Eu vara nu tac

Eram liniştit când m‑am aşezat la scris. Acum nu mai sunt. Voiam să scriu despre echilibru. Într‑o doară, am googălit cuvântul. Primele două intrări sunt de pe ioniliescu.wordpress.com. Hai mai dă‑o dracu’, mi‑am zis. Au terminat şi conceptul ăsta? Gândindu‑mă mai bine, răspunsul e da.

Astă-vară am făcut ceva ce n-am mai făcut de ani buni. Am luat atitudine, insistent şi tranşant, împotriva demersului USL-ist de a îngenunchea instituţiile statului şi de a-l înlocui pe preşedinte nesocotind regulile democratice. Nu schimbarea unui om politic cu altul mă îngrijora, ci maniera discreţionară în care s-a încercat acest lucru. Nu mai pretind de ceva vreme guvernanţi utili, dar nu pot rămâne indiferent în faţa unora iresponsabili. Aşadar am pus tunurile cu argumente pe ei, în special pe Ponta şi Antonescu, în postări zilnice pe Facebook, spre surprinderea multora dintre cele câteva mii de prieteni virtuali şi reali. Fie că mă știau din viața politică, business sau programe de leadership, probabil că aveam asociată cu imaginea publică o alură de echilibru și echidistanță care era pusă acum la încercare. Cum însă am luat atacul asupra instituţiilor foarte personal, am taxat atacatorii tot personal. Că nu există reponsabilităţi în general. Am început prin iunie:

„Ponta zice că dacă se va dovedi că a plagiat, poate să renunţe la doctorat. Ca şi cum după ce i‑ai furat unuia televizorul şi te prinde, i‑l dai înapoi şi rămâi prieten şi cu el, şi cu poliţia. Asta o spune un absolvent de drept, procuror, deputat şi prim‑ministru. Dacă ar mai trăi azi, Kafka ar fi nevoit să copieze de la Ponta.”

Am continuat în iulie. Întâi cu asta:

„Băi, scuze, dar nu pot să mă abţin. Actualul preşedinte interimar al României, Crin Antonescu, înainte să devină politician a avut următoarea carieră profesională:

‑ 1985 ‑ absolvent al Facultăţii de Istorie, Univ. Bucureşti

‑ 1985 ‑ 1989 ‑ profesor în comuna Soleşti, judeţul Vaslui

‑ 1989 ‑ 1990 ‑ muzeograf

‑ 1990 ‑ 1992 ‑ profesor în comuna Niculiţel, judeţul Tulcea

Absolut impresionant.”

Apoi cu asta:

„În seara asta m‑am lămurit ce‑i cu Ponta. Sunt zile bune de când mă întreb cum poate să mintă atât de convins şi de senin în fiecare zi. Şi cum e posibil ca fiecare demascare a câte unei minciuni să nu‑i clintească niciun muşchi din zâmbetul ăla neverosimil? Am bănuit un tupeu şi o neruşinare fără precedent, chiar şi pentru politica românească. Nu e asta. Principala problemă a lui Ponta nu e de natură morală, ci medicală. Omul e patologic mitoman. În mintea lui nu minte când în mintea noastră minte. De‑aia nici nu reacţionează la demascarea minciunilor, că în capul lui n‑are la ce. Şi cred că patologia asta e împărtăşită şi de Antonescu, altminteri nu s‑ar putea înţelege atât de bine. Omeneşte vorbind sunt ceva mai înţelegător în ceea ce‑i priveşte, dar mult mai îngrijorat în ceea ce ne priveşte.”

Şi am culminat în august:

„În seara asta am făcut un efort. L‑am ascultat pe Antonescu la Cotroceni de la început până la sfârşit, inclusiv răspunzând la întrebările reporterilor. Am o concluzie personală şi abruptă: dacă ăsta iese vreodată preşedintele României, m‑am cărat.”

