Erau și ei frații noștri

În clădirea fostei Case de Copii „9 mai” din Bușteni au mai rămas vreo două catedre, câteva cuiere și pereții pictați din loc în loc cu scufițe speriate, lupi și urși înfricoșători, corpuri perfecte de bărbați care aruncă sulițe, ridică greutăți, pedalează, boxează sau șutează. Deasupra câtorva uși mai poți să citești marcajul „Clasă”, semn că pe podelele cu care riști să te scufunzi la tot pasul au stat cândva și niște bănci în care învățau în serii aproape 400 de băieți de clasele I-VIII. Au rămas și câteva modele de traforaj lângă magazia cu materiale pe ușa căreia mai sunt scrise măsurători cu creionul și notițe de tipul „Alin clește șurubelniță 16.03.1998”. În anii ’90, a funcționat aici și o clasă complementară cu profil de tâmplărie, un efort al conducerii casei de copii de a preda o meserie băieților care împlineau vârsta majoratului. Mai poți să găsești din loc în loc mingi sparte, o cutie de Scrabble în limba franceză, carcase de radio și televizoare Diamant, fragmente de jucării mărunte ascunse prin vetre improvizate, semn că peste iarnă s-au încălzit oameni printre ruinele vechiului orfelinat.

În sala de mese, pe unul dintre pereți mai poți să citești programul de servire pentru mic dejun, prânz și cină. Două serii de copii a câte 13 grupe își luau farfuriile și tacâmurile începând cu 6:30 dimineața. Au mâncat aici orfani rămași în urma celui de-al Doilea Război Mondial, copii abandonați în maternitățile României după decretul din 1966 prin care Nicolae Ceaușescu a interzis avorturile, copii adunați de pe străzi și separați de familiile considerate inapte să-i crească. Bucătăresele porționau încontinuu mâncarea și strângeau resturile în borcane pentru „amărâții” care le cereau pe la geamuri, adică pentru foștii elevi scoși din sistemul de protecție după vârsta majoratului, cu o pătură și cu un rând de haine în brațe. Unii dintre ei rămâneau o vreme pe străzi și prin gări până își găseau un nou adăpost. Câțiva își amenajează și astăzi culcușul în gările din județul Prahova.

Am venit la Bușteni ca să particip la reuniunea băieților care au crescut în Casa de Copii „9 mai” între anii ’70 și începutul anilor 2000, când instituția s-a închis. Reuniunile școlare sunt de obicei prilej pentru a trece în revistă drumurile pe care a apucat-o o generație, de a-ți reîntâlni colegii și profesorii și a depăna amintirile cu care vine fiecare la masă. Când vine însă vorba de o instituție în care ai crescut și în care ai fost la școală în același timp, narațiunea devine mai complicată. Te întâlnești cu oamenii care îți știu cele mai fericite și mai întunecate momente, cu frații care te-au sprijinit sau cu cei care te-au lovit, cu „părinții” cu care te-ai înțeles, sau dimpotrivă cei de care ai fugit, cu „mătușa” distractivă, dar și cu „unchiul” de care îți era frică. Ești scindat între dorul de copilărie și adolescență care apare indiferent cât de grele au fost aceste perioade și contradicțiile de valori sau chiar conflictele deschise pe care le-ai avut în „familie”. E o narațiune complicată pentru o jumătate de milion de copii – astăzi adulți – care au crescut într-o instituție de protecție în România comunistă sau post-decembristă. Am vrut să știu ce i-a adus împreună și cum se raportează ca indivizi și ca grup la povestea creșterii și devenirii lor ca adulți într-o societate care multă vreme i-a catalogat și exclus ca fiind diferiți, într-un stat care nu a recunoscut niciodată oficial crima instituționalizării în masă.

Aproape 100 de bărbați, unii dintre ei veniți cu familia, plus foști angajați al Casei de Copii „9 mai”, s-au adunat la mijloc de mai 2019 într-un restaurant din Bușteni. Au venit pentru o reuniune a mai multor generații de copii ex-instituționalizați între anii ’60 și începutul anilor 2000, când casa de copii a fost închisă. Reuniunea a fost organizată de Daniel Rucăreanu, cel care a fondat în 2014 Asociația Adulților din Casele de Copii „Federeii”, și de câțiva foști colegi din Bușteni. Și-au postat planurile pe grupul închis de Facebook în care comunică de vreo șase ani foștii instituționalizați la Bușteni. Treptat, au conturat o adunare a mai multor generații de copii, educatori, bucătărese și profesori.

