Familia de la fermă

În grajdul din Deluț, un cătun la jumătate de oră de Fundu Moldovei și la aproape două ore de Suceava, miroase înțepător a bălegar și fân. O brună de Maramureș se pregătește să fete. Își schimbă greutatea de pe un picior pe altul. Scoate un muget și întoarce capul în spate, apoi se așază la pământ. Iese o copită albă, primul semn al vițelului care stă să vină. Ionuț, proprietarul grajdului, un bărbat masiv cu o față roșie și ochi mici, albaștri, privește de pe margine îngrijorat. Ceva nu e în regulă. 

Până acum a fost o zi înceată de mai. Ionuț a avut una din acele dimineți în care nu s-a putut trezi și a ieșit din casă abia la ora șase, nu la cinci, ca de obicei. Stelică, verișorul lui de 24 de ani, care îl ajută la animale, a fost aseară la o petrecere și și-a început dimineața mahmur și fără chef. Deși ar fi preferat să fie în pat, acum curăță bălegarul strâns peste noapte. 

Cu mâinile în sân, Ionuț se uită la vacă cum împinge și împinge, dar degeaba. Scoate cu mâna încă o copită, e tot ce poate face. Leagă o bandă de material elastic portocaliu de picioarele vițelului și începe să tragă alături de Stelică, dar vițelul e tot acolo. „Fută-l ceapa mă-sii, asta chiar că e interesant, de ce vine așa…” Se teme prea mult pentru vițel ca să mai aibă răbdare și sună veterinarul: „Ce faci, domnu’ Leo, poți să vii puțin la mine?”.

Veterinarul stă tocmai în Botuș, ultimul sat din Fundu Moldovei, înainte de cătun. Ajunge la 8:40, la mai puțin de 15 minute de la apel.  

„Bine că m-ai chemat”, spune, în timp ce asamblează forcepsul pentru viței, un instrument pentru situațiile când vaca nu poate naște fără ajutor. Forcepsul e un braț de aproximativ 1,5 metri, care la un capăt se termină într-o bară de metal îndoită, care se prinde în spatele vacii și la celălalt are un mâner pe care veterinarul îl acționează și care trage picioarele vițelului. Vaca s-a ridicat. În spatele ei, Ionuț ține brațul lung al forcepsului și fixează locului animalul. Stelică aduce mai mult fân. Animalul nu se mai poate ține pe picioare și cade iar.

Lidia, soția lui Ionuț, a venit atrasă de agitație. Își face repede o cruce. O cuprinde mila și se gândește la cele două nașteri ale ei. Ar vrea să plângă pentru săracul animal, care nu mai scoate niciun sunet acum, dar știe că l-ar supăra pe soțul ei, căruia nu-i place plânsul, mai ales în momente tensionate. „Puiu, nu ai altă treabă?”, îi spune când o vede îngrijorată. 

Veterinarul trage de mai multe de ori de picioarele lungi ale vițelului. Se aude un pârâit puternic și gândul tuturor e că s-a rupt bazinul vacii. Dar medicul nu se oprește. Mai apasă o dată. Câteva secunde mai târziu, vițelul iese. E acoperit pe jumătate de placenta albă și Ionuț merge imediat să-i curețe căile respiratorii. „Vai de mine și de mine”, spune, uitându-se la cum sângerează vaca. 

Deși are aproximativ 70 de kilograme, acum vițelul e doar o creatură fragilă, slabă și neajutorată. E negru, are o pată albă în frunte, ochii mari și pare îngrozit. Nu scoate niciun sunet. Pentru câteva momente în grajd e pur și simplu liniște. Dacă nu venea veterinarul, chinul vacii ar mai fi durat ore și vițelul ar fi murit sufocat. E cel mai mare vițel pe care l-a văzut domnul Leo vreodată. 

Ionuț și veterinarul se concentrează apoi la vacă. Nu i s-a rupt bazinul. Lângă ei, Lidia își trece mâna cu unghiile mov într-o mângâiere ușoară și repetată, peste capul vițelului care încă nu face nicio mișcare. Totul a durat 13 minute. La 8:53, vaca își linge vițelul, veterinarul își curăță forcepsul, Ionuț curăță zona de sânge și Stelică pare tot neinteresat. La 8:59 veterinarul pleacă. 

