Fată, diagnosticată

NOTĂ: Acest text conține referințe la suicid și la metode de suicid, precum și alte informații sensibile.

„Nu te mai suport! Nu mai pot să port aceleași conversații cu tine de atâția ani. Mă simt ca o bandă stricată care repetă iar și iar aceleași replici. Și tu nu mă înțelegi, degeaba îți spun, nu pricepi nimic din ce spun, așa că ce rost mai are? Te urăsc! Cred că de fapt încerci să mă omori. Cred că nu m-ai vrut niciodată și acum încerci să mă omori. Mă termini psihic! Măcar să nu te miri când o să mă găsești cu venele tăiate pe lung. Tu ai făcut asta, înțelegi?”

Tirada asta a avut loc în bucătăria părinților mei, într-o vineri seară, când m-am întors de la București în Craiova, și am descoperit că maică-mea îmi luase hainele murdare din apartament și le spălase, deși o rugasem în mod repetat să nu mai facă asta. M-am dus în bucătărie și am început să țip la ea. Am țipat până am rămas fără voce. Ea nu știa ce se întâmplase. Pe măsură ce dialogul avansa, eu mă detașam de persoana furioasă, lipsită de control, care își speria mama care se uita la ea ca și cum nu o recunoștea, și mă gândeam că asta ar fi o scenă super într-o piesă. Și că ar trebui s-o scriu repede, cât e încă totul proaspăt în memoria mea. Mai târziu urma să aflu că aveam un episod de depersonalizare.

Din fericire, asta nu e o zi tipică. Dacă ar exista o metodă de a măsura emoțiile așa cum măsurăm altitudinea, aș zice că starea mea oscilează zilnic între Groapa Marianelor și Everest, pe spectrul tristețe-fericire. Desigur, fizic, corpul uman nu e echipat pentru o astfel de oscilație în presiunea atmosferică, așa că dacă cineva ar avea fluctuațiile astea într-o zi, ar muri. Cred că nici mintea nu e echipată pentru un astfel de roller coaster emoțional, și de-asta eu sunt cum sunt.

Cum sunt eu e o altă dezbatere interesantă. Sunt o cameră a necesităților, care încearcă să ofere oamenilor ce vor, fără să mă gândesc la ce vreau eu, pentru că de cele mai multe ori nu știu sau nu îmi pun întrebarea asta. Sunt un munte de durere, furie și tristețe, cauzate de lucruri insesizabile de alții, precum o privire, o grimasă sau un cuvânt percepute ca respingere, umilire, amenințare. Așa cum o persoană cu hemofilie poate sângera până la moarte de la o mică zgârietură, pe mine poate să mă sece de lacrimi un mesaj la care nu primesc răspuns. Numai că lacrimile nu sunt la fel de impresionante ca sângele și sunt acuzată că suferința e fabricată, închipuită, teatrală. Sunt o persoană lipsită de contur și bariere, care se confundă cu sentimentele altora, precum mama care plânge, câinele ce schelălăie sau taximetristul care țipă la mine, amenințând că mă bate. Am auzit terapeuți care zic că suntem oglinzi, că reflectăm foarte bine oamenii și mediul în care suntem, și cred că persoanele cu diagnosticul de tulburare de personalitate borderline (BPD) sunt descrise adeseori ca manipulative. Doar că manipularea sugerează intenție și premeditare, dar uitându-mă în urmă, cred că am manipulat de dinainte să știu ce înseamnă cuvântul.

Atunci când le spuneam părinților mei că nu pot să mă hotărăsc ce pereche de pantofi vreau, pentru că îmi plac amândouă, fără să le cer explicit ce vreau sau să fac tantrumuri, ca restul copiilor lipsiți de tact. Atunci când îmi convingeam colege de clasă în primară să chiulească, doar pentru că nu voiam să fie eu singura care face asta.

Mi-am dat seama că sunt diferită de ceilalți foarte târziu, deși semnele au apărut devreme, un indicator bun pentru cât de deconectată eram de lumea interioară a celorlalți. Prima dată când m-am gândit să mă sinucid, în balconul de la etajul trei al părinților mei, eram prin clasa a II-a sau a III-a. Mă uitam în jos și derulam în minte ce s-ar întâmpla dacă aș face-o. Mi-am închipuit tot tam-tamul pe care l-ar face lumea și am decis categoric că strigă a disperare după atenție, ceea ce ar fi umilitor, așa că în momentul ăla am decis că nu-i de mine. Eram mult prea rațională și demnă pentru asta. Și totuși, am continuat să am fantezii despre cum ar fi să mor și toată lumea care mă neglija să sufere. Așa cum sufeream eu.