Când au ajuns în Bușteni, înainte să-și ia locul la mesele reuniunii, mulți dintre ei s-au dus direct „acasă”. Unii nu o mai văzuseră de 20 sau 30 de ani. Știau din fotografiile de pe grupul lor de Facebook și din poveștile foștilor colegi de generație că e o ruină. Dar nu știau cât o să-i doară să-i vadă fațada impunătoare cu centură de piatră, ferestre și acoperiș de castel, că doar de-asta își spuneau cândva „castelanii”. „Imaginează-ți să-ți vezi casa copilăriei distrusă!”, mi-au spus. „E o crimă ce-au făcut cu căsuța noastră.” S-au cățărat până la ultimul etaj, au făcut echilibristică pe câteva bârne șubrede până la terasa de unde se vede întreg masivul Caraiman, și-au căutat vechile dormitoare și clasele, au filmat pentru sutele de colegi stabiliți de ani buni în străinătate. Toți știau istoria clădirii ridicată în 1907 de Ioan Slavici ca stabiliment balnear transformat mai târziu în cazino și, după al Doilea Război Mondial în spital pentru răniți și orfelinat. Mulți vorbeau despre cum sunt „prea mici” pentru „ăi mari” care au lăsat să se degradeze o clădire care ar fi trebuit să fie monument istoric.

S-au îndreptat apoi pe rând spre restaurantul Caraiman unde i-a întâmpinat un playlist cu hituri ABBA, Alphaville sau George Michael, ales de Rucăreanu. Și-au prins în piepturi insigne personalizate cu data reuniunii și imaginea casei de copii, s-au îmbrățișat cu frații, bucătăresele, educatorii, bibliotecara și profesorii prezenți la eveniment.

Pluteau în aer tensiunea și stângăcia revederii. În grupuri mici, la mese sau la țigară se depănau amintiri, se reînnodau prietenii și glume, bătăi frățești pe umăr și griji părintești de copii care s-au crescut unul pe celălalt:

„Pune-ți, mă, geaca, ai să răcești. Nu-i de glumă.”

„Tu erai Buta, care te dădeai pe tiroliană la Sinaia?”

„– Uite-o pe doamna bibliotecară. Spune-i sărut mâna!

– Cui transmiteți?

– Colegi, tot din cămin.

– Îi salut și le doresc numai bine.”

Un bărbat înalt cu ochi albaștri transmitea și el live și descria atmosfera pentru cei care nu au ajuns: „Oameni dragi, prieteni, petrecere și voie bună”. Băieții plecați în străinătate îi scriau pe Facebook că-i mulțumesc că-i ajută să se simtă și ei parte din reuniune. O fostă educatoare a comentat că-i pare rău că nu e acolo. „Chiar mi-aș fi dorit să veniți, doamna”, i-a răspuns în filmare. S-a îndreptat apoi spre masa unde stăteau soția și fiica lui și le-a filmat mândru: „Familia mea”. „Ai o familie frumoasă. Să nu-ți pierzi zâmbetul niciodată.” „N-o să mi-l pierd”, i-a răspuns și aproape i-au dat lacrimile.

S-au schimbat fotografii alb-negru dosite prin albume mototolite, imagini din tabere la Năvodari în corturi militare uriașe, poze cu sponsori străini sau de la înmormântările părinților. În sala de restaurant, era bizar pentru foștii elevi să se simtă din nou parte dintr-un grup numeros, să-și amintească de mesele și petrecerile la comun, să își revadă profesorii. Amintirile plăcute se amestecau cu cele mai ascunse tristeți și frici ale copilăriei, cele pe care cei mai mulți le-au blocat ca să poată privi înainte. Acum erau din nou pentru câteva ore identități care se amestecau sub eticheta de „căminar”. Erau din nou împreună, atât cei care și-au format familii și cariere departe de acest trecut pe care îl țin mai degrabă ascuns, cât și cei care locuiesc încă în zonă, se întâlnesc des în grupuri mici și n-au dat drumul copilăriei.

Petrecerea a pornit cu mulțumiri pentru organizatori și cu discursul învățătorului.

Cu părul alb, slab și cu spatele drept ca al unui sportiv, învățătorul Ion Brie, 64 de ani, a vorbit apăsat și tare în microfon în timp ce în sală domnea liniștea.

