor profesional, după un timp descoperim că ei resimt aceleași supărări psihologice sau emoționale și în așa-numita „viață personală”.

Îmi vine în minte povestea unui bărbat de vârstă medie (crescut de un tată extrem de autoritar), care la muncă avea probleme cu colegii mai vocali, mai rigizi în gândire și mai puțin atenți la nevoile emoționale ale celor din jur. După aproximativ o jumătate de an de terapie, s-a îndrăgostit de o femeie care, la prima vedere, părea să fie cea mai bună alegere pentru viața lui intimă. Totuși, la scurt timp, a început să repete genul de plângeri legate de serviciu și când era vorba despre partenera lui: „E prea rigidă!”, „Parcă nu-i pasă decât de ceea ce vrea sau își dorește ea!”, „Simt că-mi pierd puterea, când ridică vocea sau mă critică!”

Cu alte cuvinte, mintea are aceleași lentile psihologice – și în viața personală, dar și cea profesională. De regulă, este doar o chestiune de timp, până când ajungem să descoperim că realitatea pe care o trăim este similară în ambele contexte.

Asta m-a făcut să fiu tot mai ferm convins că, atunci când intrăm pe ușa biroului sau pe poarta corporației, aducem cu noi atât aptitudinile și abilitățile pe care le-am dezvoltat de-a lungul timpului, cât și toate gândurile, îngrijorările, fricile, tristețile și dificultățile pe care le cărăm în minte și suflet.

Ideea mea este confirmată și de alți terapeuți relaționali din lume. Colega mea newyorkeză Esther Perel, cu care mai schimb uneori impresii, spunea de curând că nevoia de identitate, de apartenență, de continuitate și de prețuire de sine există în omul modern în permanență, indiferent de locul sau contextul în care s-ar afla.

Iată de ce mediul organizațional nu se mai poate limita la a oferi doar recompense în bani sau spații de lucru prietenoase. Aceștia din urmă au nevoie să simtă că lumea lor emoțională și psihologică este bine primită acolo unde, uneori, petrec mai multe ore decât acasă. Oamenii de azi au o mai mare fluiditate de roluri, așa că diferențierile foarte clare și rigide nu li se mai par satisfăcătoare.

Binomul „job vs. casă” nu mai există

Perspectiva bunicii mele asupra binomului „job vs. casă” nu este într-un totul greșită. Este doar nepotrivită pentru secolul XXI. De ce spun asta? Pentru că, în vremurile în care ea era activă profesional, munca se făcea în cadrul unei economii bazate pe producție. Mai apoi, părinții mei au trăit într-o economie a serviciilor. Iar generația noastră este parte dintr-o economie a identității. Omul modern visează la a cunoaște și a fi cunoscut. Și nu e dispus să renunțe la acest ideal nici măcar în contextele în care este plătit pentru ceea ce știe să facă.

Antreprenorul și angajatul care au citit cărți de leadership modern rămân în minte cu ideea de „vulnerabilitate” – concept care în trecut era echivalent cu „slăbiciunea”. Azi este sinonim cu „îndrăzneala”, „riscul” și tot ceea ce ține de „curaj”.

Vulnerabilitatea, afirmă Brené Brown, este locul în care se nasc toate emoțiile noastre – atât cele confortabile și mult râvnite, cât și cele dificile și inerente vieții. Dar tot de vulnerabilitate ține și îndrăzneala de a risca să faci lucruri neobișnuite, de a te expune emoțional (fără să ai vreo garanție) și de a tolera incertitudinea unei vieți lipsite de control.

Am putea spune că tocmai vulnerabilitatea este cea care ne poate aduce satisfacția în cuplu și familie, dar și în muncă. Această vulnerabilitate… mintea bunicii mele o vede ca fiind ceva periculos (ca și cum ai fi beteag). Convingerea ei se justifică, dacă ne gândim că, în perioada în care ea avea colegi de serviciu, șefi și colaboratori, ființa umană – câtă vreme se afla la job – era obișnuită cu disocierea.