La 17 ani am fost diagnosticată pentru prima oară, cu anxietate de performanță, după o discuție de 10 minute în cabinetul unei psihiatre la care am ajuns după trei nopți la urgențe, unde nimeni nu știa ce am. Erau atacuri de panică, un diagnostic care ar putea fi pus cu ușurință de Dr. Google sau Web MD, un portal de informații medicale. Psihiatra m-a întrebat doar de școală și, când a aflat că trebuia să merg la patru olimpiade și aveam trei meditații pe săptămână, mi-a zis să mă relaxez și m-a pus pe anxiolitice. Asta a rezolvat imediat atacurile de panică, dar nu și întrebările pe care mi le puneam obsesiv: „Sunt nebună?”, „O să-mi pierd mințile?”, „Ce o să le spun altor oameni?”. Era o combinație de rușine și confuzie, mai rea decât atacurile de panică. Din fericire, sub efectul puternic al medicamentelor, nu puteam să mă gândesc prea mult la asta. La școală, prietenele mele cele mai bune, care știau ce se întâmplase, nu au discutat despre asta. Ceea ce m-a speriat și rănit și mai tare. Doar una dintre ele mi-a zis că iubitul ei, cu vreo 10 ani mai mare și o barbă neîngrijită, era și el pe medicamente. Asta nu m-a consolat deloc.

Din fericire, părinții mi-au găsit o terapeută și o persoană cu care făceam meditație ghidată de două ori pe săptămână. Terapeuta, care era cu doar câțiva ani mai mare decât mine, m-a ajutat să renunț la medicamente, treptat, și să încerc să rezolv problemele care mă aduseseră în punctul acela. În scurt timp, am înlocuit adicția de medicamente cu cea de terapie, care era highlightul săptămânii mele. A fost o experiență pozitivă și așa am decis să studiez psihologie, pentru că voiam să îi ajut pe alții cum mă ajutase ea pe mine. Dar îmi amintesc că acolo am auzit prima oară că sunt drama junkie, adică vânez drama în viața mea. E ceva ce am auzit, sub o formă sau alta, de multe ori de-a lungul anilor și cred că e foarte insultător. Caut drama pentru că asta mi-e familiar sau pentru că îmi distrage atenția de la durere, dar nu înseamnă că îmi place.

După un an de terapie, am plecat în Anglia, unde voiam să studiez de la 10 ani. Desigur, deciziile luate la 10 ani ar trebui chestionate și reanalizate la 18, dar eu eram prea concentrată pe cum să ajung acolo, ca să mă gândesc dacă mai vreau asta. Așa că, după un semestru, am făcut depresie majoră, am slăbit opt kilograme și am înțeles că sigur mă întorc acasă, cele două opțiuni fiind: moartă sau vie. În ciuda protestelor alor mei, care ziceau că n-am niciun viitor în România, acum că taică-meu își pierduse jobul, m-am întors.

Am avut parte de cea mai sumbră întâmpinare la aeroport, unde părinții mei erau în doliu pentru viitorul meu care n-a fost. Și n-au fost singurii care nu s-au bucurat de venirea mea: două prietene din cele patru pe care le consideram sufletele mele pereche au încetat să vorbească cu mine (nu mi-a fost clar de ce nici când mi-au explicat mai târziu). Una a rămas în Anglia, supărată pe mine că o părăsisem, și alta era în București, cu propriile probleme și crize existențiale de început de facultate. Eram într-o relație la distanță cu cineva din Arad, care nu făcea decât să-mi accentueze anxietățile de abandon și singurătate și teama de a nu fi înșelată. Aflasem cu câteva luni înainte că la începutul relației noastre se mai vedea cu două fete în același timp.