„V-am cunoscut pe mulți dintre dumneavoastră când erați copii mici (…). Am căutat prin toată puterea și cum m-a ajutat mintea să scot din copiii pe care-i aveam în îndrumare niște oameni demni care să se realizeze în viață. Poate puțini dintre dumneavoastră știu că și eu am crescut în casa de copii.”

Un scaun a scârțăit și toți au ridicat privirea spre învățător. Nu știau.

Învățătorul a făcut o pauză, și-a căutat puțin cuvintele și a urmat cursiv: „De la nouă ani am rămas orfan, am trăit în casa de copii și am ajuns învățător la casa de copii”. Aplauze puternice l-au întrerupt. A continuat zâmbind: „Atunci mi-am zis că, așa cum eu am reușit și copiii pe care-i educ să reușească în viață. Dacă s-a întâmplat acest lucru, bucuria este de partea mea și mă simt mândru că ați ajuns ce ați ajuns în viață. Vă mulțumesc și vă doresc o distracție plăcută.”

Brie a predat pentru clase de primară cu 35 de copii, dar a avut și serii cu câte 54. Spune că în clasă avea mereu liniște, dar trebuia să fie dur. „Aveam copii din tot județul, cu diverse probleme. Foarte puțini erau orfani. Citeam dosarele ca să știu situația. Am avut și un caz care m-a impresionat foarte mult când tatăl a ucis-o pe mamă în fața copilului”. Învățătorul a încercat să lucreze la stima de sine a celor care erau atenți în clasă. Știa că în Bușteni erau considerați „școală de mâna a doua”. I-a înscris la olimpiade și concursuri împreună cu ceilalți copii din oraș. „N-au luat premiul I din prima, dar au obținut mențiuni, rezultate peste șapte la matematică faza locală.” Brie nu și-a ales repartiția la casa de copii, dar după ce trecuse personal prin două instituții de ocrotire, știa ce avea de făcut. „Când am venit aici, le cunoșteam toate șmecheriile. Era un fel de legea junglei între ei. Trebuia să-i apăr pe cei mici de cei mari. Mă simt bine să-i văd, asta-i recompensa mea morală.”

---

În perioada comunistă, casele de copii din România erau în subordinea inspectoratelor școlare. Metodica scrisă în acea perioadă face totuși distincție între procesul educațional și necesitatea concentrării eforturilor personalului pe suplinirea lipsei familiei și pe „ocrotirea” minorilor. În ghidul Organizarea și conducerea Caselor de Copii, publicat de Voicu Lăscuș în 1989, este subliniată importanța „mediului uman” pentru educarea copiilor, inclusiv a tradițiilor cum ar fi sărbătorirea zilei 1 iunie, întâlnirea cu adulți care au trăit în casa de copii sau organizarea de întreceri sportive, excursii sau drumeții. Li se cerea educatorilor să se bazeze în primul rând pe asigurarea unui „climat securizant, terapeutic și compensator care să-i dea copilului starea securității afective și psihice”. Cum? Prin „neutralizarea manifestărilor de comportament anxios” și prin „inhibarea amintirii experiențelor negative din familie”. Construind tradiții și atașament față de instituția de ocrotire, de grupa din care făceau parte, de realizările școlare, artistice sau sportive, detașându-se de familia biologică și blocând într-un sertar amintirile de acasă (dacă existau), copiii reușeau să funcționeze și să se adapteze la rutina orarului, fără să știe ce se va întâmpla cu toate emoțiile lor ascunse într-o oală cu presiune pe care o vor deschide la părăsirea sistemului.

După revoluție, hotărâre de guvern după hotărâre de guvern, camion de ajutoare umanitare cu camion de ajutoare umanitare, se încerca „decongestionarea” instituțiilor, adică reducerea numărului celor instituționalizați în clădirile cu sute de camere devenite neîncăpătoare.

Profesorul Lăscuș explica în Organizarea caselor de copii. Lecții pentru reciclarea directorilor din casele de copii că un bun conducător trebuie să le cultive copiilor „atitudinea de prețuire a unității, a dorinței de menținere și dezvoltare a prestigiului acesteia”. Iar atât personalul pedagogic cât și copiii de la Bușteni erau într-adevăr mândri de cum evoluase casa lor după 1989, de performanțele lor muzicale sau sportive, de biblioteca cu 11.000 de volume în care mai jucau și fotbal când era urât afară. Avizierele erau pline de fotografii cu „prietenii” din străinătate care contribuiseră la modernizarea clădirii, colaje cu sloganul „Un vis devenit realitate” și panourile cu numele directorilor casei de copii caligrafiate în ordine cronologică. În filmările de arhivă de la începutul anilor ’90, directorul Ion Damian înșiră mândru: „Avem 109 camere, sală de sport, laborator de biologie, cabinete medicale, izolator, infirmerie, cabinet de stomatologie, cabinet de tehnică dentară, birouri, bucătărie, sală de mese, club de lupte greco-romane cu care am obținut medalii de bronz și aur la Campionatul Mondial, formație de mandoline”.

