Firesc

Tiberiu Căpudean e activist și om de comunicare, are 44 de ani și a locuit în România de când s-a născut. Proiectele lui, NAKED și FAMILY, în care fotografiază bărbați gay și bisexuali de vârste și naționalități diferite, singuri sau în cuplu, în intimitatea casei lor, au fost expuse în București, Bruxelles, Paris și Madrid. În noiembrie 2018, KulturForum Europa din Köln i-a acordat lui Tiberiu Premiul European pentru Toleranță, distincție oferită de 25 de ani persoanelor și instituțiilor care contribuie la dezvoltarea drepturilor omului. Nu s-a gândit că va ajunge până aici: după facultate a lucrat în publicitate, publishing și în Ambasada Marii Britanii la București și a făcut voluntariat pentru Asociația Română Anti-SIDA și alte ONG-uri, unde a îngrijit și a strâns fonduri pentru copii abandonați, copii și adulți care trăiesc cu virusul HIV sau cu afecțiuni oncologice, precum și pentru comunitatea LGBTQ – ca membru în boardul de conducere al asociației ACCEPT. Relația foarte apropiată cu mama lui i-a definit viața și l-a făcut să și-o reevalueze după ce aceasta a murit. Anul acesta, Tiberiu a hotărât să se mute la Madrid, alungat, spune el, de lipsa de respect față de demnitatea și validitatea unor experiențe intime – de iubire și de suferință – și de lipsa de speranță că mai poate duce o viață decentă aici.

Mai jos e povestea pe larg a acestor întâmplări și decizii, așa cum ne-a povestit-o Tiberiu. Interviul a fost editat pentru claritate și concizie; imaginile care îl însoțesc fac parte din proiectul FAMILY; mai multe poți găsi pe site-ul lui.

Am fost singur la părinți și am avut o relație foarte strânsă cu mama. Ne-am simțit foarte apropiați fără să facem eforturi pentru asta. Cred că avantajul a fost că avea 23 de ani când m-a făcut și probabil nu uitase cum e să fii copil. Petrecea mult timp cu mine, deși lucra la fel de mult ca taică-miu – lucra în chimie, într-un institut de cercetări, dar în ciuda jobului era o tipă extrem de creativă. Făcea tot felul de chestii haioase, se cobora la mintea mea de copil și nu era deloc preocupată de ce o să zică lumea.

Ai mei erau două firi foarte diferite. Mama a fost mereu o extrovertită și tata un introvertit. Ea îmi spunea că cel mai important e să fiu eu însumi, chiar dacă asta însemna să nu mă conformez normelor, în timp ce pe el îl deranja foarte tare că în adolescență aveam părul lung și că îmi tăiam blugii. Cred că ar fi preferat să nu ies în evidență. Deși a fost un tată prezent, n-a fost foarte implicat.

Când mama mi-a spus că se temea să nu râdă copiii de mine la școală dacă divorțează, i-am spus că mă interesează cât negru sub unghie, că ar trebui să facă ce simte. Și „am divorțat”. Aveam 17 ani. Brusc, s-a schimbat foarte mult atmosfera în casă. A fost liniște.

Eu știu că sunt atras de băieți de când eram mic, de la cinci ani. De când mi-aduc aminte mă uitam la băieți, nu la fete. Dar crescând într-o societate în care auzeam „bulangii”, „poponari”, „bolnavi psihic”, de foarte mic mi-am dat seama că fac ceva greșit, că am o vină, nimeni nu trebuie să știe. Ăsta e motivul pentru care inițial am avut prietene, iubite și așa mai departe. Am crezut că mama știa, dar nu știa.

Prima oară când m-am sărutat cu un bărbat aveam 31 de ani. Eram la Paris. Mi-am luat inima în dinți, am intrat în primul gay bar și am văzut că e o chestie absolut normală, erau bărbați care arătau ca mine: chelioși, bărboși, îmbrăcați în blugi și în tricou și bocanci. Aveau niște joburi absolut firești, unii erau ingineri, alții erau contabili, alții erau medici, alții șoferi de camion. Atunci m-am sărutat prima oară cu un bărbat și a fost mișto.

