Filozofia fă-ului

În după masa zilei de 22 aprilie, a treia zi după Paști, premierul Victor Ponta a vizitat satul Beiu, din comuna Ștorobăneasa, la 100 de kilometri de București, unde mai multe case fuseseră inundate de revărsarea râurilor Teleorman și Vedea.

Însoțit de vicepremierul Liviu Dragnea, Ponta a strâns mâini, a pus aceeași întrebare în fiecare curte în care a intrat („De când n-a mai fost apa așa de mare aici? Din 2005, nu?”), s-a suit într-o barcă trasă apoi de pompieri pe ulițele inundate și i-a zis sau nu i-a zis „fă” ministrului delegat pentru Ape – Doina Pană, o doamnă de existența căreia, până la acel moment, n-avea habar multă lume. Fără acest ultim incident, vizita respectivă și-ar fi urmat obișnuitul traseu de drosofilă mediatică și ar fi murit cu ultimul jurnal de știri din aceeași seară. Așa, a devenit subiect de talk-show, de articole în presă, de poante pe internet (au apărut rapid poze cu laptele nutritiv „Fă Doina” de la Farmec) și de discuții de tip „a fost sau n-a fost”, ca-n vremurile bune ale pixelului albastru.

Știrea de la care a pornit tot micro-tăvălugul a fost difuzată de Pro TV. Montajul nu e foarte prietenos cu premierul și vicepremierul. Momentul în care oficialii se suie în barca pneumatică e subtitrat, iar textul – „Tu ce faci fă, Doina, aici? Aveai chef de niște inundații?” – apare pe ecran cu câteva fracțiuni de secundă înainte ca Ponta, filmat din spate, să deschidă gura. Deloc surprinsă, dar cumva intimidată, Pană îi răspunde, „Păi, n-aveam, dar…” și se așază în spatele lui Dragnea.

N-am văzut știrea la televizor, dar am dat de poantele de pe internet a doua zi, am râs și am căutat înregistrarea. Eram la birou, făceam și alte lucruri, așa că am dat play și m-am întors la ce lucram, ascultând doar sonorul. Începe știrea, o aud pe Andreea Esca spunând că Ponta și Dragnea le-au promis oamenilor că Guvernul va aloca bani pentru un dig care să-i protejeze și le va trimite materiale ca să-și refacă locuințele, apoi voice-overul („Deși apa nu era prea mare, Victor Ponta și Liviu Dragnea au pornit-o prin sat într-o barcă pneumatică trasă de pompieri încălțați cu cizme de cauciuc”) și-apoi, surpriză: „Tu ce faci mă, Doina, aicea?”. M-am întors în tabul cu știrea și-am repornit-o. Din nou, „tu ce faci mă, Doina, aicea?”. În primă fază, m-am speriat. Ce înseamnă dacă aud „mă” în loc de „fă”? Oare sunt PSD-ist?

---

Tot a doua zi, pentru că știrea fusese preluată și de alte televiziuni (Realitatea, B1) și site-uri de știri care dădeau „fă”-ul ca un fapt sigur, Ponta a comentat subiectul la începutul unei ședințe de Guvern. „Nici nu băusem whisky, nici nu veneam de pe vapor. Nu folosesc termenul de «fă». M-am uitat pe înregistrare, e clar că n-am zis așa.” L-a susținut și Pană, care a declarat apoi jurnaliștilor că „fă”-ul nu face parte din vocabularul premierului, dar că folosește, mai prietenește, câte-un „măi, Liviule, măi, Doina”.

Pe net, în comentariile din subsolul articolelor sau al clipurilor de pe YouTube, cei mai mulți erau convinși de contrariu („E clar cine ne conduce”). Alții încercau să explice că în Oltenia, sau la sat în general, „fă” e folosit fără conotații injurioase. Iar când apărea totuși vreun nehotărât care spunea că parcă aude „mă” era trimis rapid să mai asculte înregistrarea sau întrebat dacă e postac PSD-ist.

Pentru mine, înregistrare a devenit propriul meu pixel albastru. O mică obsesie pe care am încercat să mi-o exorcizez întrebând cât mai multă lume ce a auzit. De ce auzeam lucruri diferite? Și ce însemna asta? A devenit ceva dincolo de Ponta. Am vrut să înțeleg cum poate fi un fapt, indiferent de protagonistul lui, atât de interpretabil. Atât de, până la urmă, fragil.