A fost una dintre cele mai grele nașteri de când Ionuț are ferma, dar altele s-au sfârșit și mai prost. Odată, un vițel a murit și bărbatul își amintește că a plâns. Și azi i-a venit să plângă, i-a fost milă de vacă și de vițelul ei, „n-ai cum să nu-ți fie, când vezi cum se chinuie”. Sunt și nașteri mai ușoare – chiar noaptea trecută o altă vacă, o bălțată românească, a născut singură un vițel de culoarea nisipului. În total, Ionuț are 30 de vaci, bălțate românești, brune de Austria, brune de Maramureș sau Holstein. 

Animalele își încep ziua în jurul orei cinci, și tot atunci și oamenii. La prima oră, vacile sunt în picioare și rumegă fân sau ling un drob de sare – animalele au nevoie de mineralele din sare. După ce Ionuț și Stelică curăță grajdul, începe mulsul. De când a luat fonduri europene, Ionuț nu mai mulge cu mâna, ci cu o mulgătoare roșie cu zgomot constant de motor, pe care vacile au învățat repede să-l ignore. Întâi le spală ugerele, având grijă să fie cât se poate de curate, apoi le pune fiecare țâță într-unul din cele patru suporturi ale mulgătoarei. Vacile stau liniștite pentru că, spre deosebire de mâna umană, mulgătoarea are viteză constantă și nu face mișcări bruște.

Cel mai nou vițel, „micuțul” de 70 de kilograme, este dus într-un staul separat, lângă nou-născutul de aseară. Deși între ei e o diferență de aproximativ 30 de kilograme, vițelul de culoarea nisipului stă în picioare. Cel negru e jos, cu picioarele anormal de lungi întinse lângă el. Nașterea a fost atât de traumatizantă, încât, și zile mai târziu, tot fragil va părea. Asta e cea mai mare grijă a lui Ionuț acum, că poate picioarele i-au fost afectate la naștere și nu le va putea folosi. 

După ce se îngrijește de viței, Ionuț duce cei aproape 100 de litri de lapte strânși azi în tancul de răcire, un rezervor gri care poate stoca 550 de litri, pentru ca tatăl său să facă cașcavalul, cașul și urda înregistrate ca produse tradiționale sub marca Deluț. Vor păstra doar câțiva litri pentru ei și, dacă e cazul, pentru turiștii de la pensiunea pe care o au chiar în curtea fermei.

Familia Ursu trăiește la Deluț de peste jumătate de secol. Tatăl lui Ionuț, Filuț Ursu, 58 de ani, a crescut aici alături de bunicii lui. Și după ce s-a căsătorit cu Maria, 54 de ani, o localnică din Botuș, tot aici și-a crescut cei doi copii, pe Felicia și pe Ionuț. Amândoi au plecat să studieze și apoi să muncească la Iași, respectiv Suceava. Felicia locuiește acum la Iași, cu soțul și cei trei copii, dar Ionuț s-a întors ca să continue alături de Lidia afacerea cu brânzeturi a familiei. Locuiesc cu toții într-o casă cu etaj împărțită în două: într-o parte părinții, în cealaltă – Ionuț, Lidia și copiii. În fiecare zi, cei doi încearcă să împace cantitățile enorme de muncă, viața de cuplu și noul rol de părinți.    

Există un nume pentru tipul de agricultură pe care familia Ursu îl practică: fermă familială. Organizația pentru Alimente și Agricultură a Națiunilor Unite (FAO) a estimat că, pe tot globul, există 500 de milioane de ferme familiale, practic 90% din toate fermele. ONG-urile de mediu spun că fermele familiale reprezintă o alternativă mult mai prietenoasă cu natura. Deși nu putem vorbi de o lume ideală în care țăranii nu folosesc pesticide și insecticide, fermele familiale au un impact mult mai mic asupra mediului, decât un mare dezvoltator care exploatează sute de hectare și ale cărui produse sunt transportate la sute de kilometri distanță. De cealaltă parte, cele mai multe ferme familiale vând cât mai direct clienților, folosind puțini intermediari. Cașcavalul Deluț e vândut în magazine locale, într-un restaurant din Iași și pe site-ul Nord Natural, un food hub administrat de un ONG, care lucrează numai cu producători locali și îi sprijină să își dezvolte și afacerile. 

La 30 de ani, Ionuț muncește în medie 11 ore pe zi. Sunt ore petrecute în grajd, la magazinul familiei, în atelierul de mecanică sau pe pajiști. Speră ca vara asta va munci mai puțin, pentru că a reușit să-și cumpere utilaje noi, pe fonduri europene: o cositoare cu care taie iarba de pe câmp, o mașină de înfoliat baloți de fân, care îi înfășoară în folie de plastic, protejându-i de ploi și vedeta – e un tractor verde la care le poate conecta pe toate celelalte. Dacă e să facă un calcul, cu utilajele ar putea face munca de trei luni în două săptămâni. În total a accesat fonduri europene în valoare de 234.000 euro. 