Pe Andrew l-am cunoscut un an mai târziu. El lucra la Ambasada Marii Britanii la București, venise să coordoneze un proiect finanțat de UE pentru experți anticorupție în relație cu vămile din România, eu lucram în publicitate. Ne-a fost destul de greu să ne vedem, pentru că și eu, și el lucram și călătoream mult. Ne-am văzut în sfârșit la o cină și a fost foarte natural. E un tip foarte cald, foarte deștept, are un simț al umorului aparte, cred că asta m-a cucerit. În scurt timp s-a mutat la mine și n-a mai plecat.

Mamei mele i-am spus când aveam 32 de ani. A venit odată la mine, mâncam înghețată cu lingura, direct din cutie. Mi-aduc aminte că mi-a zis: „Uite, știu că nu e treaba mea, dar voiam să întreb dacă tu ești singur pentru că ți-e greu să găsești pe cineva care să corespundă așteptărilor tale sau preferi să fii așa, nelegat de cineva”. În ultimii ani nu mai avusesem nicio prietenă, mergeam în vacanțe cu prieteni sau singur. I-am zis că de fapt sunt într-o relație și că locuim împreună, chestie care a blocat-o. Se uita în casă și vedea că la noi nu e nimeni. Zice: „Cum locuiți împreună?”. I-am spus: „E Andrew”.

Pe Andrew îl cunoștea din cercul meu de prieteni, cu care mergeam de Crăciun la ea. Casa ei era plină de prietenii mei, și de fete, și de băieți, și gay, și straight. Mama îi iubea pe toți. Le tricota șosete cu numele lor, le făcea prăjiturile preferate, le scria felicitări de zilele lor, prietenii mei se duceau la maică-mea acasă fără mine și vorbeau lucruri pe care nu le puteau vorbi cu mamele lor.

Și atunci a zis: „OK”. Am crezut că n-a înțeles, nu i s-a mișcat niciun mușchi pe față. „Andrew este partenerul meu”, m-am simțit într-un fel obligat să repet. Și a zis: „Am înțeles. Ești fericit?”. Am zis că da. „Pentru mine ăsta e singurul lucru care contează.”

Cu Andrew sunt împreună de aproape 13 ani, iar parteneriatul civil l-am semnat la Ambasada Britanică în 2011, în ziua în care maică-mea împlinea 60 de ani. Urăsc să spun că ne-am parteneriat civil, nu folosesc niciodată „El e partenerul meu”, ci „El e soțul meu”. S-a dovedit a fi persoana potrivită, am trecut și prin niște momente foarte-foarte grele.

Boala mamei a fost o chestie extrem de bruscă. Eram acasă, după o călătorie de ziua ei, și a făcut febră. Nu mai răcise de 20 și ceva de ani. S-a tratat cu tot felul de pastile, vitamine și după o săptămână de făcut febră zilnic și-a dat seama că totuși e puțin mai diferit decât o răceală simplă, pentru că făcea la ore regulate un puseu febril cu pierdere de cunoștință.

S-a internat. Timp de două săptămâni s-a făcut o comisie medicală, pentru că nimeni nu înțelegea ce are, analizele erau OK. Au trimis-o la un alt medic, în alt spital, și după alte două săptămâni de ținut sub observație, i-au pus diagnosticul.

Eu am aflat primul. Mama era în salon și eu eram la medic în cabinet. Mi-a spus: „Îmi pare foarte rău, e cancer, este în faza T4, are metastaze hepatice”. S-a făcut liniște. Nu mi se întâmplase până atunci și nici de atunci încolo nu s-a mai întâmplat să am un astfel de moment, pur și simplu a stat totul în loc. După ce am auzit „cancer” n-am mai auzit nimic. El spunea niște lucruri, îmi arăta niște chestii, nu înțelegeam nimic. Bunică-mea murise de cancer, mă gândeam doar ce să fac, cum rezolvăm, ce-i spun, când îi spun, cum îi spun.