Copiii erau atașați de „castelul” lor. Planul autorităților de a reduce numărul copiilor din instituții și de a le închide într-un final contrazicea întreg sistemul lor de valori și tradiții pe care le consolidase regimul anterior. Deși instituționalizarea în masă, segregarea pe gen și izolarea de școlile în care învățau copii tipici nășteau inevitabil violență și abuzuri greu de gestionat, închiderea instituției a fost o traumă în plus pentru cei care erau încă minori la începutul anilor 2000. Statul crease instituția monstru. Statul închidea singura fărâmă de acasă și de familiar între pereții căreia se scriseseră și amintiri frumoase.

---

„Junglă”, „legea pumnului”, „coșmar” au fost cuvinte pe care le-au folosit și zeci de băieți cu care am stat de vorbă la reuniune. Rareori în relație cu profesorii sau cu educatorii; „junglă”, mai ales, între copii. Un domn, instituționalizat începând cu 1977, mai întâi la Sinaia și apoi la Bușteni, mi-a spus că nu poate să uite niciodată și că nu le dorește nici dușmanilor singurătatea pe care a simțit-o atunci și pe care o resimte și acum la fel de intens. Era încă furios pe mama care i-a dat și pe el și pe fratele mai mic la casa de copii. Furios pe ziua când l-au scos din clasă și i-au spus că trebuie să meargă la înmormântare că pe mama a călcat-o trenul. Furios pe băieții despre care știe că au abuzat sexual copii mici.

„Erau și ei frații noștri. Copii fără apărare. Cum să faci așa ceva?”, m-a întrebat. Furios că n-aveai cui să te plângi, doar să dai cu pumnul și asta oricum nu oprea abuzul decât pe moment. „Cui să spui? Ei îi puneau, doamnă, pe cei mari să aibă grijă de cei mici, ca să stea la cafele! Dacă spuneai, ți-o luai și de la ei!”

Furios pe ziua aia de la începutul anilor ’80 când a împlinit 18 ani și l-au dat afară. S-a dus în gara din Bușteni și a dormit cu teamă de Miliție. „Dar știa și Miliția, erau pline gările de noi!”

Petre, fratele lui mai mic și-a nuanțat diferit amintirile. Ține și acum fotografia de la înmormântarea mamei lângă fotografiile copilăriei. Nu poartă pică nimănui. „Educatorii ne îngrijeau, dacă voiai să înveți, învățai. Profesorii erau respectuoși.” În ’87, pe când erau într-o tabără la Năvodari, Petre a decis să nu se mai întoarcă la Bușteni. S-a angajat la rafinărie și și-a croit altă viață. A venit la reuniune cu soția, fiica și socrul, mândru de ce a realizat în viață. „Gândul meu a fost să îmi fac un viitor frumos, iar copiii mei să nu treacă prin ceea ce am trecut”, mi-a spus. „Am o familie frumoasă la care țin enorm de mult. Ceea ce este în urmă sunt doar amintiri frumoase sau triste, un amestec din viața mea. Recunosc, am fost abuzat de un anume băiat, dar l-am iertat de foarte mult timp. Sunt colegi care nu au putut trece peste această etapă și îi înțeleg foarte bine.”

Daniel Rucăreanu, organizatorul reuniunii, expert în educație la Secretariatul General al Guvernului și activist pentru drepturile foștilor instituționalizați, e convins că poveștile se vor aduna, greu, dar vor apărea. Și cele despre adopțiile internaționale care au îmbogățit intermediarii, și cele despre cum s-au simțit sutele de copii care nu erau aleși de străinii care apăreau încărcați de ciocolată și promiteau o viață ca în povești, și cele despre copiii adoptați care au fugit sau au fost dați înapoi, dar și cele despre abuz.