Și:

„Ponta ăsta, mare om, mare caracter. Mai întâi şi‑a anunţat toţi miniştrii că nu vor avea vacanţă, iar a doua zi a plecat într‑o minivacanţă la Neptun, împreună cu familia Constantin. Apoi a chemat toţi funcţionarii din concedii ca să se dea peste cap şi peste lege pentru un simulacru de recensământ pe care nu i l‑a cerut nimeni şi care nu va folosi la nimic. Acum, în timp ce aghiotanţii lui îşi pun pielea la saramură şi îşi riscă libertatea pentru că au făcut ce le‑a cerut el, a plecat la Londra să vadă finalul Jocurilor Olimpice. Un adevărat conducător.”

Am terminat pe 27 august cu postarea:

“Băsescu is back. Justice has been served.”

*

A fost prima ocazie în care mi‑am folosit pagina de Facebook pentru postări politice. Ca niciodată până atunci, adunam, la fiecare, zeci de like‑uri, share‑uri şi comentarii încinse la roşu. Prieteni cu care mă întâlneam şi faţă de care îmi ceream scuze că le aglomerez fluxul de Facebook cu prea multele mele postări mă încurajau să nu mă opresc, spunându‑mi că şi ei ar face la fel dacă nu le‑ar fi teamă că îşi pun joburile din multinaţionale în pericol.

Apoi am început să primesc semnale că acest partizanat îmi afectează percepţia de echilibru a imaginii mele publice. No shit? N‑am redus motoarele nicio fărâmă, dar reacţia asta m‑a făcut să mă întreb ce mai înseamnă echilibru în spaţiul public al României de azi.

Răspunsul pe care mi l‑a dat Google nu e deloc întâmplător.

Pentru mine echilibru nu înseamnă să taci, să eviţi subiectele controversate, să ai opinii călduţe, să te exprimi „politically correct”, să vrei să mulţumeşti pe toată lumea sau pe majoritate. Nu înseamnă să accepţi inacceptabilul doar ca să nu tulburi apele sau să salvezi aparenţele. Înseamnă să‑ţi îndrepţi atenţia către subiecte relevante, să asculţi opinii divergente, să‑ţi construieşti din ele criterii şi argumente care stau în picioare şi să le exprimi clar, concis şi civilizat. Cuvântul‑cheie aici e „criterii”. Echilibrul se obţine şi prin ordonarea criteriilor cu care aşezi argumentele în ordinea importanţei, în interiorul setului personal de valori.

Să vă dau un exemplu: eram în maşină cu un bun prieten şi asociat în firma de consultanţă. Treceam pe lângă sediul unei multinaţionale care fabrică şi vinde ţigări. Amândoi suntem nefumători şi, deci, deranjaţi masiv de faptul că în Bucureşti găsim foarte puţine locuri publice în care nu se fumează. L‑am întrebat, mai mult retoric, dacă ar accepta să derulăm un proiect de consultanţă pentru o firmă de ţigări. Răspunsul n‑a fost cel pe care‑l aşteptam. Mi‑a zis aşa: „Dacă ar fi despre cum să vândă mai multe ţigări, nu. Dacă ar fi despre cum să‑şi conducă mai bine oamenii, da. Orice grup de oameni merită să fie bine condus”. El a introdus în raţionament un criteriu care, ca ordine a importanţei, le bătea pe celelalte. Rezultatul nu a fost un dezechilibru, ci un echilibru de o calitate mult mai bună.

Echilibrul de tip Ion Iliescu a creat un curent politic de masă care l‑a produs pe Năstase, apoi pe Geoană, apoi pe Ponta. Care aproape ne‑a scos pe toţi din Europa. Nu, mulţumesc. Dacă Ion Iliescu ar fi fost mai puţin „echilibrat”, noi am fi fost azi mult mai puţin dezechilibraţi.

*

Echilibrul cultivat de către cadrele comuniste de partid era unul aparent împăciuitor. Să‑i dăm şi lu’ ăla, şi lu’ ălălalt, câte puţin la fiecare, ca să ajungă la toată lumea. Când eşti pe partea cu datul, echilibrul e ideal. Când eşti pe partea cealaltă, a celor de la care se ia ca să se dea primilor, echilibrul ăsta e profund greşit. Echilibrul anilor ‘90 a avut acest scop: să‑i reducă la tăcere pe cei care zgâlţâiau căruţa, care voiau să ne concentrăm pe crearea prosperităţii sociale înainte de redistribuirea ei. A câştigat. Lumea votează şi azi să se dea. Doar că îi votează pe unii care iau. Rezultatul e unul eminamente dezechilibrat. Puţini foarte bogaţi care‑i conduc, reprezintă şi prostesc pe mulţi foarte săraci.