I-am spus eu. A fost foarte calculată, nu s-a pierdut cu firea, a zis: „OK, cancer, ce e de făcut? Care sunt opțiunile?”. Mama era obișnuită să fie în legătură strânsă cu spitalele, pentru că fusese diagnosticată cu lupus, cu care a trăit 33 de ani și care devenise nedetectabil, deși e ceva extrem de rar. Apoi în ^,97 a avut cancer ovarian, de care a trecut cu bine, cu o histerectomie totală, s-a recuperat foarte repede și și-a văzut de viață mai departe. Era o tipă care nu se lăsa doborâtă ușor. După diagnostic, s-a internat și a fost operată de două ori în decurs de o săptămână și de fiecare dată a fost infectată cu bacterii.

Am văzut asta în analize, pentru că analizele i se făceau zilnic, în puseul febril. Nu e speculație, sunt hârtii pe care se arată: a intrat fără aceste bacterii, după prima operație a avut stafilococul auriu, după a doua a avut și bacilul piocianic. N-a putut fi transportată la o altă clinică din străinătate pentru că în momentul în care le-am trimis documentele traduse au spus că le pare rău, dar nu pot prelua pacienți infectați, pentru că le pun în pericol ceilalți pacienți. A trebuit să rămână în România.

După ce au operat-o a doua oară, medicul, care era și șeful secției de chirurgie, a plecat într-o vacanță în nu știu ce insule și a dispărut din peisaj niște săptămâni. A rămas o rezidentă cu noi, rezidentă pe care am găsit-o la un moment dat țipând la mama în rezervă. Am chemat-o pe hol și am întrebat-o care e problema. Mi-a spus pe un ton foarte răstit că mama nu vrea să se ridice din pat. Și am întrebat-o dacă i-a citit fișa. I-am zis: „Ce scrie pe fișă?”.

„Cancer.”

„Nu-nu-nu. Pe primul rând ce scrie pe fișă?”

A făcut ochii mari.

„LES scrie pe fișă. Știi ce înseamnă LES? Lupus eritematos sistemic.”

Apoi am întrebat-o dacă știe care e speranța de viață la pacienții cu lupus, și i-am spus că mama a depășit-o cu 20 de ani și că e studiu de caz la facultate de vreo 15 ani și am întrebat-o ce-i spune asta despre mama ca pacient: că e o persoană care face toate eforturile să trăiască sau una căreia nu-i pasă? Și după aia am întrebat-o care era hemoglobina mamei în ziua respectivă. I-am spus: „Scrie pe fișă: 5. Care e nivelul de hemoglobină normal la un pacient, la un om?” .

„Între 10 și 12.”

„Cum vrei să îți facă flic-flacuri prin salon când ea are mai puțin de jumătate din sânge în corp?”

Și i-am zis că dacă o mai prind o dată că țipă la mama, o s-o scot prin uși și prin ziduri.

Când mama a fost infectată și cu piocianic, avea nevoie de un antibiotic foarte puternic care se numește Zyvoxid și care costa la momentul ăla vreo 400 de euro. Și aveam nevoie de trei cutii. 20.000 de euro, cât au fost șpăgile și toate medicamentele în spital, i-am avut la momentul ăla, am avut economii, am avut niște pensii private, pe care eu și Andrew le-am dizolvat ca să recuperăm niște bani, am vândut mașina mamei, dar în momentul în care am ajuns la limită a trebuit să ne împrumutăm.
Și atunci 400 de euro ori trei cutii până a doua zi erau foarte mulți bani. Știam că are dreptul ca pacient oncologic la medicamente compensate, pentru că fusese diagnosticată în fază terminală. Am fost cu dosarul ei să le obțin, iar dosarul i-a fost respins în prima lună. Am întrebat de ce a fost respins dosarul, pentru că aveam toate documentele solicitate, toate ștampilele rotunde, toate semnăturile cu pix albastru. Am fost trei luni la rând la această comisie și trei luni la rând a fost respins dosarul. Adică nu a fost respins, ci nu a fost aprobat.