Dacă acum cinci ani, Rucăreanu ar fi vrut să-i confrunte pe toți cei despre care știa că au umilit, lovit sau au abuzat sexual copii în instituția din Bușteni, astăzi poate să vadă povestea mai mare și să treacă glacial pe lângă foștii colegi care au făcut asta și care au venit la reuniune. Nu i-a luat în brațe și nu a râs la glumele lor, așa cum au făcut-o mulți din cei prezenți în restaurant. Nici nu și-a condamnat foștii colegi care, deși victime ale abuzului, astăzi pot să stea la masă cu abuzatorii și să glumească. Fiecare are mecanismul lui de gestionare a traumelor și pentru unii e mai ușor să-și spună că nu a fost abuz sau că nu l-au perceput așa. Să vadă partea „plină” a paharului, căci într-un mediu violent viața poate fi mai ușoară când ai un „protector”.

„Violența în spațiile închise se naște și se reproduce spontan. Ignorarea violenței și a altor forme de abuz a fost și a rămas marea problemă”, crede Rucăreanu.

Una dintre misiunile asociației lui e să construiască un climat de încredere și de rememorare care să scoată încet la iveală și cele mai negre episoade, demoni pe care fiecare trebuie să și-i confrunte ca mai apoi să se elibereze. Nu mai e despre numele și prenumele abuzatorilor de acum 30 de ani, ci despre monstruozitatea sistemului de „ocrotire” care a facilitat abuzul și nu l-a putut gestiona; despre tăcerea statului român care nu și-a cerut niciodată scuze și nici nu a oferit vreun mecanism public de vindecare a traumei post-instituționalizare.

După discursul învățătorului, ar fi trebuit să urmeze primarul orașului Bușteni, Ghiță Irinel. Pentru că a lipsit, Rucăreanu le-a mulțumit tuturor celor care l-au ajutat cu organizarea, afișul evenimentului, cazare și restaurant și le-a dorit distracție plăcută.

De la o masă, a cerut microfonul și s-a apropiat un bărbat îmbrăcat într-un sacou negru înflorat, Vasile Porumbaru, fondatorul Asociației Viitorul Tinerilor, care asigură servicii post-instituționalizare în județul Prahova. „Îmi cer scuze, nu știu dacă s-a ținut momentul de reculegere”, le-a spus. „Știu că câțiva salariați au murit, și e bine să ne ridicăm în picioare pentru un minut și să ținem un moment de reculegere.” Ajutat de șoaptele lui Rucăreanu, i-a numit pe câțiva dintre cei care nu mai sunt, ba în aplauze, ba în sunete de dezaprobare, în funcție de simpatii. „S-au dus și foști elevi! Și foști colegi de-ai noștri”, l-au completat vocile.

Momentul de reculegere nu a fost o noutate. Același moment de liniște s-a petrecut și în 1992, când la Bușteni a avut loc o reuniune festivă organizată de directorul de atunci, Ion Damian, care a ținut să-i readucă la „9 mai” pe absolvenții de succes din promoțiile anilor ’60, pentru a le arăta celor mici că au toate șansele să reușească în viață. „Frați sau părinți, ne întâlnim de fapt cu fosta noastră copilărie. Inima tuturor vârstelor noastre nu a dispărut niciodată din noi”, și-a început atunci Damian discursul (pe care l-am urmărit într-o filmare pe grupul închis de Facebook numit „9 mai”), apoi i-a prezentat pe câțiva dintre „foștii copii”: ziarist, diplomat în Ministerul de Externe, profesor la Sighișoara, inginer, fizician, locotenent-colonel. Directorul îi adunase dând anunțuri în presa vremii. Toți aveau insigne cu anul reuniunii în piept, așa cum aveau și cei de astăzi, aproape 30 de ani mai târziu.

După liniște, a cerut microfonul și Adrian Manole, un fost elev, acum asistent medical, care a dorit să transmită că profesorii au avut multe de învățat de la generațiile lor: „Au venit cu cunoștințe zero, s-au pensionat cu șmechereala. Noi i-am dat pe mâna noastră. Domnii profesori trebuie să ne mulțumească nouă că sunt pe pământul ăsta”.

După râsete și aplauze, băieții l-au rugat pe unul dintre ei, Mitică, să ia microfonul și să cânte imnul căminului. Au făcut horă în jurul lui, foști elevi, foști profesori și educatori, bucătărese. Daniel a zâmbit, dar nu a intrat în horă. Tensionat, trecea pe la fiecare masă să se asigure că totul este în regulă.

Mitică a cântat Imnul căminarilor acompaniat de strigăte:

„Noi suntem copii din toată țara uniți de o suferință grea,

La cămin noi ne-am găsit căsuța, fericirea, dragostea.