Total lipsită de direcție, mătușa mea m-a convins să dau la Medicină, ea fiind medic și probabil sperând că o să continui tradiția. Pentru că mereu mi-a plăcut să-mi fac viața grea, m-am hotărât să studiez medicină, ca să devin psihiatru și să fac și o formare în psihoterapie în paralel. Pentru că de ce să devii terapeut în trei ani, când poți să devii psihiatru și terapeut în 11? Așa că mi-am comandat manualul de biologie și m-am apucat de învățat în martie pentru admiterea din iulie, în timp ce majoritatea celorlalți candidați se apucă de meditații cu doi ani înainte. În aprilie m-am apucat și de meditații la fizică, o materie pe care nu o mai făcusem din clasa a VIII-a. Nu știu dacă din dorința de a-mi demonstra că nu sunt o ratată fiindcă m-am întors din Anglia sau din disperarea de a nu mai sta acasă încă un an, am intrat la buget.

M-am dus iar la terapie. Pentru că fosta terapeută se mutase la București, m-am dus la o psihiatră formată și în terapie, recomandată de mama iubitului meu (terapeută și ea). Am vorbit mai mult despre copiii ei și lecțiile lor de tenis sau emoțiile pe care le avea pentru examenul de primariat, decât despre mine și faptul că fusesem foarte aproape să mă omor cu câteva luni în urmă (aveam și o coloană sonoră pentru eveniment, atât de aproape eram). Părea, ca mai toate femeile adulte cu care relaționam, fermecată de mine. Poate de aici negarea în care era în legătură cu diagnosticul meu. Mi-a recomandat să mănânc curcan, pentru că are triptofan, un precursor al serotoninei. Probabil cel mai mare beneficiu a fost că ieșeam din casă și interacționam cu cineva într-o perioadă în care stăteam toată ziua singură și învățam pentru admitere. De-asta am și încetat să merg după ce a început facultatea și puteam să-mi satisfac nevoia de socializare acolo.

Câțiva ani mai târziu, la 23 de ani, un psihiatru din București mi-a pus diagnosticul de depresie, spunându-mi senin că e o afecțiune care se tratează ușor, și că m-am chinuit degeaba atâta timp în care n-am luat medicație. Deși nu credeam că rădăcina problemelor mele e depresia, despre care mă documentasem destul, am luat medicamentele și m-am simțit un pic mai bine.

La câteva luni după ce începusem tratamentul, eram în autocar în drum spre Costinești, unde urma să aibă loc Gala Hop, despre care scriam pentru o publicație online. Cum nu cunoșteam pe nimeni și mă simțeam ca o intrusă printre atâția actori și oameni de teatru, mi-am băgat căștile în urechi și am dat play la un podcast despre sănătate mintală. Episodul era un interviu cu cineva care avea BPD. Eram intrigată, pentru că am realizat că în ciuda interesului meu pentru psihiatrie, nu știam despre BPD decât că personajul jucat de Winona Ryder în Girl, Interrupted avea asta. Și tot ce am înțeles despre afecțiune era că o făcea să și-o tragă cu tipi de care nu-i păsa și să tacă mult. Nu părea prea diferită de multe personaje feminine din cinemaul hollywoodian.

După câteva minute de ascultat o străină care locuia în Londra descriind cum se simte, am început să plâng. Era pentru prima oară când am auzit pe cineva care are o experiență similară cu a mea. Unele lucruri pe care le spunea le simțisem, dar nici măcar nu reușisem să le articulez vreodată. De exemplu, a menționat instabilitatea emoțională, că se supără foarte tare din nimic și lucruri nesemnificative pentru alții pentru ea sunt sfârșitul lumii, iar cei din jurul ei nu o înțeleg.

Mi-am amintit cum, de când eram adolescentă, aveam ieșiri în care țipam, înjuram și plângeam din motive extrem de mici. Când se termina mă simțeam rușinată, nu puteam să înțeleg ce se întâmplase, și încercam să ignor evenimentul pentru că nu puteam să-l explic. De exemplu, la 19 ani, mă întorceam cu o prietenă de la un festival din afara Bucureștiului și trebuia să ajungem în Titan, la o altă prietenă. Era prima oară când conduceam în București, eram obosită și nu fusesem niciodată în zona aia a orașului. Prietena mea trebuia să mă ghideze cu Google Maps, însă nu reușeam să găsim adresa la care trebuia să ajungem. La un moment dat am tras pe dreapta și am început să înjur și să dau cu pumnii în volan. Prietena mea era șocată și mult timp după asta nu a vorbit cu mine, pentru că aștepta scuze. Eu nu credeam că trebuie să-mi cer scuze pentru că nu o înjurasem pe ea și era o reacție pe care nu am putut s-o controlez. Și știam că exteriorizarea era nevinovată în comparație cu ce se întâmpla înăuntrul meu.