Nu am beneficiat de nimic din ce avea dreptul, în mod legal, după ce a muncit și a plătit taxe, și-a plătit asigurările sociale, medicale, nu a beneficiat de aceste drepturi deloc. Am mers la medicul de familie, era un medicament care se compensa și se compensa sută la sută la diagnosticul ei. Am mers la toate farmaciile, până am înțeles că nu se lucrează cu casa pe medicamentul ăsta, că e foarte scump. Și atunci am sunat o verișoară care lucrează la o companie farmaceutică care se ocupă inclusiv de distribuția medicamentelor în spitalele din București. Am zis: „Băi, ajută-mă să iau medicamentele astea”. A zis că spitalul are medicamentul ăsta, în depozit. „Eu știu cu precizie câte fiole au, câte comprimate au. Du-te la -1, vezi că e acolo depozitul, spune-le că e pacienta domnului profesor, internată în spital, să i le administreze.” Lucru pe care l-am făcut. Și am spus: „Bună ziua, sunt fiul pacientei domnului profesor, mama este internată la Chirurgie 2, și am înțeles că există Zyvoxid, de care mama are nevoie”. „Dar de unde știi, dragă, că avem noi Zyvoxid?”

Eu eram deja cu telefonul în mână, cu verișoară-mea. Zice: „Dă-mi-o, dragă, la telefon”. A început să țipe la ea, să-i spună cum își permite să spună ea aparținătorilor ce medicamente au ei pe stoc, i-a închis telefonul, s-a uitat la mine și mi-a spus: „Dacă o iubești pe mama ta, pune mâna și cumpără medicamentele și nu mai face pe detectivul cu noi. Că o externăm așa cu mațele pe afară”.

Sunt niște cuvinte pe care n-o să le uit vreodată. Exact așa a spus.
Am plecat, am mai dat trei telefoane, am făcut rost de 1.200 de euro în două ore și am cumpărat aceste pastile. M-am întors la spital, mama era la terapie intensivă, am găsit-o tremurând. Mi-a zis: „Te rog frumos, nu te mai certa aici, că mi-au zis că mă externează”.

Când starea ei s-a agravat vizibil, nu mai putea să ridice o mână, nu mai putea nici să vorbească. Avea 37 de kilograme. Nu mai putea să mănânce, să mestece, era hrănită prin cateter. Când a trebuit să mă întorc la job (aveam concediu fără plată, dar deja lipseam de niște luni de zile), dimineața până după-amiază Andrew stătea cu ea – practic spunea că lucrează de acasă și lucra din spital. Pentru el a fost o traumă îngrozitoare, față de sistemul medical din Marea Britanie, România e foarte departe. Patru luni de zile cât a stat mama în spitale, nimeni nu a spălat-o. Nimeni. Singurii care făceam asta eram noi, de două-trei ori pe zi. S-a șocat când a văzut cum arată saloanele, s-a șocat când a văzut că punga de colostomă se golea într-o sticlă de Perwoll tăiată cu foarfeca, s-a șocat când vedea că infirmierele aduceau mâncarea cu cărucioarele și aveau pe mâini mănuși de menaj, care erau nesterile și cu aceleași mănuși adunau prosoapele sau cearșafurile pline de puroi și sânge.

Bacteriile au omorât-o pe mama, nu cancerul. Mama a murit de septicemie. A fost o pierdere enormă pentru mine, dar și pentru prietenii mei. Eu n-am simțit că mama era cea mai bună prietenă a mea, am simțit că maică-mea și cu mine suntem aceeași persoană. A fost sufletul meu pereche.

