Familia mea sau ce a mai rămas din ea
Cum crește un copil „extraterestru” cu părinții plecați de ani de zile în Italia.
Familia mea este cel mai puternic definită prin „transnațional”. Părinții în Italia, două mătuși tot acolo, altă mătușă în Turcia, verișorii care nici măcar nu vorbesc limba română, ca să nu mai spun despre unchiul meu, care după Finlanda, Germania, Spania, tot nu s-a hotărât la o singură țară.
Pentru a ajunge la părinții mei trebuie întâi să povestesc despre soțul mătușii mele Laura, Nicu. El a plecat acum 20 de ani în Italia, imediat după nașterea verișorului meu Adelin. Nu-mi amintesc mare lucru despre acest om, pentru că de fiecare dată când o vizitam pe Laura la țară, el nu era acolo. Cinci ani mai târziu s-a născut Edi, al doilea lor copil. Pe când acesta avea cam patru ani, Nicu a chemat-o pe Laura să muncească și ea în Italia.
Îmi amintesc că timp de câteva luni cei doi copii au locuit la noi. Dar acest aranjament nu a durat mult pentru că, în cuvintele Laurei: „I-am zis că eu fără copii nu stau. Dacă vrea să stau în Italia trebuie să-mi aducă și copiii. Și m-am întors atunci și i-am luat”. Eduard s-a acomodat cel mai ușor. A învățat limba repede. Mătușa povestește cum pe atunci Edi refuza vehement sa vorbească în italiană și ea era foarte îngrijorată că nu va reuși să se integreze. Habar n-avea că la grădiniță fiul ei vorbește italiana fluent cu toți copiii, fiind doar rușinat să o facă și acasă. A plâns de bucurie atunci când învățătoarea i-a spus. El are acum aproape 15 ani și este unul dintre cei mai populari copii din liceu, cu câteva mii de urmăritori pe Instagram.
Pentru Adelin, care era deja mai mare când s-au mutat, acomodarea nu a fost la fel de ușoară. Dar a venit odată cu recrutarea într-o echipă cunoscută de fotbal, la juniori. A descoperit această pasiune și era hotărât să o transforme într-o carieră. Din păcate, atunci când a venit vremea să intre la liceu, tatăl lui nu l-a lăsat sa dea admitere la unul sportiv, considerând că fotbalul nu poate fi altceva decât o joacă. L-au făcut să dea la un liceu tehnic și să iasă din echipa de fotbal. Dar de îndată ce a terminat liceul Adelin s-a apucat de bodybuilding. În doi ani a pus o masă musculară impresionantă și își dorește foarte mult să devină instructor personal. În fiecare zi mănâncă cinci mese, toate cântărite și calculate în funcție de numărul de nutrienți. Se trezește la cinci să ajungă la muncă la o fabrică din zona unde locuiesc, iar după muncă stă și trei-patru ore în sala de sport.
Acești doi verișori sunt foarte speciali pentru mine, mai ales cel mic. Ceva straniu s-a întâmplat cu mine și Edi: am putea fi cu ușurință luați drept frați gemeni, dacă nu s-ar observa diferența de vârstă. Acest lucru e important având în vedere că eu nu semăn nici măcar puțin la înfățișare cu părinții sau cu fratele meu. Pare că provin din altă familie uneori. Dar de acest verișor mă simt și m-am simțit încă de când era mic apropiată ca de nimeni altcineva din neamul nostru.
Ei bine, plecarea lor a avut un rol important și pentru familia noastră: tata a plecat și el în Italia la încurajările soțului mătușii mele. Pe atunci lucra la fabrica de rulmenți din Bârlad, unde a și cunoscut-o pe mama, la un miting al angajaților în 1993. Fabrica era principala sursă de muncă a oamenilor din Bârlad, dar după ce a fost cumpărată în 2000 de o firmă din Turcia, lucrurile au început să se schimbe mult. Producția a scăzut, salariile la fel.
Mama a fost concediată imediat după cei doi ani în care a stat acasă când m-a născut. Pe moment s-a bucurat, pentru că a primit niște bani. Dar probabil din cauza unei depresii postnatale apărute după nașterea fratelui meu cu dizabilități, mama nu s-a mai angajat în altă parte. Tata era, deci, singurul susținător financiar. Pentru că banii primiți la muncă nu erau de ajuns să ne întrețină pe toți, tata și mai mulți colegi furau din fabrică motorină pe care mai apoi o re-vindeau. Sau cel puțin asta am înțeles eu din poveștile lui, fără să-mi spună vreodată ceva clar.
Din cauza unor decizii financiare nu neapărat bune (mai multe credite destul de mari), părinții mei s-au găsit într-un impas. Mama în continuare nu lucra și ratele la bancă erau peste puterile lor. Așa că, ajutat de Nicu, tata a plecat în Italia în vara anului 2006.
