Editorial DoR #10: Falii

În august, când USL și Traian Băsescu încă își cărau pumni, sociologul Barbu Mateescu a scris pe blogul lui, Sociollogica, despre falia pe care o observase în societatea românească, o ruptură similară celei roș-albastre din America, între ceea ce el numește românii reformiști și cei solidariști. Nu sunt atât de bine delimitați ca democrații și republicanii americani – și ei mai înrăiți împotriva celeilalte tabere ca niciodată –, dar asta nu îi împiedică să se atace cu fiecare ocazie. Fiecare al treilea om pe care l-am văzut în vara asta pe Facebook avea de înjurat ceva la „ceilalți” și aproape toți aveau parte de cel puțin unu-doi comentatori care anunțau, cu mai multe sau mai puține cuvinte, că prietenia lor tocmai se încheiase.

Ne-am gândit mult la ideea de falie lucrând la acest număr, pentru că am crezut dintotdeauna că poveștile bine spuse pot crea legături altfel improbabile între oameni. Dialogul dintre două tabere aflate în război e aproape imposibil dacă niciuna nu e dispusă să renunțe, măcar pentru câteva minute, la încercarea de a o convinge pe cealaltă că greșește. Când punem deoparte dorința de a-l aduce pe celălalt în tabăra noastră, ne rămâne doar să-l ascultăm și să facem un efort să-l înțelegem. Nu să fim de acord, ci pur și simplu să înțelegem de ce crede altceva. De ce se comportă altfel. De ce cumpără produsele alea și nu pe astea. De ce ține cu cealaltă echipă. De ce votează cum votează.

E un exercițiu de empatie care ne iese greu și ne iese greu pentru că trăim fiecare cu o falie proprie, mai gravă decât cea socială. Trăim zilnic cu diferențele dintre cine suntem și cine am vrea să fim. Uneori, cu diferențele dintre cine suntem și ce ne spun alții – familia, colegii, partenerii de viață –, că am putea să fim. Încercăm să trecem prin cotidian ignorând acestă falie, dar uneori, noaptea, când gândurile sunt mai dificil de strunit, ne aducem aminte și încercăm cu disperare să o astupăm. Ne gândim la alte joburi, să facem mai mult sport, să plecăm din țară, să ne purtăm mai frumos, să citim mai mult, să ne apropiem de comunitatea în care locuim, să riscăm mai mult, să ne fie mai puțin frică, să aflăm odată și pentru totdeauna cine suntem.

O bună parte din DoR #10 e despre aceste falii personale; dacă nu găsim un mod de a le restrânge, ne vor face incapabili să le navigăm pe cele sociale. E despre falia dintre sinceritatea pe care o vrea Robin Proca în cântece și în relația cu publicul și detașarea pe care o pune scut, adesea inconștient. Despre cea dintre fricile creatorului Cristian Mungiu și nervul cu care atacă sistemul de producție și distribuție al filmelor. Despre cea dintre cum și-ar dori Mirela să ajungă Luca, fiul ei autist, și realitatea recuperării lui. Despre cea dintre nevoia unui artist contemporan de a fi văzut și teama că a fi înțeles și abordabil neagă valoarea operei.

E, până la urmă, despre diferența care pare uneori ireconciliabilă dintre fatalistul „asta este”, acceptarea realității zilei de azi și a limitelor propriilor puteri și cunoștințe, și „ASTA ≠ ESTE”, despre care a scris Chris Worman – îndârjirea de a crede că poți să faci ceva ca să fie mai bine.

În discursul pe care l-a ținut după ce a fost reales, Barack Obama i-a rugat pe americani să-și păstreze speranța, un cuvânt pe care nu l-a definit ca pe o himeră sau ca pe un vis idealist de contemplat din fotoliu, ci ca pe „acel lucru încăpățânat din noi care insistă, în ciuda tuturor dovezilor, că ne așteaptă ceva mai bun dacă avem curaj să muncim și să luptăm”.

Trebuie să muncim și să luptăm pentru ca falia de care vorbea și Mateescu să nu ne rupă în două ca țară dar, înainte de asta, trebuie să găsim moduri de-a nu ne rupe pe noi în două ca indivizi. Sunt multe povești care vorbesc despre asta în acest număr; efortul de apropiere însă, acel exercițiu de empatie, trebuie să-l facem fiecare în parte. Şi cu ceilalți, dar și cu noi.