Am început să mă gândesc că viața poate să se schimbe foarte brusc. Și toate planurile mele longterm, că o să lucrez mult-mult-mult și o să economisesc și când o să mă pensionez o să cumpăr o casă pe plajă, au devenit o utopie.

Am luat decizia să-mi dau demisia din poziția de director de marketing și comunicare într-un hotel dintr-un lanț internațional. După aia mi-am luat un rucsac în spate și am plecat. După doi ani jumate trăiți în alte țări, venit în țară doar pentru nunta unor prieteni sau pentru zilele de naștere ale altor prieteni, mi-am dat seama că e foarte drăguț să fii respectat, e foarte drăguț să ai drepturi, e foarte drăguț să mergi la spital dacă pățești ceva și să nu trebuiască să dai șpagă, ci să-ți mulțumească medicul că ai încredere în el. Să fie un sistem care să funcționeze simplu, în relația cu statul să existe respect, nu să pară că deranjezi pe cineva dacă te duci să ceri o informație, nu să-și dea ochii peste cap și să aștepte să-i dai ceva că, dacă nu, te trimite la 243 de ghișee și la registratură.

Și am venit cu Andrew la Madrid. Lucrurile s-au așezat: el a căutat un job la Ambasada Marii Britanii, l-a luat și s-a mutat acum patru luni. În iunie am găsit un apartament, am semnat contractul final în octombrie, când am primit cheile, și acum începem renovările. În anul ăsta sabatic, fotografia a fost unul dintre lucrurile pe care le-am reluat. În facultate am făcut un curs de fotografie, dar pe atunci eram mai mult interesat de compoziție, de peisaje, în niciun caz de oameni.

Ideea pentru NAKED a pornit de la body shaming. E un proiect care nu a fost gândit în detaliu, ci s-a dezvoltat pe parcurs. Primele fotografii nud i le-am făcut unei prietene, în timpul unei vacanțe în Spania, pe o plajă lângă Alicante. Întâmplarea a făcut să ni se alăture în vacanță doi prieteni de-ai mei gay, un român și un spaniol, și le-am făcut în joacă niște fotografii, mi-au spus că le plac enorm.

Am prezentat proiectul pe Instagram și Facebook. Oamenii au început să-mi scrie, le povesteam despre ce e vorba – e un proiect prin care încerc să lupt împotriva homofobiei, rasismului, discriminării în funcție de vârstă – și a fost ca un bulgăre care a tot crescut. FAMILY e o continuare firească a lui NAKED – m-a motivat referendumul pentru modificarea Constituției, am vrut să arăt firescul relației dintre doi bărbați.

Cea mai întâlnită meserie dintre cei 250 de bărbați pe care i-am fotografiat? Profesori. De la educatori de grădiniță, la profesori de liceu și universitari. Am vrut să arăt diversitatea și să arăt că există și ingineri, și medici, și șoferi de camion, și șomeri, și oameni care spală vase în restaurant, și directori de resurse umane. Cu fiecare a trebuit să vorbesc în funcție de personalitatea lui, în funcție de povești și de poveștile pe care le vedeam pe corpurile lor. Am văzut cicatrici pe care majoritatea oamenilor nu le văd, am văzut operații, am văzut urmele unor înjunghieri, am văzut niște lucruri personale, și atunci îi întrebam inclusiv despre astea.

Se confruntă cu aceleași probleme cu care se confruntă și persoanele heterosexuale care au parte de rasism sau body shaming. Homofobia sigur că e o chestie specifică comunității ăsteia. Sunt oameni care vor doar să fie lăsați să-și trăiască viețile, fără să ceară voie să iubească pe cine vor sau să trăiască alături de cine vor. Am întâlnit o grămadă de oameni care provin din țări unde și eu credeam că lucrurile nu sunt atât de complicate pentru bărbații gay sau bisexuali: Olanda, Spania, Franța, Marea Britanie.