Mai exact, oamenii mergeau la muncă imaginându-și că eventualele anxietăți și depresii (pe care mintea și corpul le generează ca reacție la un mediu de viață dificil sau ostil) pot fi lăsate în pragul ușii. Și erau convinși că o fabrică sau instituție nu-i poate accepta pe angajați în totalitate, ci numai dacă-și ciuntesc o parte din lumea lor psihologică și emoțională. Iar aceste disocieri nici măcar nu erau conștientizate de către majoritatea angajaților de pe vremuri. Ei au crescut și au trăit cu ideea că emoțiile sunt rele și periculoase, iar nevoile sufletului sunt dovezi de răsfăț și autoamăgire. Însă în prezent, colegii de serviciu și colaboratorii simt pornirea de a împărtăși cu cei din jur ceea ce-i încarcă sufletește, de a-și dezvălui experiențele personale și de a suplini astfel ceea ce poate că le lipsește în celelalte relații semnificative din existența lor. 

Cu timpul, odată cu descoperirea inteligenței emoționale, cu progresele fascinante făcute în domeniul neuroștiințelor și, mai nou, datorită revoluției relaționale, oamenii au început să simtă – și tot mai mulți să și înțeleagă – că viața nu trebuie musai scindată. Că cele două cuvinte („personal” și „profesional”) sunt într-o strânsă legătură, deoarece reprezintă cele mai importante două contexte în care omul își dorește să devină cea mai bună versiune a sa.

Pe lângă practica psihoterapeutică, eu coordonez și câteva proiecte educaționale. Printre altele, membrii echipei noastre de la Asociația Multiculturală de Psihologie și Psihoterapie elaborează și susțin cursuri pentru viitorii psihoterapeuți. Iar împreună cu echipa de la Pagina de Psihologie, organizăm conferințe și workshop-uri pe teme foarte diverse și, de asemenea, publicăm cărți de psihologie practică și dezvoltare relațională.

Astfel, rolul meu de terapeut este completat de cel de lider și antreprenor – iar provocările nu lipsesc. Mai în glumă, mai în serios, încerc să-mi imaginez ce-ar gândi bunica mea, văzând că ședințele cu echipele pe care le păstoresc încep cu câte un exercițiu de conectare, în care fiecare dintre noi împărtășește pe scurt cum se simte în acel moment, care sunt provocările ce îl apasă și cum l-ar putea ajuta ceilalți colegi.

Iar dacă se întâmplă să avem o zi mai complicată, cam toți ajungem să recunoaștem că, în fapt, conversațiile dificile le purtăm la fel ca acasă. Aceia dintre noi care, într-o ceartă în cuplu, în mod repetat, adoptă postura „țestoasei“ – adică se retrag și se izolează emoțional – fac la fel și la serviciu, atunci când nu se simt în siguranță. Iar cei care sunt mai volubili, recunosc că și în timpul conflictelor de acasă se manifestă ca o „grindină”.

În momentele de seninătate și armonie, sunt capabil să fiu un lider exemplar; dar atunci când descărcările de adrenalină sunt intense și repetate, aceeași inflexibilitate pe care o trăiesc în contextele intime tensionate mi-o observ și în situațiile profesionale dificile.

Cu cât petrecem mai mult timp alături de familie, acasă, și de colegi, la serviciu, cu atât vor apărea mai multe șanse ca noi să identificăm – în propriile comportamente – același set de tipare limitate, pentru rezolvarea problemelor. Evident, lecția (adică soluția) este aceeași, indiferent de contextul în care apare: să mă conectez cu sinele meu interior, să îmi accept emoțiile și sentimentele, iar apoi să găsesc atitudinea și cuvintele potrivite pentru a exprima în exterior ceea ce trăiesc în interior și, în plus, să fiu receptiv la ceea ce se întâmplă în jurul meu. Pe mine, aceeași repeziciune în a rezolva o problemă mă caracterizează în ambele contexte de viață. Iar provocarea ce-mi tot iese în cale este să învăț să dau dovadă de curaj, compasiune și conectare – chiar dacă asta înseamnă să mă simt mai întâi vulnerabil și abia apoi să-mi descopăr forța lăuntrică.