Ionuț nu s-a gândit că va munci alături de părinții lui, mai ales că a plecat de acasă la 14 ani, la liceu în Siret, apoi la Facultatea de Inginerie Mecanică din Suceava. După absolvire s-a angajat la un atelier de mecanică și era convins că va rămâne acolo. Încă poartă amprenta anilor de skanderberg, pe care îl practica la Suceava. A ajuns să concureze la competiții locale și are câteva medalii, dar nu a trecut niciodată de nivelul de amator. Tot acolo mergea și la sală, despre care spune că i-a schimbat complet înfățișarea – înainte era doar „un slăbănog”. Ținuta de muncă e alcătuită dintr-o salopetă albastră, cizme de cauciuc și o pălărie de cowboy din piele neagră, pe care o poartă zi de zi. Și-a cumpărat-o când s-a întors acasă, iar domnul Filuț are una identică – și le-au luat împreună. A revenit când tatăl său a avut o hernie inghinală și nu se mai putea ocupa de afacere, iar mama sa își rupsese ligamentul genunchiului. Ferma și unitatea de producție de brânzeturi paralizaseră și l-au chemat să-i ajute. Trebuia să fie ceva temporar, dar s-a transformat în ceva permanent.

Ionuț a improvizat în podul grajdului o sală de forță, cu gantere, un sac de box și o masă de skanderberg, dar nu prea le mai folosește. Skanderberg nu are cu cine să facă și la sală „nu are nici un farmec singur”. De mecanică însă nu s-a lăsat. Lângă grajd are un atelier auto ținut în cea mai mare curățenie, unde repară mașini – pe ale lui și pe ale vecinilor –, așa că se poate spune că în Deluț, cătunul cu 55 de locuitori, pe lângă fermă, pensiune și producția de lapte, e și un service auto. Zecile de chei, șurubelnițe și patente atârnă pe perete, deasupra unei mese pe care sunt scrise numele: Felicia-Ursu-Ioan. Înainte, masa asta era folosită pe post de bar la magazinul familiei și odată, de plictiseală, copiii și-au scrijelit numele pe ea. 

Ionuț poate sta în atelier și până la 12-1 noaptea. „Abia aici practic meseria mea. Restul e vrăjeală”, glumește el. În timp s-a atașat și de fermă, dar nu ca de mecanică, pasiunea lui de mic, când era mai preocupat să-și desfacă mașinuțele primite cadou, să vadă cum sunt făcute, decât să se joace cu ele. 

Acum lucrează la pompa de injecție și la cureaua de distribuție ale mașinii lui, un Mitsubishi L200. Vrea să le repare cât mai repede, pentru că are nevoie de ea să meargă după lapte. Practic, afacerea lui și tot ce se întâmplă la fermă, e legat de lapte. Pe lângă ce produc vacile lui, cumpără și de la ceilalți fermieri din zonă, apoi vinde totul tatălui său. Ia cu 80 de bani litrul vara și un leu iarna. Colectează laptele el însuși, cu mașina în spatele căreia a pus un rezervor. Azi nu s-a dus, pentru că fusese ieri și, până nu va fi cu adevărat vară, perioada când vacile produc cel mai mult lapte, își permite să mai lase să treacă o zi între colectări. 

Nu reușește să repare mașina, dar trebuie, în schimb, să repare gardul electric care înconjoară pajiștile familiei. Lidia îl ajută și încearcă să descâlcească un cablu alb de pe o scândură. Femeia are 30 de ani, părul șaten, ochii mari, albaștri și e mai mică cu un cap decât el. „Repede, gospodino, repede!” Apare și Rareș, băiatul lor de trei ani, în cizmulițe cu dungi albastre, și spune că vrea și el – mai nou, vrea să stea tot mai mult cu tatăl lui, după ce până acum era nedespărțit de mamă. Are ochii Lidiei și părul blond, puțin cârlionțat.  

Cablul electric oprește vacile să ajungă în pădure sau pe proprietățile altora, respectiv oprește alte vaci să intre pe terenul familiei lui. Dacă îl atingi, curentul se simte în tot corpul ca o mulțime de înțepături mici și puternice – animalele trebuie să atingă gardul o dată, că să-l evite pe viitor. Ionuț urcă și coboară printre copaci, trece cu cizmele de cauciuc prin pâraie formate după ploi grele. Cu o zi în urmă, oamenii fuseseră avertizați prin RO-ALERT să stea în casă, din cauza ploilor mari și a pericolului de grindină. Acum pădurea miroase a ciuperci și-a frunze verzi și cizmele lui Ionuț sunt pline de noroi. 

