Fără nume

O simt când se ridică, pentru că își mișcă gamba lipită de gamba mea. Mă trezesc, de tot, pentru prima oară de când a intrat în compartiment. Mă uit la ea cum se înalță pe vârfuri să își ia bagajul, cum se îmbracă, cum mă privește în tot timpul ăsta, cum iese. Sunt treaz, dar îmi e greu să îmi mișc corpul. Îmi iau bagajul, geaca pe un umăr și ies după ea pe culoar. Este în fața ușii vagonului, întoarce capul, zâmbește iar. Intru înapoi în compartiment și mă așez un pic pe marginea banchetei. Adorm.

***

Cred că sunt tot atât de multe feluri de a pierde oameni pe câte sunt de a îi păstra sau avea. Toate sunt omenești și să regret că am ajuns într-una sau alta dintre situații îmi pare stupid. E de ințeles, se întamplă oricui, dar e stupid. Povestea asta e stupidă.

***

Veneam din Ardeal, de undeva, dar nu am mai reușit vreodată să îmi aduc aminte de unde. E drept că în perioada aia călătoream mult, pentru că eram cel mai tânăr din redacție si primeam toate delegațiile imposibile, prin colțurile hărții. Ea a urcat la Brașov, cred. Dormeam, singur în compartiment, iar când m-am trezit era acolo, chiar pe locul din fața mea.  Mă privea curioasă și amuzată. Probabil sforăiam. Am ațipit aproape imediat, pentru câteva minute. Cînd m-am trezit iar era tot acolo.

***

În compartiment e întuneric, pe culoar un bec chior. Suntem luminați doar intermitent, de stâlpii de pe marginea căii ferate. Pete albe și galbene și albastre îi explodează alternativ peste față. Ca într-o scenă de interior din Blue Velvet, m-am gândit. Şi am adormit.

***

Am vrut să îi vorbesc la un moment dat. Dar mi se părea inutil. Era prea evident că ne placem, că vorbitul e un intermezzo. Ce aveam să ne spunem? Ce cărți ne plac, la ce filme ne uităm, de unde venim și unde ne ducem? Într-o primă întâlnire perfecta toate sunt irelevante.

***

Ultima oară am fost întrebat pe cine regret în vara asta. Jucam ”adevăr și provocare”, într-o noapte, la Insomnia, în Cluj. M-am gândit imediat la fata fără nume din tren. Asta și pentru că poveștile adolescenței mi se par, acum, amorfe. Nu știam nimic despre ce sau cine sunt, nu aveam de fapt pe nimeni. Aș fi putut să fiu ușor înlocuit cu altul, iar ea la fel. Povestea ar fi fost la fel de intensă. Nu se întâlneau oameni, ci hormoni.

***

Era brunetă și avea părul împletit în două cozi goase, care îi ieșeau de sub fes. Piele albă, un nas subțire, ochi ușor migdalați. O privire plină de vitalitate, dar nu inocentă. De varsta mea, douăzecișiceva, de înalțimea mea, unuoptzecișiceva. Stătea frumos, cu spatele foarte drept și se juca cu mănușile. Degete lungi, cu articulații invizibile. Voiam să mă trezesc, dar nu voiam să ies din starea de zacere, atât de plăcută, atât de potrivită. Eram sigur că de câte ori o să deschid ochii o să o găsesc chiar în fața mea. Am rămas în teritoriul dintre somn și trezie, privind-o cu ochii întredeschiși.

***

Mai întâi întind eu piciorul, fără să vreau, într-una dintre treziri. Îl întind ca să mă dezmorțesc, fără să îmi dau seama că îl așez între picioarele ei. Dau să îl trag înapoi și gambele ni se lipesc pe toată lungimea lor. Nu se ferește – las piciorul acolo. Îl întind și pe celălalt și îi prind genunchiul între ai mei. Aproape râde, dar fără să se miște. Răman așa, ușor încordat. Adorm.

***

Când m-am trezit, trenul pleca din Sinaia, iar ea nu mai era pe coridor. Mi-am luat haina și geanta și am fugit spre ușă. Am deschis-o ca să sar. Era întuneric, nu vedeam unde aș fi aterizat – singurele lumini erau cele ale peronului care se depărta. Mi-a fost frică. Am închis ușa.

Note: Intermezzo – scurt divertisment muzical sau inteludiu (de obicei cu caracter comic) executat între două acte ale unei reprezentații teatrale. Insomnia – un bar din centrul Clujului. Blue Velvet – film de David Lynch.

__________________________________

Acest text a apărut în seria “N-a fost să fie“, un proiect Decât o Revistă în care mai mulți bărbați povestesc despre cea care le-a scăpat.