Când mă enervez, vreau să dau foc la lume, cu mine cu tot în ea (metaforic; piromania e antisocială, nu borderline). Iar tranziția de la o stare neutră la una de furie incontrolabilă e la fel ca la Formula 1, de la 1 la 100 în câteva secunde. Așa că, da, pentru alții e șocant că înjur, pentru că nu e social acceptabil, dar pentru mine e un succes că nu am făcut ceva mai rău. Desigur, asta e valabil și pentru emoțiile pozitive. Știu cât de ciudat se uită la mine oamenii când văd cât de tare mă entuziasmez că am găsit o ciocolată nouă sau uneori îmi explică persoane pe care abia le cunosc că e imposibil să iubesc pe cineva după o lună. Pot fi acuzată de multe, dar că sentimentele mele sunt superficiale nu e unul dintre ele. Nu-mi plac oamenii în general, dar atunci când găsesc pe cineva de care-mi place, știu de la început și aș face orice pentru persoana aia.

Tipa din podcast a menționat și impulsivitatea, pe care nu o conștientizasem niciodată, dar odată ce am auzit exemplele ei, mi-au venit în minte nenumărate exemple ale mele: am decis să-mi schimb facultatea în Anglia după mai puțin de 24 de ore petrecute acolo, mă puneam în situații periculoase, în care mergeam la persoane necunoscute acasă, uneori în alte țări, conduceam extrem de tare și de periculos, ca să nu mai vorbim de mâncatul impulsiv și mersul la cumpărături, când puteam lejer să cheltuiesc 1.000 de lei pe haine pe care nu le purtam.

A mai vorbit și despre simțul identității foarte scăzut al persoanelor cu BPD, în sensul în care nu știi cine ești și mi-am amintit imediat de primul meu iubit care mereu îmi spunea că n-am opinii. Și adevărul era că de cele mai multe ori când eram în prezența cuiva iubit, mintea mea era paralizată, fiindcă nu voiam să spun ceva ce i-ar supăra, de frică să nu mă părăsească. Problema mea nu era că nu știu cine sunt, ci că atunci când eram într-o relație, de prietenie sau romantică, mă lăsam absorbită de celălalt, până când nu mai rămânea nimic din mine. În mod ironic, atunci când eram singură sau în conversații cu cineva pe care nu-l plăceam, aveam prea multe opinii drastice. Îmi amintesc că profa de franceză din liceu mi-a zis că am o gândire alb-negru și am fost intrigată, pentru că nu-mi pusesem vreodată problema că ar putea fi altcumva. Culmea, asta e o caracteristică a BPD și înseamnă că etichetezi radical lucrurile ca fiind bune sau rele, fără cale de mijloc. De-asta lucrurile și oamenii sunt incredibili, super, extraordinari sau groaznici, oribili, înfiorători, ceea ce nu face decât să contribuie la emoțiile intense și reacțiile exagerate.

Am căutat pe net criteriile din DSM, manualul elaborat de Asociația Americană de Psihiatrie pentru diagnosticul afecțiunilor psihice, și când l-am citit pe primul am fost șocată: eforturi disperate de a evita un abandon imaginar sau real. Cu un an înainte i-am dezvăluit unui tip cu care mă vedeam că nu am încredere în nimeni, pentru că am credința că toată lumea o să mă părăsească mai devreme sau mai târziu. În mod amuzant, aia a fost ultima oară când l-am văzut, dar acum înțeleg că relațiile pe care le aveam le recreau pe cele din copilărie și-mi confirmau temerea de a fi abandonată.