Pe un drum forestier se întâlnește cu Andrei, prietenul lui din copilărie, și cu tatăl acestuia, nașul său de botez, Viorel Toloș. Cât schimbă gardul, cei trei vorbesc despre vremea proastă, despre animale și despre cătun. Andrei lucrează în armată la Câmpulung Moldovenesc și își construiește o casă la Fundul Moldovei. Vine des acasă să-și ajute părinții, dar nu crede că se va întoarce de tot la Deluț. 

---

Când Ionuț muncește, Lidia scoate copiii la plimbare și uneori, când e supărată, ieșirile au și rol terapeutic. De cele mai multe ori urcă panta către poartă și de acolo o iau în dreapta, pe o cărare prin pădure, către un monument în memoria soldaților morți. În pădurile din jurul pensiunii s-au dat lupte în ambele conflagrații mondiale, iar cărarea pe care acum se plimbă a fost la un moment dat minată. Azi, singurul lucru periculos e gardul electric, de care Rareș se apropie des la câțiva milimetri, dar pe care nu îl atinge niciodată. Știe că nu are voie și își asigură mama: „Nu pun mâna!”.

Cele 20 de minute până la monument se transformă în cel puțin o oră – ba Rareș încearcă să escaladeze un gard de lemn; ba Lidia se oprește sub un copac să o alăpteze pe Rebeca, care abia a împlinit un an. Și ea are ochii mamei, mari, albaștri, și părul blond, scurt. 

Afară e soare și din când în când femeia cântă În pădurea cu alune sau Un elefant se legănă. Rareș – după ea, articulând fiecare cuvânt cu grijă și puțină greutate, iar Rebeca, care nu poate încă vorbi, reproduce melodia din gângurit. Acasă, în Republica Moldova, Lidia cânta în cor și aici – în corul bisericii, unde era a doua voce. Acum e mai complicat: cum copiii nu prea vor să se despartă de ea, trebuie să iasă cu ei din biserică când îi apucă plânsul. 

La o baltă găsește o șopârlă mai mică decât palma ei, pe care i-o arată repede lui Rareș: „Uite, Rareș, ce e asta? Ce e? E o șopârlă. Haide, spune și tu: e o șopârlă”. La a doua repetiție, băiatul pronunță încet: șopârlă. E prima dată când întâlnesc una. „Ți-o dau”, spune Lidia, „dar să nu te sperii”. „Câte picioare are? Unu, doi, trei, patru picioare.” Rareș nu spune nimic. „Uite, ce are pe burtă? Ce culoare e asta? Portocaliu. Ce culoare e, Rareș?” „Portocaliu.” 

Monumentul e de fapt o cruce ruginită înconjurată de flori violet și protejată de un gard de lemn putrezit, din care bucăți stau să cadă. Nimeni nu mai știe pentru care soldați a fost ridicată – aici au luptat austrieci, ruși, germani și români. Lidia se așază cu Rebeca într-o parte, până Rareș înconjoară gardul de lemn o dată și încă o dată și încă o dată.

Femeia se gândește mult la cum își crește copiii. Le comandă haine de la H&M și Zara, apoi merge cu mașina la Câmpulung Moldovenesc să le ridice. Are 30 de ani și speră să fie „un părinte actual” și se uită la clipuri de parenting și încearcă mereu cele mai bune moduri de a comunica cu ei: să vorbească în propoziții afirmative, să le dea încredere și să-i învețe să fie responsabili de mici. Cel mai mult o urmărește pe experta în parenting Urania Cremene pe YouTube.  

Dar uneori se simte neputincioasă în fața copiilor, mai ales a lui Rareș. E un băiat cuminte, dar la trei ani are din când în când tantrumuri specifice vârstei, în care nu se oprește din cerut, oricât de mult i s-ar explica că nu se poate. Motivele sunt diverse – vrea ca Ionuț să se joace cu el sau Lidia să-l ia în brațe. Altădată respinge tocmai intervenția adulților: vrea să se cațăre singur pe garduri sau nu lasă pe nimeni să o ajute pe Rebeca când se joacă pe scara de la pensiune. „Nu! Singură, Beta singură! Las-o! Las-o!”, îi spune oricărui adult din apropiere. 

