Etica erorilor. Ce a învățat Cătălin Tolontan din propriile investigații

Cătălin Tolontan, jurnalist sportiv și de investigație, a vorbit la CreativeMornings Bucharest despre etica erorilor și despre lucrurile pe care le-a învățat greșind în propriile anchete pe care le-a condus la Gazeta Sporturilor. Iată ce am învățat, la rândul nostru, de la autorul celor mai importante investigații din ultimii ani:

Mi-am dat seama că etica are o caracteristică excepțională. Etica niciodată nu este carismatică, etica nu are șarm, etica nu vinde, etica nu este spectaculoasă în niciun fel și totuși ea este practicată în continuu de mulți; de oameni care nu știu că o practică, chiar dacă sunt extrem de atașați de reguli și de felul în care se face o meserie.

Etica e privită mai degrabă ca un lux, aproape ca o compulsie pentru a plăcea celorlalți. Psihologii consideră că cei care au – știți expresia celebră – „centrul de acceptare” în afara lor și care se vor iubiți, apreciați de ceilalți, au o propensiune în același timp pentru etică. Încearcă să respecte regulile, să le arate celorlalți că le respectă. Etica, într-un fel, cumpără aprecierea celorlalți sau dorește să facă asta.

[Etica] profesională funcționează. Vorbind în termeni poate puțin prea corporatiști, etica ne ajută să creăm produse mai bune, servicii prietenoase și branduri care să meargă către mintea și, mai ales în zilele noastre, către sufletul publicului nostru. Etica nu este de fapt ceva vag, înseamnă a internaliza și a respecta normele pe care nu le inventezi tu, ci care vin dintr-o experiență umană profundă a ghildelor din această lume.

În toți acești ani am fost întrebați: „Ce faceți voi la Gazeta Sporturilor de reușiți, într-un fel sau altul, să fiți măcar puțin mai sus de nivelul pieței?” Fie că e vorba de piața de publicitate, fie că e vorba de cititori, fie că e vorba de afacere sau de imaginea digitală sau de print a ziarului la care lucrez, a companiei pentru care lucrez. (…) Nu suntem în niciun caz mai inteligenți, nu suntem mai talentați, nu suntem nici măcar de fiecare dată mai muncitori decât alții, suntem doar mai organizați și mai atașați unor reguli, pe care nu le-am inventat noi, ci le-am luat de-afară în principal și încercăm să le respectăm în fiecare zi. Nu vom reuși și nu reușim în fiecare zi și despre asta e această întrebare: despre cum arată erorile prin intermediul eticii.

●
Despre cazul Ridzi, unul dintre cele mai cunoscute ale Gazetei Sporturilor, în urma căruia Monica Iacob-Ridzi, pe atunci ministru al Tineretului și Sportului, a fost condamnată la cinci ani de închisoare:

Am învățat un lucru despre care credem că poate fi declinat oricărei profesii: trebuie să rămâi atent după stingerea reflectoarelor. Când au început audierile și procesul a început și eroarea noastră etică. N-am urmărit acest proces așa cum trebuia. (…) Am considerat, greșind judecata, că treaba noastră s-a încheiat. Și că de acolo înainte e treaba justiției, că justiția e independentă și nu e nevoie să existe o expunere a noastră și un control al presei asupra acestui proces. Aveam sentimentul că, deși ei fac un serviciu public, judecătorii nu pot fi supuși scrutinului public. Ceea ce este, privind azi în urmă, o eroare.

Știam această replică: „Când se sting reflectoarele, când toată lumea se duce într-o parte, du-te în partea cealaltă”. Cele mai bune imagini de la jocurile olimpice sunt cele de la fotoreporterul care se duce în stânga și sus atunci când toată lumea se duce în dreapta și jos sau care găsește ceva neașteptat pe tunelul care duce spre vestiare.

Din punctul de vedere al publicului, acest caz a fost un succes pentru mine. Și astăzi ni se spune „Sunteți niște nesimțiți, ați înfundat-o pe această femeie care are doi copii”. Nu asta e discuția. Discuția e că n-am dus publicul până la capăt, ceea ce puteam să ducem insistând pe acest caz. Asta pentru că ne-am oprit în momentul în care s-au stins reflectoarele.