Știu cum sună. I-am dat și-un nume. Filozofia fă-ului.

Mi-am luat colegii la rând: tu ce auzi? Dar, ca-ntr-un experiment de fizică cuantică, rezultatele păreau să fie influențate de însuși actul observației. Până să pun întrebarea, mulți erau convinși că auziseră „fă”, odată ce-o puneam, apăreau dubiile. Dar nu pentru că auzeau „mă”, ci pentru că fie deveneau conștienți de fundalul sonor aglomerat (clipocitul constant al apei, foșnetul hainelor, alte voci) și li se părea mai greu de explicat de ce aud „fă”, fie pentru că, părându-li-se ciudată noua-mi preocupare, se temeau să mi-o încurajeze. Unul singur mi-a zis că e „mă”, dar raționalizând: dacă ar fi zis „fă” ar fi trebuit să-i spună „fă, Doino”.  Apărarea vocativului.

Așa că am căutat urechi proaspete, care nu știau toată povestea și le-am pus să asculte doar sonorul. Un „fă” și-un „mă”, dar ambele cu jumătate de gură. Aceeași problemă, se aude prost, iar simplul fapt că puneam întrebarea îl făcea pe cel întrebat nesigur de răspuns.

Cea mai simplă soluție: să merg cu înregistrarea la un specialist în sunet.

Dar, până să fac asta am căutat explicații în știință. Mi-am spus că diferențele astea trebuie să aibă o explicație cognitivă. Bănuiam că e o combinație între faptul că în știrea Pro TV-ului subtitrarea apare înaintea sunetului și un soi de bias de confirmare, adică tendința de a căuta confirmări a ceea ce știm deja (de exemplu: „Ponta e un nenorocit, normal că vorbește urât”). Apoi am aflat de efectul McGurk.

---

Harry McGurk a fost un psiholog scoțian care a studiat psihologia dezvoltării, în special psihologia copilului, la Universitatea din Surrey. În anii ’70, McGurk și asistentul său John MacDonald lucrau la un studiu despre cum percep nou născuții limbajul pe măsură ce cresc. Pentru asta, făceau tot felul de experimente, printre care și unul în care puneau bebelușii în fața unei înregistrări video a mamei care vorbea, în timp ce vocea ei se auzea din altă parte. La un moment dat, i-au cerut inginerului de sunet cu care lucrau să facă o înregistrare video în care o mamă rostea silaba „ga”, dar pe sunet să se audă „ba”. Doar că atunci când McGurk și McDonald au verificat înregistrarea, au auzit amândoi „da”. N-au înțeles ce s-a întâmplat, până când au realizat că nu era o greșeală a inginerului ci rezultatul unei ciudățenii în modul în care creierul percepe sunete. Când există o discrepanță între ce vede și ce aude, creierul are o singură soluție pentru a împăca lucrurile: ghicește. Face asta în două moduri, fie le fuzionează, și atunci din cele două variante iese o a treia (ga+ba=da), fie le combină (bga). Se întâmplă asta pentru că principalul simț uman este văzul, iar auzul e procesat de creier împreună cu informații de la celelalte simțuri, în special de la văz. În 1976, McGurk și MacDonald au publicat în revista Nature un studiu despre acest efect: „Auzind buze și văzând voci”. A rămas cunoscut ca efectul McGurk, iar studii ulterioare au arătat că e foarte persistent – chiar dacă știi că ce auzi nu e coloana sonoră a ce vezi, iluzia rămâne. Practic, cei doi cercetători au descoperit ceea ce înțelepciunea populară a aflat de mult și a sintetizat în expresii precum „surdul nu aude, dar le potrivește” sau, și mai relevant, „justiția e oarbă”.

Odată ce am aflat de el, ca o ilustrare perfectă a biasului de confirmare despre care povesteam mai devreme, am fost și mai convins de explicația pe care mi-am dat-o inițial: faptul că subtitrarea apare înaintea sunetului te-ar putea convinge să auzi „fă”. Dar n-aveam cum s-o dovedesc decât prin cine știe ce experimente făcute de specialiști, pe care n-aveam idee nici de unde să încep să-i caut, așa că m-am întors la prima și cea mai simplă soluție: specialistul în sunet.