În fața urletelor lui Rareș, privirea Lidiei devine mai goală și vocea îi sună exasperat. Nu mai știe a câta oară a spus nu și în continuare copilul cere același lucru. Rareș se încordează și își agită picioarele: „Haide mamă! Haide! Mamă, haide!”. Vocea lui e când plângăcioasă, când poruncitoare, când slabă: „Haide, mamă!”. Încearcă tot ce știe: să-l ignore, să-i explice cât poate de frumos că nu se urlă, că nu se poate. Uneori copilul înțelege, altă dată nu-l poate potoli. Câteodată cedează ea și îi dă ce cere sau îi pune desene animate pe telefon. De data asta, la cruce, lucrurile merg bine. După ce-i spune a treia oară că ea pleacă, pornește pe cărare cu Rebeca. După câțiva pași, Rareș abandonează și o urmează. 

În astfel de momente, se gândește că copiii ei sunt norocoși. Au parte de mâncare sănătoasă, aer curat, un mediu în care să se dezvolte în siguranță. Au câte jucării vor și ea le acordă toată atenția. Când vor crește, vor merge la școala din Fundu Moldovei, unde o să aibă profesori buni, dar puține opțiuni pentru activități extrașcolare. E pregătită să-i ducă cu mașina la Câmpulung, dar știe că asta nu va fi de ajuns. Câteodată se întreabă ce se va întâmple dacă Rebeca va vrea să fie balerină, pentru că Deluțul îi oferă păduri și liniște, dar nu săli de balet sau profesori specializați. 

Lidia și Ionuț s-au cunoscut când erau adolescenți. Ea venise din Chișinău la liceu la Suceava. „Voiam să devin jurnalistă sau actriță”, își amintește, dar la Suceava nu era facultate de jurnalism și sfătuită și de Ionuț, a ales Facultatea de Finanțe și Bănci la Suceava, apoi Masterul în Managementul Afacerilor la Timișoara. La liceu a cunoscut-o pe verișoara lui Ionuț, Raveca, care a văzut din prima în fata liniștită din Republica Moldova perechea perfectă pentru verișorul ei. A început să-i povestească ce băiat bun și muncitor e Ionuț, cât e dedicat familiei. Când s-au cunoscut, lui i-a plăcut mai mult de ea, decât ei de el și o bătea mereu la cap pe Raveca să iasă în oraș, dar doar însoțită de Lidia. „Poți să scrii un roman de dragoste despre noi doi”, spune femeia. „Mă ținea ca pe un bibelou. Greu m-am lăsat cucerită, dar când i-am văzut sufletul, m-am lăsat convinsă.” 

L-a văzut mereu atașat de părinți și, deși pentru o vreme părea că va rămâne la Suceava la atelier, când s-a întors la Deluț a înțeles că viața lui e acolo. Spune că nu i-a fost greu să ia decizia, pentru că îl iubea și iubea și locul ăsta. Chiar și după patru ani petrecuți aici, are momente când se oprește, se uită la peisaj și nu-i vine să creadă cât e de frumos. Spune că nu regretă decizia luată, doar că îi lipsesc unele lucruri: să se mai vadă cu fete de vârsta ei, să mănânce KFC. Le înlocuiește cum poate. Vorbește la telefon cu sora și cu prietenele ei și ultima data când n-a mai putut de poftă pentru KFC, Ionuț i-a adus aripioare de la Câmpulung. 

Pentru că Rebeca începe să plângă dacă stă mai mult de câteva ore fără ea, Lidia trebuie să-și fragmenteze munca. Acum are grijă de turiști, le pune mâncarea pe masă, acum spală hainele sau gătește pentru toată familia dacă Maria e plecată. Într-un fel sau altul, a muncit din adolescență. În vacanțele de vară lucra într-o fabrică de înghețată la Chișinău, în facultate făcea promoții, multe la produse alimentare, iar  în perioada masteratului vindea pantofi.

Crede că în viață sunt două tipuri de femei: femei de carieră și femei de casă. Acum e femeie de casă. Nu o deranjează, dar speră că la un moment dat va fi și femeie de carieră, deși câteodată simte că Ionuț ar vrea-o mai mult femeie de casă. Nu îl deranjează că ea să muncească, dar crede că înainte de toate trebuie și să-și facă datoria de mamă și să aibă grijă de gospodărie. 