Stenogramele din dosarul Sorin Ovidiu Vântu:

Al doilea lucru pe care l-am învățat într-un alt caz e acela că dacă te concentrezi pe ce fac ceilalți de lângă tine, concurenții tăi, pierzi o mare parte din energie și te poți deconcentra pe ceea ce ai tu de făcut. Când te apuci să investighezi investigațiile altora greșești. Atunci când ești foarte atent la ceea ce fac ceilalți, nu reușești să-ți consumi energia necesară pentru a satisface oamenii cărora tu te adresezi.

Cazul incendiului din Colectiv:

Cazul Colectiv m-a învățat un alt lucru pe care îl știam: tu scrii pentru public nu ca să te simți bine, nu ca să te iubească oamenii despre care scrii, nu ca să te admire și să spună „vai, ce jurnalist bun care scrie ce vreau eu”.

Au fost niște reacții foarte dure la adresa noastră zilele acelea. Noi ne-am dat seama că de fapt nu facem prea multe, facem prea puține. Dar n-am știut asta atunci, am știut asta cam peste o săptămână. Pentru că vreme de o săptămână am rămas cu toții – și noi, și voi, și familiile răniților – prinși în paradigma pe care ne-o furnizaseră autoritățile încă din acea noapte. Că statul român, prin toate autoritățile sale, prin cei mai numeroși reprezentanți ai săi – pompierii, medicii, asistentele -, au făcut tot ce era de făcut pentru a-i salva pe cei care erau în stare critică.

La început am reflectat cazul Colectiv exact ca toată lumea. Am început să relatăm despre autorități foarte lent. Am încercat să explicăm și public de ce facem asta și a fost foarte greu. Replica generală era: „Lăsați-i pe oamenii ăia să-și facă datoria. Nu veniți voi cu tot felul de scorneli și căutări pe ușile închise, că nu e nimic de căutat aici. Nu e acum momentul să vorbiți despre lucrurile astea delicate”. Și am crezut acest lucru și noi, și restul presei. Chiar dacă am fost ceva mai incisivi decât alții, am trădat etica în acele zile. Pentru că etica spune un lucru extrem de simplu: „Când media se poartă bine cu autoritățile, autoritățile se poartă crud cu oamenii”.

Filmul Spotlight e un film foarte bine făcut, un film total antieroic despre presă, antipatetic, excelent făcut, cu o doză de sumbru foarte bine gândită. Pentru mine, Spotlight este Colectiv, pentru că jurnaliștii de acolo s-au luptat împotriva propriilor prejudecăți de a plăcea publicului lor, pentru că lucrau împotriva abuzurilor pe care le comiteau preoții și înalții prelați într-un Boston care era profund religios; înalții prelați și simplii preoți erau zei pentru oamenii de acolo. La fel s-a întâmplat în cazul Colectiv nu doar cu noi, ci și cu oamenii în general, în cazul medicilor. Ceea ce reprezentau oamenii din Boston pentru publicul de acolo reprezentau și reprezintă în continuare medicii, cu misiunea lor nobilă și cu adevărul care salvează viața zi de zi în România. Adică ceva neatacabil, ceva despre care nu poți să vorbești fără să te expui în mod îngrozitor.

Și noi am greșit încălcând etica profesiei o perioadă de timp, până când ne-am dezmeticit. Nu trebuie să plăcem nimănui, nu candidăm nicăieri, nu ni se „plebiscitează” ceea ce scriem. E treaba oamenilor s-o ia cum vor, dar noi trebuie să ne facem datoria cum e ea scrisă în standardele și normele acestei profesii. Abia când am ajuns să fim atacați din toate părțile, am răsuflat în sfârșit ușurați. Am spus: „Ok, acum suntem în poziția bună, acum suntem cum ar fi trebuit să fim din primele zile ale acestui caz”.