S-a angajat într-o grădină botanică, unde tăia copaci, planta flori, căra lemne cu motostivuitorul. Era mulțumit. Lunar ne trimitea bani acasă din care mama plătea ratele și avea grijă de noi. Cât despre comunicarea dintre noi, în fiecare seară la ora opt fix, tata ne suna. Îmi amintesc cum stăteam toți trei pe canapeaua din sufragerie așteptând telefonul. Mama răspundea și apoi ne dădea și nouă receptorul, pe rând. Eu eram mereu ultima.
Într-o dimineață din august 2007, am fost trezită de mai multe zgomote în casă. Nu i-am auzit vocea, dar îmi amintesc că am știut imediat că tata s-a întors acasă. Ne făcuse o surpriză. Am și acum pagina de jurnal din acea zi. Scrisă cu carioci colorate, fiecare rând în altă culoare, povesteam cum tata s-a întors din Italia și ce cadouri minunate am primit.
Însă fericirea noastră de atunci a fost înșelătoare.
Întoarcerea tatei a durat doar patru săptămâni și s-a terminat și cu plecarea mamei. Încă nu înțeleg motivul pentru care a plecat și mama. Nu ni l-au spus niciodată. Nici măcar nu ne-a spus că va pleca și ea. Probabil că nu a vrut să ne supere și pentru scurt timp i-a ieșit. Am petrecut câteva săptămâni cu amândoi, în ignoranță completă față de ceea ce ne rezervă viitorul.
Îmi amintesc în detaliu acea plecare. Nu ne-au lăsat să mergem cu ei la gară, ne-am luat la revedere în fața porții. Mama plângea, tata încerca să se prefacă indiferent. După ce s-au urcat în taxi, noi am intrat în casă. Am scotocit în dulap și am găsit o geacă de fâș de-a mamei mele (asemănătoare cu cele pe care le găsim astăzi în toate second hand-urile). M-am îmbrăcat cu ea și m-am așezat lângă fratele meu pe canapea. Am stat în liniște până când ne-a chemat bunica la masă.
Pe atunci eu începeam clasa a V-a și fratele meu a II-a. Am rămas în grija bunicilor, care locuiau și ei într-o casă din aceeași curte, de la marginea Bârladului. Peste un an, însă, lucrurile s-au schimbat încă o dată. Tata s-a întors și a decis să rămână cu noi. Mama își găsise un loc de muncă îngrijind o femeie bătrână care era mult mai bine plătit. Mama îi trimitea tatei aproape tot salariul ei, din care el plătea ratele, avea grijă de noi și, în teorie, punea în economiile familiei restul de bani.
Când am intrat eu în clasa a VII-a, tata a decis să se mute definitiv la țară, în satul Bălășești, la 20 de kilometri de Bârlad. L-a luat și pe fratele meu cu el, însă eu am vrut să continui școala din oraș. Nu am putut rămâne la bunici, așa că am stat în acel an în gazdă, la o familie de străini. Practic, tata plătea niște oameni pentru a-mi oferi un pat (sau o canapea) la ei în casă. Aceste gazde s-au schimbat de mult prea multe ori până să termin liceul și într-un singur an, în clasa a VIII-a, am locuit și eu la țară.
Pentru a simplifica: de la 11 ani până la 23, cât am acum, am locuit în 10 locuri; nicăieri mai mult de doi ani. În mare parte din acest timp tata a fost la țară, încercând să-și facă un rost acolo. Din păcate planurile lui nu prea au funcționat, așa că în 2014 s-a întors și el în Italia, iar fratele meu a mers la bunici.
Transnaționalul în familia mea nu merge doar către vest. Sora mai mare a mamei mele, Mihaela, locuiește de 25 de ani în Turcia. L-a cunoscut pe Mehmet, soțul ei, într-o vară pe litoralul românesc. Nu a stat prea mult pe gânduri și s-a mutat la el. Mai ales că, pe când avea 19 ani, o vrăjitoare i-a spus că urmează să se căsătorească cu un străin bogat de peste o apă, cu care va avea o fată deșteaptă și un băiat care va ajunge președinte. S-a convertit la islamism pentru această alianță, dar nu l-a practicat niciodată cu sinceritate.
Pe verișoara mea Meryem, primul ei copil, a botezat-o creștin-ortodox în secret. Însă aceasta a crescut foarte apropiată de sora tatălui ei, o doamnă cu o mare credință în Allah ce s-a transferat și la Mery. Aceasta a aflat de curând despre botezul ascuns din copilărie și are acum o criză de identitate destul de puternică. Îmi spune destul de des că și-ar dori să locuiască în România, dar încă nu pare să fie gata de o decizie. Stă constant între aceste două idei: curiozitatea despre rădăcinile ei de aici și firescul de acolo.