Sincer, gustul vulnerabilității nu-mi place nici când port o conversație dificilă la muncă și nici atunci când am de pus în cuvinte ceva „sensibil” acasă. În ambele contexte îmi găsesc greu cuvintele, simt că depun un efort ridicat și nici emoțiile nu sunt dintre cele mai plăcute. Dar faptul că ceva este dificil nu înseamnă că este și rău. Eu, după ce mi-am suportat vulnerabilitatea și am privit-o din toate unghiurile, am ajuns să mă percep mai curajos și să fiu mai apropiat de oamenii din jur. Cred că nimic nu-i unește pe oameni mai mult decât vulnerabilitatea împărtășită și prețuită.

Nu avem garanția imunității emoționale

Ca să rezum, sunt de părere că tot ce ține de maturizare este în final spre binele oamenilor, fiindcă înseamnă evoluție. Dar nu pot să ignor costurile colaterale pe care le avem de plătit. Odată ce ne-am adunat curajul și am decis să fim vulnerabili – cu intenția de a (re)umaniza profesiile, mediul de afaceri și societatea – este important să realizăm că nu avem garanția imunității emoționale.

Mai exact, adesea vom fi răniți de ceilalți și vom regreta ceea ce inițial ni s-a părut o idee bună. Vom greși și vom învăța din consecințe. Cu timpul, vom reuși să fim cu adevărat noi înșine în public (poate, chiar cea mai bună versiune personală), dar nu va fi deloc simplu să atingem acest deziderat.

Secretul omului de succes este inteligența relațională – și atunci când se uită în oglindă sau își conturează păreri despre sine, dar și atunci când vine vorba de a-și atinge obiectivele profesionale, ca parte dintr-o echipă mai mare.

Este important ca șefii, angajatorii și patronii să înțeleagă că lumea emoțiilor și a sentimentelor concurează la modul cel mai serios cu cea a logicii și a rațiunii.

Gândirea tranzacțională de tipul „Îmi faci un serviciu și te plătesc” este azi înlocuită de o viziune mai personală: „Rămân să lucrez cu tine, dacă simt că este loc pentru mine și trăirile mele (pozitive și negative). Iar dacă aleg să plec nu este din cauză că se închide compania sau că am ieșit la pensie, ci pentru că în altă parte simt că pot să fiu eu cu adevărat; pentru că în altă parte se află siguranța psihologică de care am atâta nevoie.”

Ce putem face

Ei, și ce putem face, dacă vrem să învățăm cum să ne gestionăm mai bine lumea interioară?

Așa cum ne arată și studiile actuale, este înțelept să descoperim limbajul inteligenței relaționale. În trecut, locurile de muncă erau despre forța fizică; în prezent sunt, încă, despre capacitatea cognitivă; dar tot mai mulți dintre noi simt că munca fără emoții și relații autentice nu are niciun sens. Astfel, așa cum spune și Yuval Noah Harari, cunoașterea de sine și gestionarea inteligentă a emoțiilor sunt deprinderile-cheie ale omului de succes de mâine.

Iar pentru o astfel de îndeletnicire personală, avem nevoie de îndrăzneala de a privi în interior mai mult decât am fost obișnuiți până în prezent. Privirile îndreptate spre noi înșine ne sperie, deoarece avem tendința de a fi critici și neîndestulați. Dar este important să știm că nu așa ne-am născut; acestea sunt obiceiuri de relaționare intrapersonală pe care le-am dobândit pe parcursul copilăriei.

Și, printr-o analiză de sine definită de curiozitate și compasiune, putem ajunge să ne conștientizăm istoria personală, să ne stabilim niște puncte de creștere și să găsim curajul de a ne dezvolta emoțional și relațional. Nouă, oamenilor, nu ne place dezvoltarea personală – chiar dacă se vorbește atât de mult despre acest proces – deoarece ne tulbură ideea că nu am fi perfecți așa cum suntem. Dar adevărul este că, fără o practică asumată de autocunoaștere și dezvoltare personală, ne va fi tot mai greu să trăim, să iubim și să muncim.

---

Acest text a apărut prima oară în newsletterul Actualizator, sezonul Ce aduci la muncă. Abonează-te ca să citești în avans despre subiecte care ne preocupă, despre cum navigăm prin provocările vieții moderne și învățăm să luăm decizii mai bune.