Dosarul „Gala Bute”:

Logica înfruntării te va împiedica întotdeauna să înveți. În cazul Udrea [și Gala Bute] am greșit transformând asta într-un război personal. Au fost presiuni atât de mari împotriva noastră și amenințări. Ne-am înverșunat până într-acolo încât ne-a dispărut luciditatea.

Cred că asta e valabil pentru orice profesie: atunci când ești într-o stare de război atentezi la propria ta cunoaștere. Conflictul în profesie îți oprește curiozitatea. Curiozitatea te face să încerci. Încercând greșești. Și greșind înveți. Acest ciclu virtuos al curiozității, încercării și erorii și învățării este întrerupt dacă la început, în loc de curiozitate, tu ai prejudecată, îndârjire și nu numai ca jurnalist. Mai sunt profesii în care, dacă se întâmplă lucrul ăsta, vei rămâne dintr-un ciclu virtuos într-un ciclu vicios.

Dosarul Transferurilor:

Ultimul caz despre care vorbesc este acela de a da în orice situație credit părții umane. Partea umană înseamnă explicații mai simple, care nu țin de teoria conspirației, de sisteme, de structuri, ci uneori doar de oameni, de ceea ce vor, simt și fac oamenii; greșesc sau reușesc oamenii. Cel mai important caz pe care noi l-am tratat în ultimii ani a fost nu Udrea, nu Copos, ci Dosarul Transferurilor. El a început în 2006, cu Gică Popescu și Ioan Becali. Cazul a fost extrem de bine documentat de la început. În 2014 a fost sentința, probabil cel mai răvășitor și surprinzător moment de recâștigare a încrederii în justiția din România.

Oamenii ăștia șapte reprezintă, tipologic, cam tot ce a însemnat nu doar corupție în fotbalul românesc, ci în România. Din acest moment ne-am plasat din nou într-o singură parte, instinctiv. Nu ne-am planificat asta, dar ne-am plasat de partea anticorupției și justiției. În toți anii care au urmat n-am avut grijă să povestim despre ce se întâmplă și cu oamenii ăștia în închisori. N-am avut răbdare să vorbim și despre versiunea lor, nu versiunea asupra condamnării, ci despre ce pățesc acolo, cum le e viața, ce vor să facă mai departe. Așa s-a întâmplat ca în momentul în care Gică Popescu a fost eliberat reacțiile să fie la fel de ostile ale publicului ca și în momentul în care a fost condamnat. Deși una dintre fundamentele ultime ale Justiției e că ispășirea pedepsei înseamnă că acel om are exact aceleași drepturi ca și noi. Altfel justiția n-ar avea sens.

●

Etica funcționează și are un randament bun pentru că ea este, de fapt, sublimarea secole în care anumiți oameni din profesii diferite și-au făcut treaba după niște norme, pe care le-au îmbunătățit. Este experiență umană, este eșec.

Etica este bună și respectarea regulilor este un lucru util pentru că te ferește, te ajută să scapi de presiuni sau măcar îmblânzește colțurile presiunii, muchiile forțelor care astăzi ne împing pe toți înainte. Ne-am trezit, la începutul anilor ’90, când am terminat școlile, într-un mediu în care am avut timp să greșim. În companiile noastre, în ziarele noastre, am avut timp să greșim. Voi nu aveți astăzi timp să greșiți. Indiferent cât de liberale, individuale și antreprenoriale pentru voi sau pentru mine par profesiile voastre.

Pentru că nu mai aveți timp să greșiți, deontologia te ajută să respecți normele și regulile. Asta înseamnă, în filosofie, că nu răspunzi pentru consecințele faptelor tale. Eu nu optez aici pentru iresponsabilitate, vreau doar să spun că atunci când faci ceea ce depinde de tine, drumul până la succes e controlat de atât de mulți factori. Nu știm ce se mai întâmplă mai departe, până la succes sau până la eșec. Și nu mai depinde de noi. Și e într-un fel eliberator.

CreativeMornings Bucharest e o serie de întâlniri lunare prin care oameni din industria creativă și din media se întâlnesc pentru a asculta alți oameni care vorbesc despre ce fac, ce lucrează și de ce asta îi poate inspira și pe alții.