Prima propunere de expoziție a venit din Bruxelles, a doua de la Paris, apoi a apărut propunerea de la Madrid, să expun într-o galerie, și până la urmă am ajuns să expun, în cadrul Festivalului Internațional de Film Gay, LesGaiCineMad. După ce m-am întors în țară mi-am zis: „De ce să nu expun în București?”. Și practic prima expoziție, deși nu mă așteptam, a fost la București, la Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC), unde a fost realmente o surpriză. Nu mi se părea că aș avea loc acolo, pentru că vorbim despre o altă ligă și pentru că nu credeam că există deschiderea.

Toate fotografiile sunt făcute cu iPhone-ul meu, iar editarea tot pe telefon. Am ales să fotografiez alb-negru, pentru că am vrut ca oamenii să se concentreze pe subiect, nu pe ambient. Și am vrut să fie un contrast foarte raw, in your face. Nu m-am gândit că o să prindă atât de mult, că o să ia un premiu, a fost o chestie pe care am început-o dintr-o convingere, dintr-o nevoie a mea și a comunității din care fac parte.

Unii sunt foarte surprinși de intensitatea poveștilor – sunt și unele înspăimântătoare, cu oameni care au fost la un pas de a fi uciși din cauza homofobiei. Tensiunea constantă, trauma psihică, asta îi surprinde. Dacă vorbim de persoanele gay, cele cu care am stat de vorbă sunt foarte încântate că există proiectul ăsta și că le ajută.

Vreau să arăt că normalitatea e diversitatea. Asta vreau să transpară: firescul. Firescul relației dintre doi bărbați. Tuturor celor pe care i-am auzit la televizor înainte de referendum, cu eterna întrebare: „Ce le spun eu copiilor mei când văd doi bărbați de mână pe stradă?”, am vrut să le arăt că nu e atât de îngrozitor, că nu e atât de bizar. Și incapacitatea lor de a explica un lucru firesc copiilor lor n-ar trebui să-mi limiteze mie libertatea.

Am avut oameni care mi-au spus: „M-am săturat să văd toți grașii ăștia păroși, de ce nu fotografiezi și tu mai drăguți, mai tineri?”. Și am zis: „Exact asta e ideea proiectului, n-ai înțeles despre ce e vorba”. Și dacă erau toți grași, și dacă erau toți bătrâni, toți păroși, toți cu barbă, nu am cum să controlez asta, pentru că eu nu abordez oamenii, ei sunt cei care mă abordează. Sigur că am fotografiat bărbați care au pătrățele pe abdomen. Am fotografiat și bărbați de 19 ani, dar și de 76, sunt și cu barbă și fără barbă, sunt și slabi, și grași, și înalți, și scunzi, și chinezi, și arabi, și negri și de toate felurile, dar nu eu îi aleg așa. E irelevant ce-mi place mie, eu vreau să arăt diversitatea în toate formele ei, că vorbim de etnie, că vorbim de înfățișare, de vârstă și așa mai departe.

În România majoritatea femeilor care au venit la vernisaj mi-au zis: „Doamne, dar bărbații ăștia sunt mai masculini decât bărbată-miu. Ăștia toți sunt gay?”. Da, ăștia toți sunt gay.

Primul lucru pe care îl facem de fiecare dată când ajungem la Madrid, Andrew și cu mine, e să ne ținem de mână. Nu o facem în mod ostentativ, pentru că nu e ceva ostentativ aici. E ceva firesc. Nu se uită nimeni în niciun fel. E una din țările în care a fi gay este la fel de banal cu a fi șaten. Asta mi-am dorit. Să se uite cineva la mine fără să se gândească cum fac sex, pentru că în România la asta se rezumă: a fi gay înseamnă a face sex. Nu contează ce știi să faci, cine ești, ce ai făcut, ce fel de om ești, contează că faci sex cu un alt bărbat. Atât.