Căminarii, căminarii niciodată n-au știut,

Căminarii, căminarii ce au avut și ce au pierdut în viață.

Viața de căminar e frumoasă

Dacă știi să o trăiești,

Să te crezi că ești la tine acasă

Și viitorul să-l clădești.”

Amintirile se rescriu și după ce curg 25 sau 30 de ani. Singurătatea, furia, dorul de părinți, de bunici, de satele sau de casa copilăriei, frustrarea loviturilor încasate de la cei mari sau de la personal se îndeasă într-un sertar mic pe care puțini îl mai deschid. Acum, majoritatea și-a nuanțat povestea. Și acasă copiii erau urecheați și loviți când făceau prostii, și încă se mai întâmplă, își spun. Dacă învățai și țineai pasul cu școala, aveai rechizite, aveai internat, mergeai în tabere în toată țara. Nu învățai, primeai la palmă, dar „așa era peste tot”, își spun. Bucătăresele aruncau cu cârpa după tine, dar îți dădeau o porție în plus dacă erai cuminte, dacă le erai simpatic – nu puteau să le fie simpatici sute de băieți, era firesc să apară preferințe. Iar astăzi pot să le îmbrățișeze, să glumească cu ele și să se simtă pentru câteva ore din nou copii. Să le povestească cum își schimbau bluza ca să intre de mai multe ori la masă fără să fie recunoscuți și ele să râdă că era imposibil să-i știe pe toți, că oricum erau tunși la fel. Acum bucătăresele lăcrimează când primesc trandafiri de la „copiii” lor, dansează cu ei, se bucură să-i vadă oameni mari și suferă pentru cei care au avut „ghinion”. Deapănă și ele amintiri din vremea când făceau schimb cu alte case de copii din țară și se mutau cu cățel, cu purcel la Agigea. Din când în când, le mai spun în glumă celor care vorbesc sau râd tare „trage fermoarul, măi”. Băieții le răspund amuzați că-s cele mai frumoase bucătărese sau își trag coate și vorbesc tare: „Uite-o, mă, pe mă-ta, ea ți-a uns pâinea și te-a făcut mare”. Unii încă le mai spun „mami”.

Mariana Antonescu, fost educator și profesor în anii ’90, încă are acasă actele unora dintre copiii care au rugat-o să le țină. Din punctul ei de vedere, închiderea instituției a fost o crimă pentru că Direcția pentru Protecția Copilului nu a ținut cont de viețile pe care le muta. Așa au ajuns tineri care erau înscriși la liceu, locuiau în internate și veneau la casa de copii doar în vacanțe să fie mutați la Nedelea, unde funcționa o școală de reeducare pentru minori. În fața restaurantului Caraiman, Antonescu l-a mângâiat pe unul dintre foștii ei elevi și l-a căinat că a avut ghinion. „Lupișor, tu făceai și facultate dacă te lăsau.” Băiatul și-a amintit cum doamna Antonescu l-a învățat „tot”. Cum să-și facă patul, cum să-și aranjeze șosetele, cum să-și pregătească cărțile și caietele. Cum venea la el și-l întreba ce teme are și lucrau împreună. În 2002, când s-a închis casa de copii, Lupișor și alți băieți s-au dus în București să protesteze. S-au întins pe cartoane în fața guvernului și acolo au dormit o săptămână. Până la urmă a ieșit cineva din instituție cu niște sandvișuri pe care își amintește că le-au mâncat disperați, apoi au fost cazați în niște grajduri și mai apoi în internate din Ploiești.

În fața restaurantului, Carmen, altă educatoare, și-a amintit râzând cum alerga după băieți când fugeau de acasă. Erau responsabilitatea ei, dacă dispăreau, trebuia să se ducă cu Poliția să-i ia de oriunde ajungeau cu trenul – Tulcea, Reșița. Băieții au râs și ei când și-au amintit cum educatoarea și-a aruncat o dată tocurile, și-a suflecat fusta scurtă și l-a fugărit pe unul care se ascunsese într-un tomberon și-i făcea sâc. Lui Carmen i-a fost foarte greu să lucreze apoi la o grădiniță obișnuită. Simțea că-i abandonase pe băieții ei, care erau afectuoși și-i săreau în brațe. Copiii cu părinți erau altfel, dura să le câștigi afecțiunea. „Era frumos, făceam să fie frumos. Chiar ne-am distrat”, mi-a spus pe gânduri cu privirea spre capătul stațiunii unde a fost și tinerețea ei, nu doar a băieților.