Avem nevoie de mai mult echilibru, dar nu de mai multă linişte. Avem nevoie de mai mult consens, dar nu de mai puţine reacţii. Spaţiul public românesc e dezechilibrat nu pentru că mulţi dintre cei care‑l compun au opinii tranşante. Ci pentru că au criterii prost alese, prost aşezate şi prost exprimate. Injuria nu e dovadă de tărie a argumentelor, ci de lipsă a lor. E forma ultimă de exprimare a unor convingeri tâmpite, dar ferme.

Dezechilibrul nu vine din personalizarea argumentelor, ci din generalizarea lor. Vorbitul în general e una dintre cele mai perfide obişnuinţe cu care comunismul a subminat capacitatea noastră de discernământ. În general ar trebui să fim de acord unii cu alţii în orice problemă de interes naţional. Doar că în particular fiecare e de acord numai cu interesul lui personal. Duplicitatea asta se rezolvă punând lucrurile pe masă, la vedere, ca să ştim despre ce discutăm şi cu ce criterii şi principii operăm. Astea trebuie să le aliniem întâi dacă vrem un echilibru consistent, durabil şi împărtăşit.

În timpul crizei instituţionale am avut în spaţiul privat ceva discuţii în contradictoriu cu prieteni şi cunoscuţi. Chiar şi cu foşti camarazi politici din URR, partidul meu de suflet de la începutul anilor 2000. Cu o singură excepţie, toate prieteniile mi‑au supravieţuit crizei politice. Cea care n‑a supravieţuit m‑a luat prin surprindere pentru că am opinii despre politică şi politicieni, dar n‑am pasiuni despre ele. E un fel de a‑mi păstra mintea în echilibru cu sufletul.

L‑am criticat public pe Băsescu ori de câte ori a făcut lucruri cu care nu eram de acord. Am cunoscuţi care‑l urăsc din toate cotloanele fiinţei lor. Alţii care‑i sunt recunoscători. E adevărat că n‑am niciunul care să‑mi fi spus că‑i apreciază pe Ponta sau Antonescu. Însă viaţa noastră nu poate fi despre politicieni, iar alegerile noastre cotidiene sunt infinit mai importante decât oricare dintre ei. Şi aici ar trebui păstrată o echivalenţă. N‑ar trebui să fie mai importanţi pentru noi decât suntem noi pentru ei.

Moderaţia e bună dar nu e la fel de utilă întotdeauna. Când cineva intră în curte şi se apucă să‑ţi dărâme casa, nu‑l inviţi înăuntru. Dacă e deja înăuntru, îl dai afară. Cred că şi unii dintre noi, şi elita politică europeană am reacţionat corect condamnând public şi vehement un comportament inacceptabil. Dacă am face asta mai des, am avea de suferit mai rar.

Mi‑am pierdut de multe ori echilibrul şi o să‑l mai pierd. Regăsirea lui are sens doar dacă nu se întâmplă încremenit într‑o idee, o părere sau un proiect. Nu ştiu cât echilibru a mai rămas în imaginea mea publică după episodul din vară. Dacă zic că nici nu mă interesează, asta o să‑mi strice şi mai mult imaginea.

Dar sper să fi rămas ideea că merită să lupţi cu dezechilibrele din jur pentru a‑ţi păstra comportamentul în echilibru cu setul de valori. Iar ăsta e un criteriu bun cu care să‑ţi filtrezi prietenii, aliaţii şi modelele, indiferent de opiniile lor politice. 

Cosmin Alexandru este Transformation Partner la Wanted Transformation Consultancy și președintele Asociației Erudio. Scrie pe cosmin alexandru.ro, în Revista 22 și, uneori, în DoR.