Fotbalul de până acum (plus Elveția)

În timp ce Copa America își joacă ediția centenară în Statele Unite, fentele lui Messi, Suarez sau Alexis Sanchez rămân abandonate știrilor de subsol pe paginile de sport, pentru că în Franța tocmai s-a încheiat prima rundă din grupele EURO 2016.

Marile națiuni ale fotbalului european par că pornesc greu motoarele, dar până acum turneul final nu ne-a necăjit cu niciun 0-0. Chiar am zărit, ici și colo, spectacolul pe care-l savurăm în Liga Campionilor și câte ceva din poveștile marilor campionate ale continentului. Pentru prima oară în istoria de 56 de ani a Campionatului European, doi frați, albanezul Taulant și elvețianul Granit, ambii Xhaka, s-au ciocnit purtând pe piept embeleme diferite. A câștigat proapătul jucător al lui Arsenal, Granit, dar nu înainte de a simți tackle-ul fratelui mai mare, pe care l-a tot întâlnit pe gazon.

După victoria de debut la EURO a Țării Galilor, împotriva Slovaciei, echivalând cu o calificare în optimi pe noul format al turneului, a urmat, în aceeși grupă B, egalarea Rusiei în fața Angliei în minutele de prelungiri ale meciului. Fotbalul a fost însă umbrit de incidentele din tribune și de bătăile crunte între fanii ruși și cei englezi pe străzile Marsiliei, unde forțele de ordine franceze au fost depășite de huligani. Rusia a primit și o „descalificare cu suspendare” din turneu, ceea ce înseamnă că, la prima abatere a bătăușilor ruși aflați în Franța, echipa lor națională va pleca acasă. Mulți se întreabă acum de ce au primit doar rușii o astfel de pedeapsă și nu și englezii sau chiar francezii (care au participat cu proprii huligani la luptele de stradă), dar politica aproape că se confundă cu fotbalul în cazul UEFA.

Impresionantă la debut a fost și Islanda, care a scos un egal cu Portugalia, portarul cu nume de zeu scandinav, Thór Halldórsson executând opt parade în drum către titlul de om al meciului. Cea mai mică națiune care a jucat vreodată un turneu final de fotbal e susținută vara asta de aproape 27 de mii de oameni, adică 8% din populația totală a insulei lor vulcanice din Atlantic.

În rest am văzut o frumoasă lecție de tactică predată de italieni Belgiei (victorie neașteptat de lejeră, 2-0, cu posesie aproape de 60% pentru adevarsar), prima victorie a Ungariei la un EURO în ultimii 52 de ani și victorii deloc dezechilibrate ale Germaniei, Poloniei, Spaniei și a frumoasei echipe croate. 22 de goluri în primele 12 meciuri, neașteptat de bun debut de EURO.

Toate acestea sunt însă imaginile pe care le vedem în așteptarea meciurilor României. Cât timp tricolorii sunt în turneu, nu putem privi complet detașați. Înainte de primul fluier al meciului de deschidere era greu de crezut că vom putea bate Franța. Pur și simplu nu existau indiciile unei reconstrucții a fotbalului românesc în ultimii 16 ani, perioadă în care tricolorii au mers la un singur turneu final, EURO 2008, unde nu au câștigat niciun meci. Fotbalul de club din România s-a degradat constant până când publicul și-a pierdut interesul. Cu patroni și impresari la închisoare, jucători cu pregătire precară în primii ani de fotbal din lipsa vreunui plan de construcție durabilă (exceptându-l pe cel la care lucrează Hagi la Viitorul în ultimii ani) și o criză a valorilor devenită evidentă după decăderea lui Mutu, cronologia întreruptă a performanței românești în fotbal nu ar trebui să ne surprindă.

Privind primul 11 al lui Iordănescu din partida de deschidere a lui EURO 2016, „senzația de n-avem cu ce, ce rost mai are?” m-a încearcat exact ca înainte de alegeri. Nici măcar nu vorbim de valori de piață, ci de simplul fapt că avem doar trei jucători din campionatele mari ale Europei, pe când francezii au un singur om în lot din afara acestor competiții. Rezervele noastre joacă la Giurgiu, Târgu-Jiu, prin Bulgaria sau Turcia, pe când adversarii noștri au pe bancă jucători titulari la Manchester United, Roma sau Bayern.

S-a intrat însă cu remiză albă la pauză, iar imediat după a revenit senzația de sufocare când Bogdan Stancu a tras pe lângă din poziție bizar de singuratică în mijlocul careului francez. A urmat golul lui Giroud, cu capul, pe o greșeală a lui Tătărușanu venită imediat după o paradă fantastică. Centrarea? Payet, de pe dreapta. Din fericire însă, Nicușor Stanciu a scos penalty și Stancu a transformat pentru 1-1, așa că n-am ieșit din meci. Cu un minut înainte de remiza nesperată, dar pentru care tricolorii au alergat mult peste așteptările noastre, același Payet, de pe aceeași bandă dreaptă, a tras imparabil, în vinclu. Franța câștigă, iar românii alunecă, din nou, pe panta tânguielii.

Au trecut patru zile de atunci, dar pare o eternitate. Diseară România va juca, pe Parc des Princes din Paris, cu Elveția. Ultima oară i-am întâlnit la același obsedant World Cup ’94, unde, veniți după victoria în fața Columbiei, tricolorii antrenați de același Anghel Iordănescu, au încasat patru goluri și au pierdut. De data asta însă, nu mai avem plasa de siguranță a unor puncte deja obținute, așa că meciul va fi mult mai încrâncenat, fiind locul în optimi pe masă.

Din nou vom juca fotbal împotriva unei națiuni care îmbrățișează globalizarea, lotul elvețian având doar opt jucători care nu mai au altă cetățenie în afară de cea elvețiană. Sunt turci, albanezi, bosniaci și camerunezi naturalizați. În meciul lor de debut, adversarii noștri au bătut Albania jucând un fotbal bine organizat care amintește, la nivel cultural, de țara muntoasă pe care o reprezintă.

Singura noastră șansă, atât ca națiune, cât și ca echipă națională de fotbal este dorința de progres a unor indivizi, oameni care își pot depăși condiția curentă tragând în urma lor și pe alții în vacuum-ul creeat de evoluție. Sunt comentatori care-l văd pe Nicușor Stanciu ca fiind unul dintre jucătorii gata să explodeze pe scena fotbalului mare, chiar la EURO 2016, și nu pot să-i combat după meciul cu Franța, când am văzut un jucător care nu se teme deloc de numele mari pe care le are în față și aleargă cu folos. Stanciu, Alibec, Stancu și Andone vor îmbrăca tricourile galbene, iar noi vom tresări alături de ei.

Nu e o alegere, e în codul nostru genetic. Dezamăgirea face parte din identitatea noastră națională, chiar ne spunem adesea că un șut în fund e un pas înainte, dar e nevoie de atât de puțin pentru a face acel pas împreună. Poate începe cu o plasă scuturată de Nicușor Stanciu, cine știe? ●

Vlad Bogos e specialist în servicii IT și scrie uneori despre fotbal, ca formă de cultură, pe vladbogos.ro. Acest articol face parte dintr-o serie de materiale despre Campionatul European din 2016.