Avusesem aceeași conversație cu una dintre cele mai bune prietene, căreia i-am zis că nu am încredere în ea și a fost foarte rănită. I-am explicat că nici pentru mine nu are sens. Vorbeam de persoana care mi-a gătit și s-a uitat cu mine la Acces Direct când eram cu perfuzii acasă, cu o infecție la rinichi, care a cărat valize de 35 de kilograme, aproape la fel de grele ca ea, din Londra în Manchester, când mi-am schimbat facultatea; totuși, convingerea mea că o să mă abandoneze era de nezdruncinat. O simțeam undeva în adâncul stomacului, un nod dureros, care uneori îmi dădea senzația de greață sau de moarte iminentă, la fel de real pentru mine ca mișcarea abdomenului la fiecare inspirație. Și la asta se adăuga teama că va descoperi ce persoană oribilă sunt de fapt și o să mă urască. Iar opinia că sunt o persoană groaznică izvora din toate gândurile negative pe care le aveam, inclusiv despre oamenii pe care îi iubeam enorm. Era de ajuns să facă ceva care mă enerva și credeam automat că sunt niște oameni îngrozitori și că poate ar fi mai bine să nu mai fim prieteni. Din fericire, de cele mai multe ori reușeam să controlez gândurile alea, dar nu și emoția de vinovăție că pot să cred asta despre prietenii mei.

După ce am descoperit că bifez aproape toate cele nouă criterii de diagnostic din DSM, doar cinci fiind necesare pentru a primi diagnosticul, i-am scris prietenei care îmi trimisese podcastul pe messenger: „Știu ce am! În sfârșit, știu ce e! Plâng, sunt atât de ușurată!”. Simțeam, pentru prima oară în viață, la 23 de ani, că ceea ce simt e real, validat, și că nu sunt singura din lume pentru care trăitul e o experiență chinuitoare, la modul obiectiv, nu filosofic. E amuzant, retrospectiv, că a fost așa o veste bună să am BPD, când cei mai mulți oameni îl consideră un blestem. Cred că de asta toți psihiatrii sau terapeuții care m-au consultat de-a lungul anilor nu au fost în stare să-mi pună un diagnostic.

Tulburarea de personalitate borderline face parte din tulburările de personalitate cluster B, descrise ca tulburări emoționale, dramatice și imprevizibile. Tulburările de personalitate sunt afecțiuni psihice ego-sintonice, adică niște modele de comportament pe termen lung compatibile cu nevoile egoului, care pot îngreuna funcționarea normală. BPD e definită ca o tulburare caracterizată de instabilitate emoțională, relații instabile cu alte persoane și o instabilitate a imaginii de sine. Este una dintre cele mai stigmatizate afecțiuni psihice, inclusiv de către personalul medical, care refuză să trateze acești pacienți din cauza lipsei de complianță și a progresului extrem de lent.

Nu există medicație pentru BPD, ci doar pentru afecțiunile asociate, precum anxietatea sau depresia, iar psihoterapia e pe termen lung, în jur de cinci ani. Dar eu nu știam toate astea în momentul ăla. L-am sunat pe psihiatrul de atunci să-i zic că dezlegasem singură puzzle-ul pe care el nici nu încercase să-l pună cap la cap, dar nu mi-a răspuns. I-am scris un mesaj, explicându-i că, deși autodiagnosticarea e o problemă, am citit în DSM criteriile de diagnostic și nu e vreun dubiu că, practic, e portretul meu robot. Și că mi-ar plăcea să discutăm despre asta pentru a vedea ce e de făcut. Mi-a răspuns sec, ceva de genul: „O să vedem”. Atunci am hotărât că n-o să mai merg niciodată la el.

În săptămâna după ce am aflat, am mers în Palestina ca voluntar. Acum cred că am fost atrasă de Palestina pentru că oamenii de acolo sunt toți supuși unei traume în masă. Tulburarea de personalitate borderline e cauzată de o multitudine de factori, printre care predispoziția genetică, dezechilibre chimice și probleme de dezvoltare a creierului, dar și factori de mediu, respectiv experiențe traumatice în copilărie, precum abuz fizic sau emoțional, expunerea pe termen lung la stres și frică, neglijența parentală. Evident, în Palestina, printre gazele lacrimogene, bombele sonore și gloanțele armatei israeliene, am fost traumatizată și mai mult. În cartea lui despre traumă și corp, Corpul nu uită niciodată, Bessel van der Kolk spune că emoțiile puternice pot bloca durerea și, pentru multe persoane traumatizate, expunerea la situații periculoase sau violente le poate diminua temporar anxietatea și celelalte emoții cauzate de traumă. Deci poate că asta încercam instinctiv să fac.