Când eram în Bârlad, cunoșteam în fiecare cerc din care făceam parte cel puțin un alt copil cu părinții plecați în Italia. Mi se părea ceva firesc. Dar atunci când am crescut și am început să cunosc oameni din alte sfere, am observat cum mă privesc ciudat atunci când spun că părinții-mi sunt plecați.
Nu am să uit niciodată o întâmplare aparte: eram în clasa a X-a și am cunoscut niște băieți care terminaseră facultatea de sociologie. M-au întrebat într-o conversație cu ce se ocupă părinții mei și când le-am spus, răspunsul a fost: „Aa! Tu ești unul din copiii aceia despre care am învățat noi la facultate!”.
Mi-e greu să explic cum m-am simțit atunci. Extraterestru. Am început să plâng și am fugit acasă. Acest tip de „familie”, din care fac parte, naște extratereștri ca mine. Sau cel puțin așa m-am simțit mult timp. Am pus cuvântul între ghilimele pentru că situația asta este cât se poate de departe de ceea ce obișnuim noi să numim familie.
Cu excepția unei sume de bani trimiși lunar prin MoneyGram, noi suntem ai nimănui. Nu a avut cine să-mi cumpere absorbante când mi-a venit ciclul prima dată, nu mi-a spus nimeni că nu e firesc să leșini și să vomiți în timpul menstruației și a trebuit să sufăr lună de lună până când am fost îndeajuns de mare să merg singură la doctor. De fiecare dată când cunosc pe cineva „ca mine” încerc să pornesc o discuție despre experiența asta și îmi dau seama că toți am ajuns acum adulți cărora le este greu să înțeleagă afecțiunea și atașamentul.
Suntem fie singuratici, fie în excese de diferite feluri. Parcă ceva lipsește. Acum pot să vorbesc despre lucrurile astea ușor, pentru că fac de câțiva ani psihoterapie: ironia face că mama muncește și acum în Italia să-mi trimită bani pentru psiholog, pentru a-mi rezolva problemele pe care le am în primul rând din cauză că a plecat. Nu știu cum ar fi fost dacă ar fi rămas și nici nu încerc să-mi imaginez. Nu cred că ar fi fost neapărat mai bine, poate aș fi mers la psiholog din altă cauză.
Elena Borcea este regizoare și studentă la masteratul de Antropologie de la SNSPA. Prin diferite mijloace de expresie și experiențe personale, caută să înțeleagă mai bine lumea în care trăiește.
4 comentarii la Familia mea sau ce a mai rămas din ea
Comentariile sunt închise.
S-ar putea să-ți mai placă:
Nathalie
Andrei Ţărnea povestește despre cea care i-a scăpat.
David Chang: Munca, o dependență?
Când provocările noi dau dependență, știi că ți-ai creat propria închisoare.
Ce-și amintesc copiii
Cum influențează experiențele din copilărie viața adulților de mai târziu.
ce emotionanta povestea!
si noi suntem plecati in strainatate, dar cu totii, din prima.
Parintii tai de au gresit sau nu, probabil au facut ce au considerat ca este mai bine pentru familie. Probabil ei fac parte din acea generatie cu cheia la gat ce au supravietuit mai mult sau mai putin fara prea mult suport parental.
Ai 23, licentiata si toata viata in fata (asta e cam inca vreo 20 de ani, dupa apar alte cheltuieli la psiho). Asa ca bafta!
Nu uita, viata-i grea, dar scurta!
(Cat despre fenomenul ce a dus la emigrarea masiva prin distrugerea economiei si fortarea muncitorilor sa mearga in alte tari, niste capete ar cam trebui sa cada. Fara regrete)
Cred ca părinții nu își dau seama cât ii afectează pe copii absența lor. Se gândesc la bani și atât.
Pe de alta parte cred ca noi ca societate nu ne dam încă seama de amploarea fenomenului și de cât de tare va fi afectata societatea de aceasta generație de copii răniți.
Si eu am făcut parte din generația asta de copii. Dar nu mi-aș învinovăți părinții niciodată, am vauzt ce greu le-a fost si lor cand au decis sa plece si apoi pe toata perioada lor acolo. Au trecut 15 ani de cand au plecat (s-au intors ulterior), dar ziua in care au plecat nu mi-o pot scoate din cap si suflet. La fel ca tine cautam hainele mamei prin dulap sa le miros. E una dintre cele mai dureroase amintiri care ma răscolește și acum ca adult. Am incercat sa imi asum partea aia din trecut, dar sunt niște urmari vizibile( frica de a dormi singura, de abandon) etc.