„Noi la distracție luăm și profesorul”, a completat-o Adrian Manole, cel care a ținut să precizeze că personalul s-a pensionat cu „șmecheria”. „Dacă intri între noi, ești mai protejat și mai iubit ca oriunde. Nu stăm la mese să vedem cine dă tonul la dans. Ieșim din prima!”

---

Vasile Porumbaru, cel care a inițiat momentul de reculegere, a plecat mai devreme de la reuniune căci îl așteptau câțiva tineri dintr-un proiect al asociației lui cu care se agită de 15 ani să ceară drepturi și servicii după încetarea instituționalizării. A avut mereu o sămânță de protest în el, sădită probabil în anii ’90 când au început să vină străini cu ajutoare la Bușteni. Despre unul dintre ei își amintește că ar fi vrut să-l înfieze, dar nu știe de ce nu s-a mai întâmplat. Gary Malkasian a fost unul dintre sponsorii ale cărui nume și fotografie apăreau pe panourile din casa de copii. Două veri la rând, venise la Bușteni cu ajutoare de la armata americană. A plecat dezamăgit că mai tot ce aducea părea de negăsit când revenea. După aproape 30 de ani, Malkasian nu a uitat că într-o zi de vară a vrut să ducă copiii pe munte și să înnopteze sub stele, iar când a cerut sacii de dormit pe care-i donase, nu mai era nici măcar unul. Donatorul apare în mai multe filmări de la serbări și de la reuniunea din 1992, militând constant pentru adopții sub privirile sutelor de copii înghesuiți unul într-altul pe scările orfelinatului, cei mai mici legănându-se obsesiv sau ronțăind câte un colț de pâine. De fiecare dată când directorul îl elogia pentru donațiile care făceau din „9 mai” să fie „cea mai frumoasă și mai dotată casă de copii din țară”, Malkasian încerca să transmită într-o engleză amestecată cu română că scopul nu trebuie să fie dotările. „Ajutoarele este important și bun pentru asta momentul. Dar eu cred că un calculator nu e loc bun de mame și electrocasnice nu e bun în loc de părinți. Vă rog, dacă se poate să considerați adopting child”, le-a spus în 1992 celor prezenți la reuniune, căci adopțiile internaționale erau încă permise în România, iar odată cu ajutoarele veneau și zeci de potențiali părinți.

Porumbaru visa încă din liceu să-și facă o asociație cu care să apere drepturile tinerilor care părăseau sistemul de protecție. Locuia într-un internat al liceului pe care îl achita casa de copii și revenea la Bușteni doar în vacanțe. De fiecare dată când plata întârzia, tinerilor li se spunea să-și ia bagajele. Porumbaru era primul cu perna în brațe în biroul directorului cerând urgentarea plăților. Astăzi încă îl dor etichetele cu care s-a luptat în adolescență, sprâncenele ridicate când cei din afară auzeau unde a crescut, temerile că ar fi delincvent sau mai puțin capabil. Spune însă că s-au schimbat multe pentru copiii instituționalizați astăzi. „Nu mai e ca în ’89. Noi am prins revoluția, se spunea că se trage în cămin, eram înghesuiți cu lumina stinsă, alți copii fugeau la blocuri să bată la uși să-i salveze. Sau după ’90 când au venit să lucreze la «9 mai» oameni care nu aveau pedagogia, muncitori de la fabrica de hârtie sau de la fabrica de rulmenți. Știu că nu avea România bani să pregătească și să angajeze câți educatori erau necesari atunci pentru zeci de mii ca noi, dar mulți dintre cei care au venit să lucreze nu erau făcuți pentru asta.”

Ce nu s-a schimbat, crede el, este hăul care se cască după ce împlinești 18 ani și trebuie să fii pe cont propriu. În România încă mai sunt 6500 copii în instituții de tip vechi, majoritatea adolescenți care trebuie pregătiți pentru tranziția spre o viață independentă. Anul acesta guvernul a adoptat un act normativ care prevede desființarea ultimelor centre de plasament de tip clasic și interzicerea funcționării acestora începând cu 1 ianuarie 2020. De-asta se luptă Porumbaru cu asociația lui și de-asta crede că această reuniune e importantă: ca să dărâme etichete, ca să se vadă că mulți dintre ei sunt oameni realizați, demni, să arate progresul. Și nu e singurul trecut pe la Bușteni care nu închide ochii la soarta celor instituționalizați astăzi. Florin Cătănescu, un fost coleg cu care Porumbaru a stat la reuniune la aceeași masă, conduce o asociație similară în Brașov, unde are și un centru social: Asociația Un Pas spre Viitor.

