Extraordinara viață a lui Laurențiu (înainte și după consumul de știri)

În primele două săptămâni după ce a izbucnit criza COVID-19 și în România, urmăream frenetic știrile. Eram în mijlocul narațiunii și nu aveam niciun instrument de apărare sau de contraatac. Criza mea paralelă era provocată de sentimentul că nu se întâmplă nimic semnificativ în viața mea.

Ieșeam din duș și mă spălam pe mâini. Ajungeam acasă de la cumpărături și mă spălam pe mâini; îmi schimbam hainele și mă spălam iar pe mâini. Un gest simplu, intrat într-o normalitate impusă și lipsită de panică, un gest pe care uneori uitam dacă l-am făcut, așa că mă spălam din nou pe mâini.

În nimicnicia nou instituită în viața mea, căutam cu disperare povești extraordinare, iar știrile îmi dădeau un sentiment de sațietate. De la teama inițială de a mă îmbolnăvi eu însumi, am trecut la riscul de a nu mai putea deosebi adevărul din știri de adevărul meu. Poate erau mai multe adevăruri, dar pe care îl voiam pentru mine? Cum trebuia să mă simt și ce trebuia să fac? M-am izolat, mă spălam pe mâini și, dacă ieșeam la cumpărături, păstram distanța recomandată față de ceilalți oameni.

Era de ajuns?

Într-o dimineață, fix când bateria telefonului era pe moarte, a picat curentul. După câteva apeluri la furnizorul de electricitate, mi s-a închis. Odată cu el, singura fereastră către lume. Am stat în mintea mea trei sferturi de zi. Nu puteam lucra, nu puteam găti, nu puteam asculta muzică. M-a lovit o singurătate de nesuportat. Nu era singurătatea vieții așa cum o știam dinainte, ci singurătatea gândurilor mele, dublată de teama că nu mai am pe cineva care să gândească pentru mine. Cineva care să trăiască o viață extraordinară în locul meu.

Până la urmă, în acele ore fără curent, m-am apucat să fac curat, am continuat să citesc o carte la care renunțasem și am făcut câteva exerciții fizice prin casă. Apoi am făcut ceva eliberator: m-am tuns singur. M-am uitat în oglindă la părul meu, pe jumătate luminat de soare, și am băgat aparatul de tuns. Nu a fost nimic cinematografic în toată scena de atunci, a fost ceva instinctiv, care ar fi căzut la montaj.

Am făcut fix ce ignorasem: mi-am continuat viața într-un fel care-mi făcea bine mie în primul rând. Aș fi putut să mă panichez, să mă duc să fac cumpărături impulsiv, să cumpăr mâncarea și medicamentele de care nu aveam nevoie. Părinții mei au făcut-o, la fel și mulți dintre prietenii mei.

Formatul știrilor pe care le consumam îmi cerea să mă panichez – doar așa sunt construite –, iar lipsa lor bruscă ar fi trebuit totuși să lase un gol cel puțin similar cu panica. Până să mi se închidă telefonul, chiar am scris pe grupul de WhatsApp al prietenilor mei: „Ar trebui să mă panichez?”. „Cred că da…”, mi-a răspuns unul dintre ei.

Îmi amintesc ce spunea Greta Thunberg într-un discurs despre urgența cu care ar trebui să tratăm problema încălzirii globale: „Vreau să vă panicați”. Lumea nu s-a panicat, iar o parte a presei a fost mai preocupată să relateze povești despre persoana Gretei Thunberg decât despre problemele pe care ea le ridica. Presa a părut, așadar, mai preocupată de format decât de conținut, dar nu e ca și când nu asta ar cere publicul larg: format în defavoarea conținutului.

Când am fost în Dublin acum câțiva ani, le-am propus colegilor de muncă să vizităm muzeul fabricii de bere Guinness. Eram cu toții obosiți, dar cum am fi putut să nu vizităm nici măcar un muzeu? Deși nimeni nu a spus-o răspicat, am știut cu toții: era o invitație la bere sub pretextul unei activități culturale.

Pentru mine, logica presei a început să fie aceeași: răspunde cererii mele de noutate și informare, în timp ce oferă și divertisment. Consum mai mult un format decât un conținut și am impresia că mă conectez la informație, când de fapt învăț cum să mă simt în contextul informației care mi se livrează.

Sentimentele astea ajung să-mi determine așteptările și perspectiva asupra lumii. Mesajul formal al știrii este important atât timp cât mă mișcă emoțional sau intelectual, ceea ce face ca modul în care e livrată informația, adică formatul, să fie la fel de important ca mesajul. Doar că ceea ce distinge divertismentul de știri e că primul impune o anumită stare publicului prin natura și formatul lui, trebuie să râzi sau să plângi – nu funcționează altfel –, pe când știrile informează, fiind decizia publicului cum să se simtă în fața informației.

