Fricile pe care le învățăm la școală (3)

Vecina din buzunarul de la piept

Undeva între exercițiul 3 și exercițiul 4 îmi vine să vomit. În mod normal, în timpul testelor la mate intru într-un fel de bulă a mea din care ies doar atunci când termin și ultimul exercițiu.

Mă pricep de minune să dau volumul lumii din jurul meu mai încet. Mă pricep să nu-l aud pe profu’ de mate, care îmi e și diriginte, cum se plimbă printre bănci și râde de cineva din spate – „Ce porcărie ai scris mă acolo?” –, pentru ca mai apoi să lanseze un monolog de 10 minute în care ne spune că nu suntem buni de nimic.

Dar, pentru prima dată de când a început liceul, între exercițiul 3 și exercițiul 4 îmi vine să vomit. Mă opresc în mijlocul inegalității și încerc să respir. Nu pot. Pierd timpul. Nu voi putea rezolva toate cele 7 exerciții. O să iau 4. N-am voie să iau mai puțin de 9. Nu-mi dau eu voie să iau mai puțin de 9.

Mă sufoc. Tușesc și scot o ciornă. Încerc să scriu exercițiul din nou, să rezolv inegalitatea așa cum le rezolvasem și pe celelalte. Nu-mi iese. O scriu din nou. Îl aud pe dirigu’ trecând printre bănci. O să vadă că nu știu și o să râdă. Acopăr foaia și mă prefac că îmi caut un creion în penar. Trece și nu mă bagă în seamă. Răsuflu ușurată, dar tot simt nodul ăla din gât care îmi dă senzația că mă sufoc.

Am mai trăit așa ceva. Știu cum se simte când îți revine frica – nu-mi place să-i spun anxietate. O recunosc, e vecina din buzunarul de la piept. Obișnuia să vină în vizită în cele mai ciudate momente: când se răsfoia catalogul în căutarea următoarei „victime”, când rupeam neglijent o foaie din caiet pentru un test neanunțat sau când ridicam timid două degete și îndrăzneam să spun că n-am înțeles. Venea, pe neașteptate în timpul orelor, la braț cu prietena ei, claustrofobia, și împreună mă striveau între pereții clasei. Totuși, îmi repetam că, dacă o ignor suficient de mult, se va sătura să-mi mai bată la ușă. Speram că am scăpat de ea, dar nu cred că poți să scapi vreodată complet de așa ceva. Nu e atât de simplu. Cred că mereu voi avea în mine sămânța asta de frică adânc îngropată. Și ce grădinar bun se dovedește a fi școala!

De Daria Ancuța, elevă în clasa a XI-a la un liceu din Constanța 

---

Prima notă

Verișoara ta învață bine, mi-a spus profesoara de biologie când mi-a citit numele în catalog. Ea era în clasa a VII-a, eu abia trecusem a V-a. M-a ridicat în picioare și a început  să mă asculte la lecția de zi, să verifice dacă și eu învăț la fel de bine. A venit o întrebare la care n-am știut să răspund. Apoi încă una la care n-am știut să răspund. Apoi încă una. Înghețasem în bancă și nu aveam curajul nici măcar să las privirea pentru câteva secunde în caietul deschis din fața mea, unde aveam o pagină cu teoria scrisă lângă o pagină pe care erau desene cu țesuturile și celulele plantelor. Auzeam șoapte în jurul meu, colegi care încercau să-mi sufle măcar bucăți de răspuns, dar nu reușeam să disting nimic.

Nu era greu să-ți dai seama că nu învățasem nimic – nici măcar nu citisem o dată lecția de zi –, așa că întrebările despre teorie s-au terminat repede. A urmat amenințarea cu nota 4. Ar fi fost prima mea notă în catalog. Am început să plâng – nu știu dacă din cauza notei, din cauza faptului că profa mă tot întreba de ce nu am învățat sau din cauza referințelor la verișoara care învăța bine și cu care mai fusesem comparată și în familie.  Simțeam că abia aștepta să-mi trântească un 4 în catalog. Totuși nu mi-a pus notă în ziua aceea, n-am înțeles niciodată de ce. Restul lecțiilor de la biologie le-am învățat pentru că-mi era frică să nu fiu ridicată iar în picioare și să nu știu răspunsul la o întrebare. Încă mi-e frică să mă ridic în picioare și să recunosc când nu știu un răspuns.