---

I-am scris despre dilema pe care o am unui amic cu experiență de ani buni în industria muzicală care a lucrat prin diverse studiouri de înregistrări, a făcut sunet pentru filme, reclame, cărți audio. Să-i spunem Alin, deși nu-l cheamă așa, dar mi-a cerut să nu-i dau numele pentru că nu-l interesează „porcăria cu politica”. I-am spus toată povestea, de la Beiu la McGurk și i-am trimis linkul către știre (la câteva zile înregistrarea a dispărut de pe site-ul PRO TV, a rămas doar cea cu reacția de a doua zi a lui Ponta).

„Mie îmi sună clar de tot”, mi-a răspuns. „Dacă nu a zis «fă» nu știu ce a zis pentru că nu ar fi fost loc de «m» acolo, ar fi sunat cu totul altfel.”

Răspunsul lui m-a demolat.

Totuși, în finalul mesajului de la Alin, era un licăr de speranță.

„Singura verificare pe care o putem face este să găsești o altă înregistrare din orice alt aparat care era prezent acolo. Orice alt aparat care înregistra în același timp dintr-un unghi cât de puțin diferit de camera PRO TV ne-ar clarifica situația.”

Trebuia neapărat să găsesc altă înregistrare.
***
Câteva zile mai târziu, am participat la lansarea primului site de fact-checking din România. Factual.ro este inițiativa unui grup de tineri (ongiști, antreprenori, oameni din diverse companii) care vor să verifice cât de adevărate sunt afirmațiile făcute de politicienii și autoritățile din România.

În deschiderea evenimentului, unul dintre inițiatori, încercând să explice ce tipuri de informații își propun să verifice, le-a spus celor din sală: „Nu pot să verific dacă Ponta a spus «mă» sau «fă», dar nu contează în termeni de politici publice”.

Unul dintre cei circa 30 de participanți i-a răspuns imediat: „Dar de ce să verifici? Există o înregistrare. E clar ce a spus.”

Trebuia să găsesc o altă înregistrare.

---

Am găsit-o, câteva zile mai târziu. O înregistrare de 5 minute și jumătate – o bucată nemontată, înregistrată de una din cele, cred, peste 10 camere care l-au însoțit pe Ponta în vizita din Beiu. Am obținut-o cu ajutorul cuiva de la o televiziune care n-a dat știrea cu „fă”.

În noua înregistrare se vede cum Ponta și Dragnea, după ce merg o vreme prin sat, sunt întâmpinați de inspectorul șef al ISU Teleorman, colonelul Liviu Savu, cel care pare să fi organizat flotila de bărci. În noile imagini, pare și mai clar că operațiunea a fost în primul rând mediatică. „Prima presa, a doua dumneavoastră”, se aude Savu, indicându-i lui Ponta în care dintre bărci să se suie. Când acesta se suie în barca ce plutea în apa până la glezne, un pompier cu vestă portocalie și-o mustață generoasă ridică mâna la chipiu, iar fața i se destinde într-un zâmbet larg. Un alt pompier îi face poze, în timp ce barca e înconjurată de cameramani care se înghesuie unul într-altul. Cel de la PRO TV, trece prin fața celui care a făcut noua înregistrare.

M-am dus cu ea la studioul lui Alin.

În fața unui Mac conectat la mai multe ecrane, Alin a încărcat fișierul audio într-un program de editare și a scos din el doar cele cinci secunde în care se aude replica lui Ponta.

L-am ascultat împreună de câteva ori, timp în care l-am urmărit atent pe Alin. Privea în gol încercând să se concentreze doar pe ce auzea. A început să râdă. „Știi care-i problema?”, m-a întreabat. „Dacă vrei să imiți o apă curgătoare, cum faci? Faci pffff, nu?” Plescăitul apei e pe aceeași frecvență cu f-ul, mi-a explicat. Nu mai era sigur că e „fă”.