În 2014, când a înființat asociația Federeilor, Rucăreanu a folosit o metaforă ca să explice unui public format din copii și adolescenți cum s-a simțit când a părăsit casa de copii: „O să vă spun o poveste. Povestea lui Fram, ursul polar, scrisă de Cezar Petrescu”, le-a spus emoționat. Casa de copii „9 mai” în care a crescut Rucăreanu era chiar lângă Casa memorială Cezar Petrescu. „Fram a fost luat de mic de la Polul Nord și a crescut într-un circ. Circul era casa lui. Când a ajuns la maturitate și oamenii l-au dus înapoi la Polul Nord, nu s-a putut adapta. Când am ieșit din centru, m-am simțit ca Fram trimis la Polul Nord. Îmi pierdusem obișnuința de a fi normal printre oameni.”

Una dintre mizele Federeilor este să determine statul român să prezinte scuze public sutelor de mii de români care au crescut în instituții-mamut în care abuzurile erau imposibil de prevenit sau stopat. Dar Rucăreanu nu vrea scuze politice și oameni care să defileze cu cauza orfanilor fără să o înțeleagă. Vrea o anchetă guvernamentală sau o comisie prezidențială care să verifice, să reconstruiască istoria instituționalizării, să înțeleagă violența și singurătatea acelui mediu, să verifice adopțiile internaționale caz cu caz (nu anecdotic, așa cum știm lucrurile astăzi), să recupereze arhive. Numai așa s-ar putea reda demnitatea acestui grup numeros de adulți cu trecut de instituționalizare, ignorați de fiecare dată când vorbim despre „condamnarea comunismului”. Iar asta cere timp (a fost nevoie de zece ani în Marea Britanie pentru scuze similare la nivel înalt).

***

În restaurant, muzica era tare și aproape toți dansau. Câțiva lăcrimau și se îmbrățișau pe Enigmatici și cuminți, alții cereau iar și iar Imnul căminarilor sau alte două cântece interpretate tot de Mitică, lăutarul care-i îndemna întruna „Hai, băieții! Vocile copilăriei”:

„Dimineață ceai, ceai, ceai,

Pân’ la 12 vai, vai, vai,

C-așa-i viața castelanilor.

Când te duci prin dormitoare

Miroase numai picioare,

Pereții sunt tatuați

Numai cu țigări Carpați

C-așa-i viața căminarilor.”

Au cântat și Michael Jackson, Heal the World, exact ca la serbările copilăriei, într-un cerc mare care a lipit foști copii, profesori, antrenori, bucătărese și familii. Când soarele a luminat crestele masivului Caraiman, înainte de apus, băieții s-au adunat pe scările din fața restaurantului pentru fotografia de grup. Se strigau unii pe ceilalți: „Hai, bucătăria!!”, „Hai, profesorii!”, „Hai, căminarii!”. S-au strâns unii în alții peste 100 de invitați. Pe un zid de beton de alături, un bărbat înfofolit într-o pufoaică portocalie îi privea și nu s-a ridicat la poză. Unul dintre băieți i-a adus un suc dinăuntru, apoi n-a putut să-și oprească lacrimile. Erau în aceeași clasă. Știa că a avut mereu o întârziere, dar îi era greu să dea piept cu imaginea lui peste ani. Mereu a fost un copil bătut, când a ieșit din instituție l-au prins unii în gară și l-au lovit până l-au băgat în comă.

E greu să te scuturi de identitatea de grup, să nu doară că unul de-ai tăi nu e bine, dar pentru cei mai mulți, ca să mergi înainte trebuie să-ți rescrii povestea și să o începi cu viața post-instituționalizare. Să fii mândru că ai reușit să depășești etichetele pe care ți le-a pus societatea. Să te concentrezi pe familia, slujba și prietenii pe care îi ai ca individ și să lași trecutul într-un sertar pentru reuniuni. Dar pentru Rucăreanu și pentru cei care i se alătură în asociația adulților care au crescut în case de copii, povestea trebuie spusă pe de-a întregul, piesă cu piesă, ca într-un puzzle cu nuanțe extrem de subtile pe care cu greu le potrivești, după ce le privești în lumină și le întorci pe toate părțile.

---

Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.