Pe lângă muncile casnice și cele de la pensiune, femeia e angajată la unitatea de procesare, o mică construcție separată, cu doar două camere, unde se fac brânzeturile. Știe tot procesul, de când ajunge laptele, până când se lipește eticheta pe cașcaval. Socrii speră că ea va prelua afacerea cu cașcavalul– se gândesc ca în câțiva ani s-o treacă pe numele ei și, încetul cu încetul, să o lase pe ea la cârmă. Ionuț e de acord ca ea să facă brânzeturile: „Cred că s-ar descurca. Știu că merge acolo, se implică, baza pentru chestia asta o are destul de bine”. 

Lidia se gândește la niște îmbunătățiri pentru afacere și pentru pensiune. Nu prea îi vine să vorbească despre asta însă, spune că întâi o să le gândească ea bine și apoi o să le împărtășească și cu restul. Până acum s-a sfătuit cu familia doar despre posibilitatea să acceseze și ea niște fonduri europene pentru modernizarea secției de producție – cel mai important e să poată depozita cașcavalul la rece. Atunci vor putea produce mai mult și, automat, vor vinde mai mult. Profit au și acum. Dintre toate afacerile familiei, brânzeturile merg cel mai bine. Acela este motorul care ține toate celelalte afaceri în spate.

Produsul cel mai bine vândut este cașcavalul, pe care domnul Ursu îl dă cu un preț unic: 13 lei, și la care fiecare client își pune propriul adaos. Food hubul Nord Natural îl vinde cu 18, în timp ce un magazin cu produse tradiționale din Iași, cel mai important client, îl dă la preț dublu. Filuț e reticent la a crește prețul, pentru că o componentă importantă a relațiilor clădite în timp cu clienții este tocmai prețul avantajos. Din vânzarea brânzeturilor și-au permiș să angajeze o femeie care, alături de doamna Maria și de Lidia, să se ocupe de cașcaval. Ionuț spune și el că și-ar permite să angajeze un om la fermă, dar nu găsește pe nimeni de încredere care să și vrea să se mute în cătun.

---

Ionuț nu a reușit să repare mașina la timp, așa că în următoarea dimineață merge după lapte cu vechiul ARO, cumpărat din economiile de ani de zile ale familiei. Acum, după ploaie, trebuie să aibă grijă, pentru că roțile urmăresc șanțurile din pământ și o iau ba la stânga, ba la dreapta. E ora șapte și primul furnizor e o bătrână de 84 de ani, Raveca, care a venit cu trei bidoane de lapte, aceleași din 1975, când dădea laptele la stat. Bărbatul toarnă laptele în cisternă, intră în mașină și notează într-un caiet studențesc de matematică cantitatea: 29 de litri. La fel face cu toți producătorii. Vorbește și glumește cu ei, apoi notează. Banii îi dă la sfârșitul lunii.

După Raveca mai urmează încă opt persoane. În total lucrează cu 15 fermieri, dar nu ia în fiecare lună de la toți. Unii au puține vaci și dacă una a fătat, laptele rămâne pentru vițel și pentru consumul propriu. Producători noi nu apar niciodată, pentru că nu se mai apucă nimeni acum să crească animale. În sat trăiesc 55 de persoane, dintre care cea mai tânără e Rebeca, fetița lui, și cel mai în vârstă e un bătrân de 92 de ani orb, îngrijit de o nepoată. 

Înainte de Revoluție, în Deluț creșteau sute de vaci, oi și capre. Pe măsură ce oamenii au început să plece la oraș, oile și caprele au început să dispară, dar și după Revoluție mai erau încă zeci de producători care făceau brânzeturi sau vindeau lapte. Acum mai sunt mai puțin de 100 de vaci și doar Ionuț și Lactalis, o companie de lactate franceză, mai cumpără lapte. Înainte era Dorna Lactate și înainte de asta Rarău. Dar Dorna a înlocuit Rărau și apoi Lactalis a înlocuit Dorna. Aproape toți oamenii din Deluț îi dau laptele lui Ionuț, prețul e mai bun. Doar nașul lui îl vinde la Lactalis, pentru că lucrează acolo. Pentru că era cunoscut ca un om cinstit, cei de la Dorna l-au chemat să colecteze laptele pentru ei, așa că acum ia de la rudele lui și de la oamenii din Botuș. Mai are doi ani până la pensie și, pentru că nu are permis, se deplasează cu o căruță trasă de un cal. 

În total, Ionuț a strâns în dimineața asta 625 de litri, o cantitate mai mare decât de obicei, pentru că e laptele adunat de două zile. Din el vor ieși câteva mii de bucăți de cașcaval. Înainte să meargă acasă se oprește la magazin, singurul din Deluț, aproape de școala din centru care s-a închis acum mulți ani – Ionuț a fost printre ultimele generații care au învățat aici. 