De Nicoleta Coșoreanu, reporter Școala9

---

Frica de a vorbi

Un copil bâlbâit atârnă între două lumi – suficient de normal încât să nu fie tratat ca un copil cu nevoi speciale, dar suficient de ciudat și greu de înțeles încât să fie sursa amuzamentului altor copii și, uneori, chiar al profesorilor. De asta, frica mea de a vorbi a fost acolo dintotdeauna. 

Lupta cu ea a fost cea mai obositoare în liceu. Aveam 16 ani și unul dintre profesori mă punea să îmi repet numele aproape la fiecare oră pentru că mă bâlbâiam teribil la litera C, ceea ce îl distra foarte tare. Iar cum viața are o doză de umor negru, mă cheamă Cristiana Cornea. Chiar și acum, când merg la workshop-uri sau meet-ups de orice fel, cel mai greu moment este când trebuie să mă prezint.

Alt profesor m-a silit să joc în piesa de teatru a școlii. Numai gândul de a fi pe scenă și a vorbi mă făcea să leșin. Dar era în regulă, profesorul mi-a dat opțiunea să fiu o lampă. O să am un abajur pe cap și nu voi vorbi, sunt safe. De parcă singura opțiune pentru mine de a fi în siguranță era să ascund cine sunt și să tac. Așa am dezvoltat un mecanism de apărare: să mă fac mică, să nu mă sesizeze nimeni, mereu în ultima bancă.

Dar din tăcere am câștigat ceva – am transformat frica de a vorbi în iubirea pentru scris, iar prin scris m-am câștigat pe mine. Încă mă lupt cu fantomele liceului și ele apar mereu sub o altă formă, dar și eu găsesc mereu o nouă strategie de a câștiga. 

De Cristiana Cornea, Social Media Manager la Ogilvy și owner Candelarium Candles

---

Adevărul meu

Încă din clasa a VI-a știam că o să urmez Facultatea de Litere. Totuși, la liceu, am ales clasa de mate-info, cea mai bună din oraș. Voiam să învăț, să concurez cu cei mai buni elevi și să fiu provocată la școală ca să devin mai capabilă, să știu mai multe din cât mai multe domenii.

Îmi amintesc foarte viu prima zi de școală la liceu. Ne-am așezat cu toții în bănci, eu nu cunoșteam aproape pe nimeni. Tot atunci aveam să vorbesc în fața unei camere pentru prima dată. Dirigintele ne filma. Aveam un singur lucru de spus: ce carieră voiam să urmăm. Când m-am ridicat în picioare, în minte îmi răsuna „Vreau la Litere, la Română”. Dar am spus că vreau să urmez Facultatea de Informatică. Mi-a fost frică să spun un adevăr atât de neobișnuit, mi-a fost frică de reacțiile celorlalți, m-am temut să mi se spună că nu e locul meu în clasa aceea.

Răspunsul meu era atât de străin de mine, dar semăna cu al multor copii. Eram asemenea lor și era confortabil. Ascunzându-mă puteam să aparțin grupului. Doar mai târziu, în clasa a XI-a, am putut să recunosc în fața mea și a lor, cu mândrie, cine sunt. Tot atunci, în catalog, sub numele meu, dirigintele a scris cu creionul „Filologie”. Și eu zâmbeam cu tot sufletul de fiecare dată când un profesor descoperea adevărul meu. 

De Cristina Tunegaru, profesor de limba și literatura română la Petrăchioaia, județul Ilfov

---

Hai la tablă

– Dada, tu. Hai la tablă.

