O fată vrea să devină inginer. Mulți o descurajează.

Iubesc obiectele. Îmi place să le fac, să le repar, să le modific. Cutiile în care îmi țin rujurile, brichetele și pixurile sunt făcute de mine, din carton, metal sau Lego. Dintr-o șină, autoadeziv și un umeraș rupt am făcut un suport de bijuterii, în care stă și un colier din piese de căști vechi. Prin acest proces, uneori rudimentar, încerc să dau „nimicurilor” șansa să fie folosite și iubite din nou, pentru că, deși sună pueril, mă întristează să arunc lucruri care au potențial; așa că le repar sau le păstrez până apare ocazia de a le da un nou sens.

Am moștenit fascinația pentru tot ce e mecanic de la tata. 

De când mă știu am fost uimită de capacitatea lui de a repara și de a construi, de cutiile fără fund în care se găsea orice piesă de schimb, orice șurub, de ușurința cu care își dădea seama ce nu merge. Am avut norocul ca el să mă susțină. Mi-a explicat de ce se ard becurile, de ce cad lucrurile în jos sau de ce, când o mașină o ia la stânga, pasagerii se duc spre dreapta. M-a lăsat să mă joc cu uneltele lui și a avut răbdare să-mi arate ce face fiecare, m-a lăsat să schimb o baterie sau să lipesc o ramă. Mi-a închiriat filmul Cars în fiecare weekend de când aveam 4 ani. Mi-a dat încredere în mine când m-a lăsat să fac Legourile fratelui meu. Când aveam 12 ani și am făcut prima dată circuitul electric al unei lămpi (am desfăcut cabluri, am legat siguranțe și am sudat), tata nu mai înceta să zâmbească. Îmi plăcea să învăț lucruri noi și să lucrez cu mâinile, chiar dacă atunci nu-i înțelegeam utilitatea.

Când mă gândesc la viața mea școlară însă, mă gândesc la cu totul altceva: muncă. Muncă la școală, muncă acasă, muncă suplimentară (care era oricum obligatorie dacă voiai o șansă la olimpiade) și muncă în plus la ce mă interesa în special: matematică, fizică, română. Concursuri, centre de excelență, cercuri, simpozioane, proiecte – în toate m-am băgat pentru că speram să ducă mai departe de o notă de 10, să fiu văzută de profesori și să capăt experiență. Cine știa la ce îmi va folosi diploma aia în viitor?

Fizica a rămas dragostea mea, iar ce m-a învățat tata m-a ajutat să aplic teoria în practică și să generalizez practica în teorie. Mecanica, termodinamica, electromagnetismul mi se par intuitive în cea mai mare măsură. La grădiniță uimeam copiii cu noțiunea de dodecadon („E ca un pătrat, dar nu tragi patru linii, ci 12, uite așa”), în generală colegii își dădeau ochii peste cap când răspundeam la toate întrebările profesorilor, iar acum mă chinui să fac rost de un curs de fizică cuantică aplicată de la Politehnică, unde o să dau admiterea toamna asta.

Dar de-a lungul anilor am observat ceva: în cercurile academice am întâlnit mai mulți băieți decât fete, iar discrepanța se adâncește. Nu mă deranjează neapărat. Nu contează cât de lung ai părul, ci cum și cât gândești, dar mulți nu au aceeași părere. Înainte să mă prind de asta, eram dezamăgită de mine când bărbații nu mă ascultau sau mi se adresau cu „domnișorică” înainte să-mi explice concepte de bază, pe care era clar că trebuia să le știu dacă participam la acel concurs.

M-am enervat și când, în atelierele mecanicilor prin care mă mai perindam cu tata, am observat că eram deseori ignorată când puneam întrebări. Iar când la un atelier mi s-a spus „Păpușică, de ce nu rămâi afară?”, mi-am dat seama că nu vârsta sau lipsa de experiență era de vină, ci faptul că eram fată. 

Toate dățile în care am fost întreruptă sau n-am fost lăsată să spun un cuvânt, momentul în care un tip a zis că îmi împrumută calculatorul doar contra unui pupic sau atunci când scriam la tablă și cinci băieți s-au ridicat s-o șteargă „ca să nu îmi murdăresc eu mâinile” mă irită mai tare decât să port costum și să nu mă dau cu ruj, lucruri pe care cel mai probabil va trebui să le fac ca inginer ca să fiu luată în serios.