De magazin se ocupă împreună cu Lidia. Lui îi place mai mult. Vine o dată dimineața și încă o dată seara, când își anunță clienții fideli că va deschide, pe un grup de SMS. Fideli sunt cam toți locuitorii. Au aproape toți ochii albaștri și poartă cizme de cauciuc. Dimineața beau cafea, vorbesc de vaci și de schimbările climatice. „Nu mai e ca înainte, te uiți și la ce se întâmplă în Europa, în Asia, ce dezastre”, spune unul dintre ei. „Ai cafea? Dar nu rece”, cere un alt bărbat. „Am, dar doar făcută de trei zile”, răspunde în glumă Ionuț „Da, așa vreau. Să aibă și mucegai, că așa e mai bună.” 

Filuț și Maria au deschis magazinul în 1995 ca să mai amortizeze din costuri. Cel puțin o dată pe săptămână, mașina pleca dimineața din curtea familiei încărcată cu cașcaval pentru clienți și seara se întorcea goală. S-au gândit că în aceste drumuri ar putea să cumpere și câteva produse de bază pe care să le vândă apoi în sat. Oricum dădeau bani pe benzină. Magazinul nu a făcut niciodată profit. În afară de două luni vara, când apar ciupercile și vin oameni să le culeagă sau să le cumpere, magazinul e fie pe zero, fie pe un profit atât de mic, că nu acoperă costul timpului alocat. Dar nimeni nu se gândește să-l închidă. Fără el, oamenii ar trebui să coboare în Botuș pentru orice pâine, kilogram de orez sau corn cu ciocolată. În plus, e singurul loc din Deluț în care oamenii mai pot sta împreună la o cafea sau la o bere Suceava.

Ionuț simte că e de datoria lui să aibă grijă de comunitatea din care face parte, iar magazinul e doar una din modalitățile prin care o face. Tatăl său, membru PNL, e consilier local la primăria din Fundu Moldovei și el se gândește serios să-i calce pe urme. Ședințele i se par plictisitoare, dar știe că la primărie se iau deciziile de care cătunul depinde. Până o să fie ales, ajută cum poate. Ploile din ultimul timp au făcut impracticabile unele ulițe din cătun și Ionuț a sunat la primărie să vină să rezolve situația. A stat cu lucrătorii, le-a arătat unde e cel mai rău și a ajutat la reparații. 

Când s-a întors la Deluț, Ionuț nu-și înțelegea părinții. Îi certa că muncesc atât, că nu își iau pauze mai des, că nu mănâncă la ore fixe. Fără să-și dea seama a intrat și el în ritmul ăsta de muncă și acum nu îi mai ajung orele din zi să facă câte ar vrea. De aici pornesc certuri între el și Lidia: Ionuț muncește așa mult, că nu mai apucă să stea cu copiii. 

Maria spune că Ionuț s-a schimbat după timpul petrecut la atelierul din Suceava. Nu i-a plăcut de colegii lui, care, crede ea, l-au influențat negativ. „Înainte îmi făcea toate cumpărăturile, mă ajuta în bucătărie cu tot ce trebuie. Pe când acum i se pare că treaba asta nu e pentru băieți. (…) Schimbarea asta nu o înțeleg.” 

Maria și Filuț au ținut să nu existe munci de bărbați și munci de femei în familia lor, după ce primii ani de cuplu i-au petrecut închiși amândoi în roluri stricte. Bunicii lui Filuț țineau mult la tradiție și Mariei nu i-a fost ușor să se conformeze întotdeauna. „Mi-a ținut Filuț o dată oglinda să mă aranjez și bunicii au fost o săptămână supărați”, își amintește ea. „Să-l vadă acuma pe Filuț că spală vase și servește la masă, cred că se învârt în mormânt.” I-a iubit pe socrii ei, cum îi numește pe străbunicii lui Ionuț, dar nu vrea ca nora ei să treacă prin ce a trecut ea. Nu crede că Lidia trebuie să fie femeie de casă sau de carieră. „Poate să fie tot ce vrea ea. (…) Eu încerc să nu fiu soacra aia acră. Încerc să o pun pe primul plan, să nu se simtă străină.” 