Mă ridic din ultima bancă și încep să calc apăsat cei 20 de pași până pe scena din fața clasei. Am făcut drumul ăsta de atatea ori că țin și-acum minte cum se îmbinau plăcile de lemn, cum îmi tremurau picioarele, cum mi se tăia respirația, cum speram să nu mă împiedic de treapta de lângă catedră.

Așa începeau toate orele de matematică. Își alegea câte o victimă, întotdeauna o fată, și o invita la tablă. De cele mai multe ori, victima avea doar rol decorativ (mai ales dacă era îmbrăcată în fustă – detaliu pe care îl căuta aproape întotdeauna cu privirea înainte), în timp ce povestea turuind (câteodată cu o țigara aprinsă langă geamul deschis) tot ce n-a mers bine, ca într-o ședintă de terapie. Toate certurile, toate frustrările, toate singurătățile. Ascultam înmărmuriți, fiindcă nu știam niciodată dacă vor urma exerciții și probleme din colțuri ascunse de manuale sau Gazetă Matematică – pe care nimeni nu le putea vreodată planifica au rezolva dinainte – sau dacă nu cumva se va opri să dea o lucrare de control, la care toată lumea să ia 2. Dar mai ales fiindcă adâncurile prin care ne plimba erau prea întunecate pentru o mână de copii de 15 ani.

50 de minute mai târziu, eram tot acolo. Când se suna de pauză, 30 de respirații ușurate aproape că făceau curent în clasa cu tavan înalt de trei metri.

– Gata, poți să treci la loc. Continuăm după pauză.

De Cătălina Penciu, editor Omnivor

---

Inspecția de gradul I

Am susținut gradul didactic I în 1998. Eram prima profesor-inginer din județul Botoșani, cu specializare din domeniile Electric – Electronică – Automatizări, care susținea acest examen.

Pregătirea lucrării de grad a fost dificilă, pentru că nu aveam niciun model orientativ. Am primit doar tema, câteva indicații generale și multe încurajări din partea coordonatorului. Am muncit enorm la structurare, documentare și tehnoredactarea lucrării, limitată de posibilitățile din acea perioadă. Am finalizat o lucrare amplă, legată în două volume (peste 600 de pagini cu Times New Roman 10). A fost acceptată și apreciată de coordonator, deci am trecut la pregătirea inspecției speciale – patru ore de asistență la clasă, cu o comisie de doi profesori universitari, inspectorul de specialitate și directorul școlii.

Lipsa experienței și a modelelor și-a spus iar cuvântul. Eram îngrozită că nu voi reuși să mă prezint la nivelul așteptărilor. Știam că trebuie să mă organizez, ca elevii mei să vadă un profesor calm, stăpân pe sine, profesionist, care știe ce are de făcut la fiecare dintre lecțiile asistate.

Am intrat în panică! Dacă greșeam? Dacă nu acopeream toate aspectele de interes? Dacă lecțiile alese nu erau suficient de interesante și relevante? Dacă elevii nu vor reuși să se descurce, să răspundă așteptărilor? Zeci de întrebări mă chinuiau, iar îndoielile sporeau mereu.

Treptat, am înțeles că răspunsurile se aflau deja în mintea mea, în capacitatea mea de a controla ce se întâmpla în clasă, fără limitări și constrângeri pentru elevi. Ei trebuiau să fie în centrul întregului demers didactic, să se simtă în largul lor, așa că în fiecare zi, la orele obișnuite, ei trebuiau să fie preocuparea mea principală – să fac astfel încât ei să se simtă apreciați, respectați, să nu se teamă de mine, de asistență sau de ei înșiși.

Cu sprijinul familiei, am reușit să depășesc toate temerile, iar emoțiile rămase au fost doar pozitive și m-au motivat să păstrez echilibrul, să duc totul la bun sfârșit, cu succes, împreună cu elevii mei,.