Am ajuns abia în ianuarie anul următor, în 2018, la o clinică găsită de o prietenă pe net. E singura clinică din țară care oferă un program de terapie dialectic-comportamentală, care a fost special concepută pentru tratamentul persoanelor cu BPD și are rezultate dovedite științific. Unul dintre cele mai importante elemente ale programului constă în grupul de abilități, unde participanții învață tehnici de mindfulness, să-și gestioneze mai bine emoțiile, să facă față situațiilor stresante și să aibă relații mai sănătoase, pe care să le păstreze. Practic, învață cum să trăiască.

Nu i-am zis psihiatrei ce bănuiam că am, dar la sfârșit am primit confirmarea pe care o așteptam. În sfârșit găsisem specialiști care știau ce am și erau pregătiți să mă ajute. O coincidență fericită a făcut ca grupul de abilități, care durează șase luni, să înceapă în câteva zile. Așa că într-o săptămână am primit un diagnostic oficial, am cunoscut alte nouă persoane cu același diagnostic, o nouă terapeută și o nouă psihiatră.

Acum am 25 de ani și de mai bine de un an fac naveta cu trenul de la Craiova la București în fiecare vineri, pentru terapie. Drumul dus-întors durează teoretic șase ore, dar cel mai adesea se adaugă ore de întârzieri. Mi se pare că recreez viața nomadă din copilărie, când eram plimbată între casele bunicilor și cea a părinților, așa că sper că la anul, când termin facultatea, o să mă mut undeva de unde n-o să mai plec.

Sunt și mai hotărâtă să lupt împotriva stigmei asociate afecțiunilor psihice și fac asta scriind despre ele pentru DoR și pentru site-ul clinicii la care mă tratez, vorbind despre diagnosticul meu cu orice ocazie și încercând să mă educ pe mine și pe cei din jur. Am primit multe răspunsuri de genul „sună cool”, „dar toți avem trăirile astea” sau „dacă ne-am căuta, sigur toți am avea ceva la cap” ca reacție la împărtășirea poveștii mele, dar și multe povești personale despre afecțiuni psihice.

Cel mai dureros e când citesc comentarii sau articole pe net în care persoane (probabil) fără tulburări psihice cataloghează oamenii cu BPD ca fiind monștri care le-au distrus viața, care ar trebui evitați cu orice preț și care nu merită să fie iubiți. Din păcate, pare că oamenii ăștia trăiesc doar pe internet, în viața reală renunțând la costumul de trolli, pentru că nu am întâlnit până acum pe cineva care să-mi spună asta în față. Cred că ar fi o oportunitate foarte bună de a înțelege experiența lor, dar și de a le explica lucrurile din perspectiva unui astfel de „monstru”. Pentru mine, internetul nu e o platformă pentru discuții și ascultare empatică, ci pentru narcisism și bullying, așa că nu intru în dezbateri. Nu cred că e acceptabil ca cineva să folosească afecțiunea psihică drept scuză să rănească alte persoane, dar aș atrage atenția că e nevoie de doi pentru un tango: un adult care intră în relație cu o persoană cu BPD e capabil să se apere și să iasă din ea, pe când persoanele cu BPD de obicei sunt traumatizate în copilărie, când sunt complet lipsite de apărare. Și oricum, e o generalizare crasă.

Viața mea s-a îmbunătățit enorm de când am început terapia și cel mai notabil progres este că sunt pentru prima oară într-o relație sănătoasă cu un bărbat. E tot la distanță, dar Nil reușește și din Olanda să-mi satisfacă nevoile și să-mi calmeze fricile mai bine decât orice persoană din viața mea. Totuși, nu am ajuns la punctul în care BPD e considerat sub-clinic, adică mai puțin de cinci criterii de pe listă. Și oricum, BPD nu se vindecă niciodată și e ceea ce m-a făcut cine sunt. O persoană empatică, ce apără drepturile celor care nu o pot face sau îi sprijină în demersul lor pe cei defavorizați, care trăiește o grămadă de vieți paralele aparent incompatibile pentru alții, muncitoare și cu un umor negru, dezvoltat ca mecanism de coping. Și care, firește, înjură mult.

Experiență descrisă în acest text e individuală. BPD se manifestă diferit la persoane diferite, așa că acest articol nu e o unealtă de diagnostic și nu ar trebui folosit pentru a face generalizări despre diagnostic sau persoanele diagnosticate. Dacă te confrunți cu idei de suicid sau alte probleme de sănătate psihică, apelează la ajutor profesionist sau spune-i unei persoane de încredere.