„Ionuț e tânăr și parcă aș vrea să-l văd că se gândește și la el, la familia lui”, spune Maria. Ar vrea să înțeleagă că Rareș și Rebeca cresc, se schimbă și ce pierde acum nu va mai recupera niciodată. Mai multe de orice, îi e milă că se pierde în muncă, mai ales că e convinsă că, în sufletul lui, el e același Ionuț care a ales cu ea perdelele pentru pensiune și care face pentru cei din jur tot ce face. Pe de altă parte, recunoaște că Ionuț o moștenește. De ani de zile femeia se trezește la ora 4 și se culcă la ora 12. Nici când a avut ligamentul rupt nu a luat o pauză. Pentru că în perioada aceea construiau ferma și aveau muncitori, femeia făcea de mâncare pentru 12 persoane din scaunul cu rotile. 

Câteodată Ionuț se simte vinovat față de copii. Când se joacă cu ei, îi ia în brațe și îi face să râdă. În ultima vreme stă mai mult cu Rareș. Îl ia în atelier cu el, la magazin și chiar în tractor, unde băiețelul are scaunul lui, locul copilotului. „Mă rup de realitate și de restul când sunt cu ei. Vreau să simt momentele astea”, spune el. Dar, oricât de bine i-ar fi cu copiii, tot la muncă stă mai mult. „Mă gândesc că dacă mai stau un pic, se termină munca, deși știu că mă păcălesc singur.”

---

Duminică e ziua liberă a familiei și Ionuț și Lidia încearcă să profite ca să se vadă cu prietenii. Când stăteau în Suceava, ieșeau des în oraș și câteodată le lipsește distracția din cluburi. Cu o lună în urmă reușiseră să iasă într-o sâmbătă seara la stand-up comedy în Câmpulung. Le place să petreacă timp unul cu altul, chiar dacă de multe ori se uită doar la seriale pe Netflix. S-au uitat și la Game of Thrones, dar serialul lor preferat rămâne Spartacus. Amândoi au plâns când a murit Andy Whitfield, actorul din rolul principal.

Duminica asta se văd cu prietenii din ansamblul de muzică și dans popular Arcanul, din Fundu Moldovei, cu care au fost în Grecia, în Polonia, Franța, au filmat videoclipuri și au participat la zeci de festivaluri. Acum, ocupați cu copiii și cu munca, nu mai merg regulat la repetiții și nu mai participă la orice eveniment. Colegii au insistat să vină măcar la Hora Bucovinei, un festival anual în orașul alăturat Frasin. 

Pornesc de acasă pe la 10. Nu au repetat nimic, „dar, după o vreme, știi mișcările, le simți”, explică Ionuț. Se schimbă în costumele populare într-o parcare din Bucșoaia și urcă într-o caleașcă albă, alături de niște prieteni din ansamblu (se așteaptă ca reprezentanți din fiecare ansamblu participant să vină fie călare, fie în calești). E aceeași caleașcă cu care la nunta lor acum patru ani au mers de acasă până la biserica din Botuș. Și atunci erau îmbrăcați tot în costume populare.

La festival miroase a fum, a mici și a lapte. Sute de oameni stau cu privirea ațintită spre scena mare, decorată cu crengi de brad, pe care urmează să urce și Arcanul. Ionuț și Lidia își aranjează ultima dată costumele. Cu mâinile lui mari, îi scoate coada prinsă sub cămașă și îi aranjează șuvițele se păr, lăsându-și degetele să treacă o dată încet prin părul ei, ca o mângâiere. Pe scenă, Lidia stă dreaptă, cu bărbia ridicată și buzele date cu ruj roșu. În fața spectatorilor, ansamblul se rupe în perechi și Lidia și Ionuț dansează împreună. 

Cât stau la festival nu mai sunt mama și tata, nu mai sunt workaholicul și gospodina, sunt doar un cuplu de tineri între prietenii lor. Discută despre copii și vaci, dar și despre politică și petreceri. Se caută în mulțime, glumesc, se țin de mână, se sărută. „Îmi place tot la ea”, spune Ionuț. „Are grijă de copii, îmi place așa, cum arată… Nu mai e dragoste aprinsă, dar e mai realist.” Nu-și închipuie că s-ar despărți vreodată. E fericit cu viața lui și ea e fericită la Deluț. „Îl iubesc pentru că mă iubește. Are grijă de mine.” 

Seara, de multe ori Lidia îi culcă pe copii cât Ionuț încă muncește. Ca să-i adoarmă le inventează povești: „A fost o dată ca niciodată un prinț pe nume Ionuț, care s-a îndrăgostit de o prințesă pe nume Lidia”. Indiferent de aventurile prin care trec prințul și prințesa, povestea se termină mereu la fel. „Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.” 

---