De Rodica Gavril, profesor de informatică și electrotehnică, Colegiul Tehnic „Gheorghe Asachi” Botoșani

---

Munca anti-prăjeală

Am trei copii. De vârste diferite. 20, 14 și 8 ani. Așa că am putut să văd, practic, schimbarea sistemului de învățământ românesc în toți acești ani. Aș fi vrut să zic ”în bine”, dar nu este cazul, nici pe departe…

Cea mai mare frică pe care o am în raport cu școala copiilor mei este să nu mi-i prăjească prea tare. Da, știu, este un termen foarte dur, dar mi-l asum. Căci zi de zi sunt în tranșee luptând împotriva acestui „sindrom”.

Ce înseamnă această prăjeală? Efectul pe care îl au asupra copiilor modul de a vorbi al dascălilor, felul în care ei aleg să relaționeze cu cei mici. Care, în multe cazuri, este catastrofal.

Cu asta mă lupt acasă. Să le explic celor mai mici că nu asta a vrut să spună, să le restabilesc încrederea în ei. O muncă teribilă anti-prăjeală.

Le-am spus „dascăli”? Am greșit. Căci nu te poți numi dascăl, indiferent ce diplome și ce certificate îmi arăți, atunci când spui unui copil de 8-9 ani „ești prost, nu o să reușești să faci nimic în viață!”. Nu ești dascăl. Ești doar un nemernic frustrat.

Aș putea da multe astfel de exemple. Pățite de copiii mei – că nu mă uit în curtea altora.

Dar prefer mereu și mereu partea optimistă. Care, în cazul de față, înseamnă acei câțiva (puțini, înfiorător de puțini…) oameni cu har. Pe care îi pot numi cu adevărat DASCĂLI. Și pentru care a-i învăța pe copii reprezintă cu adevărat destinul lor.

Atâta vreme cât astfel de oameni mai există, mai avem și noi o șansă ca națiune. Când și dacă ei vor dispărea, nu ne va mai rămâne decât să citim niște rugăciuni. Dacă o să mai știm citi până atunci.

De Cristian China-Birta, antreprenor, consultant, blogger și tatăl a trei copii de 8, 14 și 20 de ani

---

Ai de-ăla?

Există grupul de băieți mai mari care stau în fața porților, pentru care îți dai muzica mai tare în căști ca să nu le auzi râsetele și comentariile. Există încercările de a explica colegilor de clasă, „iluminați” de articole de pe Facebook, de ce violul nu este niciodată justificat. Există profesori care te fac să-ți ștergi balsamul de buze în mijlocul orei și încearcă să ghicească „pentru care băiat din clasă ți l-ai pus”, sau care te întreabă dacă ești „îndrăgostită” când nu poți găsi răspunsul corect la o întrebare.

Totuși, pe lângă umilirea în public, hărțuire și comentarii atât de absurde încât ai impresia că ai halucinații, pentru fete există la școală o frică mai mare decât oricare alta: tamponul.

„De-ăla”, un cuvânt mimat mai mult decât de pronunțat, însoțit de obraji înroșiți, gesturi, un sentiment de urgență. Este în buzunarul mai mic, în buzunarul mai mic al buzunarului mai mic, ascuns în caiete, purtat sub tricouri și mâneci și buzunare de la spate, ca un bun de contrabandă. Să-i dai „de-ăla” unei colege necesită o serie de abilități speciale, precizie și acționarea în momentul potrivit – un moment calculat folosind o formulă bazată pe greutatea tamponului, viteza vântului, poziția lui Venus în Univers și numărul de minți închise pe o rază de 50 de metri. Călătorește din mână în mână, din bancă în bancă, prin clasă și hol, pe scări, în baie. Când ajunge în sfârșit la destinatar, poți respira din nou știind că sarcina ta este îndeplinită.

Poate dacă s-ar fi discutat despre asta în gimnaziu, mi-aș fi dat seama mai devreme că este o prostie.

De Sofia Scarlat, fondatoare Girl Up România

---

Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.