Toate astea sunt o problemă nu pentru stima mea de sine, ci pentru că meseria de inginer, ca oricare alta, nu se învață, ci se fură. Cum să învăț dacă sunt dată la o parte din cauza genului meu, un lucru pe care nu pot să îl schimb?

N-am o problemă cu genul meu, ci cu faptul că din cauza lui sunt tratată diferit; cu faptul că sunt fluierată de constructori pe stradă; cu faptul că în rarele ocazii când mă îmbrac în fustă sau mă machiez mai strident oamenii vorbesc altfel cu mine, mai dulce, mai domol, ca unui copil. Oricât de tare m-aș strădui să fiu văzută pentru că sunt ambițioasă, inteligentă sau muncitoare, cineva se grăbește să adauge: „pentru o fată”.

Modelată de profilul real să gândesc în structuri, m-am jucat cu un concept ca să mă înțeleg mai bine. L-am numit „feminitate relativă”: cât de aproape este imaginea mea, la un moment dat, de ceea ce societatea consideră idealul feminin. Machiajul, fustele, rochiile, mai ales cele mai scurte de genunchi, ca și răbdarea, am observat că sunt văzute ca slăbiciuni, așa că am decis, mai mult sau mai puțin conștient, să-mi aduc acea feminitate relativă cât mai aproape de zero. Să mă adaptez. Din fericire, personalitatea m-a ajutat de mică să fiu ascultată (îmi place competiția, spun ce nu-mi convine, nu mi-e frică de înjurături, de glume porcoase sau să dau cu pumnul în masă), dar la aspectul exterior am simțit că trebuie să umblu: am renunțat la fuste și bluze colorate pentru pantaloni și haine mai simple.

Deși pentru mine nu e o schimbare majoră, știu că multe alte fete suferă din cauza acestei alegeri: a fi tu însăți sau a fi ascultată? Tocmai asta e problema: faptul că trebuie să fie o alegere.

Eu sunt în punctul în care nu-mi mai pasă de opinii superficiale; când un părinte s-a mirat că am luat punctajul maxim la un concurs, l-am ignorat pentru că ce spune el nu e un obstacol pentru mine. Dar mă îngrijorează opiniile celor de care ar putea depinde viitoarea mea carieră. Un profesor mi-a spus odată să nu am prețentii la un post de conducere în viitor pentru că sunt fată. Dacă profesorii din facultate nu mă iau în serios și nu le pot cere sfaturi? Dacă ajung șefă de șantier și muncitorii nu mă ascultă? Dacă un angajator mă respinge pentru un post ca să nu investească într-o angajată care ar putea să dispară doi ani să crească un copil?

Acum nu îl mai am pe tata. Cu el nu aveam rețineri să pun orice întrebare, să fac orice greșeală, oricât de puerilă, pentru că nu mă făcea să mă simt inferioară. Glumea pe seama mea – pentru că eram neatentă sau grăbită, nu pentru că sunt fată –, dar îmi și amintea că sunt la început. E greu să găsesc alt om care să-mi dea aceeași siguranță, dar încerc să fac eu asta pentru alții.

Un lucru minunat în STEM (Știință, Tehnologie, Inginerie și Matematică) este că, în ciuda competiției acerbe, între două sau mai multe străine se creează aproape instantaneu, ca o lege nescrisă, o legătură. Când eram mai mică, fetele mai mari îmi făceau loc în discuții și mă încurajau să pun întrebări; acum intervin eu în fața băieților pentru colege mai timide, le explic lucruri fără o atitudine superioară și încerc să le fac să se simtă ascultate. Poate ăsta e modul meu de a compensa lipsa mea de curaj în cum îmi exprim feminitatea: să protejez și să sprijin alte fete să navigheze prin sistem.

Poate într-o zi mă voi simți la fel de sigură pe mine în fața unei mulțimi indiferent dacă sunt îmbrăcată în rochie sau la costum. Mai am mult de luptat, dar până atunci e bine că pot să lucrez cu șurubelnița chiar dacă am unghii lungi.

Ioana e elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din București. O poți citi în Versus Magazine, The Calypso Journal, și, cel mai recent, în ERROR 2020, un număr print (în ediție limitată) despre primul an pandemic povestit de adolescenți.