În contextul pandemiei COVID-19, cred că formatul a ajuns să dicteze panica. Formatul știrilor a început să fie asemănător cu cel al divertismentului. Sunt îndemnat să rămân cu ochii lipiți de ecranul televizorului: urmează declarația ministrului Sănătății, urmează detalii importante referitoare la primul spital intrat în carantină.

Pentru ce? Cum vor schimba informațiile imediate adevărul meu, acela că trebuie să rămân în casă, trebuie să mă spăl pe mâini și așa mai departe?

Mă gândesc la părinții mei, pe care nu i-am mai văzut deja de o lună. Îmi trimit poze cu știrile de la televizor, care anunță că se raționalizează mâncarea sau că virusul se ia pe calea aerului. Îmi cer, panicați, să le trimit și eu poze cu mâncarea pe care am cumpărat-o, să se asigure că nu-i mint când le spun că mi-am făcut provizii.

Fluxul ăsta constant de informații nu conține doar date esențiale, ci vine și cu o reacție emoțională atașată sau cel puțin impune una prin format.

„Suceava, stare de maximă urgență”, titra o televiziune serioasă.

Era cumva un citat al autorităților? Nu. Care erau de fapt datele esențiale într-un format corespunzător? Orașul Suceava și opt localități limitrofe au intrat în carantină.

Burtiera care a rulat o zi întreagă era o interpretare afectivă. Deși rezuma situația – ați putea spune – o făcea într-un mod extrem, ignorând însăși dimensiunea esențială, dar restrictivă, a informației: Suceava, în carantină.

Tipul ăsta de format creează implicare prin panică. Majoritatea știrilor, în special a celor livrate prin intermediul televiziunilor, nu ne conectează îndeajuns de mult la acțiunile cu adevărat importante pe care le-am putea face pentru a atenua starea de panică.

Pentru că acțiunile astea ar însemna să plecăm din fața televizorului.

Dacă petrecem prea mult timp încercând să ne informăm, vom paraliza în fața știrilor. Cu cât suntem mai paralizați, cu atât mai puțin capabili vom fi să ne înțelegem cu noua noastră viață.

Pentru mine, rolul presei e să-mi spună: asta știu eu despre lume. Nu vreau să-mi spună: știrile mă fac să mă simt așa sau iată cum ar trebui să te simți tu.

Părinții mei trăiesc într-o stare constantă de urgență, generată de știrile care sunt aproape în totalitate negative: deși stau doar în casă, mama pune pansament îmbibat cu dezinfectant pe clanțele ușilor zilnic, în timp ce tata spală tălpile papucilor de casă. Îngrijorarea lor e dublată o dată de faptul că mama e alergică la aproape toate medicamentele, iar apoi de faptul că locuiesc cu bunică-mea de 85 de ani.

Cred, însă, că acum e momentul în care presa trebuie să trădeze așteptările obișnuite ale publicului larg și să inspire unele noi. E o criză fără precedent, învățăm cum să ne protejăm în timp ce ne reconfigurăm viețile, iar singura noastră fereastră către lume e presa. Apoi, de cealaltă parte, e momentul în care și noi, publicul, trebuie să ne trădăm propriile așteptări cu privire la presă și să separăm informația esențială, în parametrii căreia să ne reconfigurăm viața, de formatul divertismentului.

Singura noastră urgență e propria viață care, poate pentru prima dată de când ne știm, are de-a face direct cu viețile celorlalți, mai ales ale celor vulnerabili. Aceeași viață, mai degrabă continuarea ei într-o normalitate sănătoasă, e instrumentul de apărare sau de contraatac în fața narațiunii crizei.

Normalitatea mea sănătoasă înseamnă acum să mă informez în continuare, dar s-o fac controlat: dimineața e singurul moment al zilei rezervat exclusiv știrilor. În restul zilei, dacă am timp, mă refugiez în câteva materiale de jurnalism de profunzime: narațiuni, materiale explicative, context.

Trăiesc fără grijă așa: o dată, fără grija unei vieți care a încetat să mai fie viață, iar apoi, fără grija unor emoții inutile.

Sunt în a patra săptămână de izolare și nu s-a schimbat mare lucru: sunt în videoconferințe toată ziua, iar în timpul liber fac sport, citesc, scriu ori pur și simplu beau o bere pe Skype cu prietenii.

Mi s-a schimbat doar percepția asupra noului cadru în care-mi petrec zilele: da, e o viață în care nu se întâmplă nimic din ce știam că e extraordinar, interesant sau nemaipomenit. E o viață în care am învățat să diferențiez formatul știrilor de conținutul lor, informația brută, esențială, de cea livrată doar de dragul divertismentului.

Viața mea banală, în care pot lucra de acasă, sunt sănătos și-i pot întreba pe oamenii apropiați cum rezistă e singura viață extraordinară pe care mi-o doresc acum pentru mine.

Laurențiu Ion este om de marketing și comunicare. În timpul liber, predă și scrie despre efectele legăturii tot mai strânse pe care o avem cu tehnologia. A scris și poezie. Cel mai recent volum e Corporația norilor (Curtea Veche Publishing, 2019).