Încă nu m-am mutat cu totul, casa mea acum e în București, am lucrurile acolo, mobilă, haine, poze. Dar în momentul în care mă voi muta va fi foarte greu. Și asta m-a ținut pe loc, m-au ținut prietenii și încăpățânarea că totuși putem să schimbăm ceva. România pentru mine a fost locul în care mă simțeam bine. Am o casă în care m-am simțit bine, am avut norocul să am joburi extrem de interesante și suficient de bine plătite încât să am o viață decentă, care să-mi permită să călătoresc, să fac lucrurile pe care mi le doresc, fără extravaganțe. Am un cerc de prieteni pe care sunt convins că nu-l voi mai avea, pentru că vorbim de prietenii de 30, de 20 de ani. Când a murit mama am înțeles că această țară nu e locul în care îmi pot permite să îmbătrânesc. Nu îmi pot permite să am o pensie cât avea ea, 500 de lei pe lună, bani care nu-i ajungeau nici să își ia medicamente. Și atunci de ce să stau?

Dacă până la 44 de ani toți prietenii mei care au plecat au auzit de la mine tot felul de: „Hai, mai stați, hai să mai încercăm, hai să vedem, hai că se poate, hai că uite, mai avem puțină răbdare și mai protestăm, hai să facem, hai să schimbăm”, în secunda în care am înțeles că nu există nicio șansă în timpul vieții mele ca lucrurile să fie normale în țara asta, toți prietenii care îmi spun că mai încearcă să mai schimbe ceva și care sunt mai tineri decât mine aud de la mine doar: „Nu. Nu mai sta. Și eu la vârsta ta credeam asta, eram idealist, eram naiv, nu știu”.

Alegeam să văd lucrurile frumoase, alegeam să mă uit doar la prietenii și la oamenii mișto din jurul meu, care cred că sunt o sută de oameni, dar sunt irelevanți și vor fi întotdeauna irelevanți într-o masă de oameni care n-au nicio legătură cu asta. Și toată lumea se șochează, pentru că toți prietenii mei știu că am fost, cred, singurul din gașca noastră care nu a vrut niciodată să plece. Și care a făcut tot ce a putut să-i convingă și pe ceilalți.

Nu mi-e foarte ușor să spun că am greșit că am stat atâția ani. Pentru că dacă aș fi trăit într-o țară în care totul era simplu, cred că m-aș fi dezvoltat mult mai mult. Aș fi fost mult mai creativ, aș fi fost mult mai relaxat. Dacă aș fi plecat la 23 de ani, când mi s-a propus primul contract, eram un copil. Mă gândesc că mama ar fi avut același diagnostic, dar dacă aș fi fost în altă țară, poate ar fi trăit lângă mine, s-ar fi bucurat de alt sistem medical și ar fi trăit altfel.

Cred că toți ne suntem datori o viață. După 44 de ani de luptă – că n-am avut o viață roz, am muncit și am făcut voluntariat, tot timpul am spus ce m-a deranjat, tot timpul am luat atitudine împotriva a ceea ce am considerat eu nasol – nu se vede nimic. Pentru că ăștia fac legea, majoritatea. Și nu-mi mai doresc să trăiesc într-o țară în care majoritatea copleșitoare a oamenilor are cu totul alte valori decât am eu.

O. și l., șomer și programator (computer engineer), Franța.

K. și J.P., kinetoterapeut și pensionar, Belgia.

C. și l., asistent social și informatician de fizică nucleară (nuclear physics computer scientist), Franța.

M. și M., designer grafic și director adjunct de teatru, Franța.

C. și M., community manager și arhitect, Franța.

R. și l., director de vânzări și instalator, Franța.

J. și J., designer de interior și asistent social, Spania.

A. și G., administrator de laborator și profesor, Belgia.

J. și R., bucătar și operator call center, Argentina și Spania.

J. și S., director de parteneriate în IT și tehnician, Franța.

N. și D., arhitect și manager de parteneriate în publicitate, Liban și Franța.