Intrigat, i-a trimis înregistrarea unui alt coleg, ne-explicându-i nimic și întrebându-l doar ce aude. Apoi s-a apucat să curețe fișierul de fâșâitul apei. L-a încărcat pe alt laptop, l-a deschis într-un alt program, a selectat un fragment în care se auzea doar respectivul fâșâit, i-a stabilit amprenta sonoră și l-a eliminat din întreaga înregistrare. În noua variantă, vocea lui Ponta suna ca robotizată, dar clipocitul dispăruse.

„Tot mă”, i-am spus lui Alin. El părea și mai puțin sigur de „fă”. S-a mai jucat puțin, scăzându-i viteza de redare și umblând la frecvențele egalizatorului, dar era clar că mai mult de atât nu putea face. „Doar CIA poate mai are niște programe”, mi-a spus râzând, „dar nu cred că-s de vânzare”.

Prietenul pe care Alin îl cooptase în propriu-mi CSI: Audio files i-a scris înapoi: „Dacă vrei părerea mea – din nicio bucată nu se aude atât de bine încât să pariezi cu reputația ta că ai ales varianta cea bună. Am ascultat prin trei perechi de boxe și două perechi de căști diferite – filtrat și nefiltrat. Rezultatul depinde mai mult de cât de tare îl detești pe băiatu’. Eu nu mă pronunț între MĂ și FĂ (deși îl detest din plin)”.

E cumva ironic: să-ți organizezi o vizită de imagine într-un sat calamitat și-apoi totul să se întoarcă împotriva ta din cauza imaginii proaste pe care o au mulți despre tine.

„Mi se pare așa de puțin important dacă a zis «mă» sau «fă»”, mi-a zis și Alin când mă pregăteam de plecare. „Tot e aiurea că i s-a adresat așa. E doar o chestie de nuanță.”

Desigur, știam asta. Dar tot cred că e important când un fapt e un fapt și are aceeași valoare indiferent că te uiți pe Antena 3, pe Realitatea sau PRO TV. În ultimii ani, de când propaganda trece drept jurnalism, de când oameni ca Mircea Badea au reușit să facă înjurături din cuvinte ca „deontologie”, de când politicienii au devenit jurnaliști și jurnaliștii, politicieni, a scăzut periculos cota adevărurilor obiective. Trăim o relativizare a faptelor la care inclusiv Ponta a contribuit și de care a profitat cu fiecare ocazie. Am încercat să aflu cât mai obiectiv dacă a zis „mă” sau „fă” nu pentru că Ponta mi-ar fi simpatic. Ci pentru că mi-e teamă unde poate duce genul ăsta de realitate mutabilă, care se dă peste cap cu fiecare buton de telecomandă apăsat și pe care încet-încet începem să n-o mai chestionăm. Fie o luăm de bună, fie, ca Alin, preferăm să ne retragem de tot din ea.

N-am reușit să demonstrez cu certitudine că ce a zis Ponta în barca aia a fost „mă”. Dar asta, mi-am dat seama după câteva săptămâni de obsesie, e natura oricărui pixel albastru. Și pe mulți astfel de pixeli se bazează realitatea construită de politicienii de azi. Deschid gura, iar cei care încă mai sunt atenți la ei încep să facă autopsia fiecărui cuvânt, fără a-i trage cu adevărat la răspundere. Pixelul albastru e o iluzie, una care m-a păcălit și pe mine. Încercând să aflu dacă a fost «fă» sau «mă», am ignorat cea mai importantă parte a știrii respective.

La început de iunie am sunat la primăria Ștorobăneasa. Trecuse o lună de când premierul și vicepremierul promiseseră localnicilor că le vor da materiale pentru reparații și vor face un dig care să-i protejeze, până la finalul lui august. Materialele nu au ajuns încă în comună, iar lucrările la digul care ar trebui să aibă 3,5 kilometri, nu începuseră. Cu o săptămână în urmă venise o comisie de evaluare de la București, dar cam atât. În aprilie, în ziua vizitei, Liviu Dragnea i-a spus unui sătean: „În august venim cu premierul aicea și inaugurăm digul”. Ponta, care mergea doi pași în fața lor, a completat: „Vin să vizitez digul și să-mi ziceți atunci cine v-a ajutat”.

Poate că n-a fost „fă”, dar a fost „august”.