Fricile pe care le învățăm la școală (5)

Prada

Suntem cei mai buni prieteni  – eu îi spun că e cocalar, cu șuvițele blonde și cercelul auriu, el mă acuză că sunt artistă, așa că arunc haine murdare spre el ca să îl pedepsesc. Am ținta proastă, și râsul lui umple casa, un râs de băiețel-bărbat în schimbare, ca o vioară dezacordată.

Uneori mă așteaptă de la școală, și mergem țanțoș spre metrou, iar fetele din clasă ciripesc: sunteți, sunteți oare împreună? Eu nici nu am sărutat vreodată un băiat, așa că rânjesc curioasă când îmi zice de noile lui cuceriri: uite, sunt împreună și cu tipa asta, și cu asta, și cu aia. Sunt îngrozită, dar zâmbesc şi spun „A doua e frumoasă”. Acolo trebuie să se fi plantat frica de a nu fi prada unui băiat răutăcios şi lăudăros, care s-a păstrat intactă atâția ani. Stăteam noaptea și îmi imaginam figura unui El ceţos, râzând de mine cu sute de alte figuri batjocoritoare în jur. Trăiam o mare dragoste.

Îmi povesteşte despre cum a trimis acelaşi mesaj amoros lung la două fete, doar schimbând câteva cuvinte: iubesc să ating părul tău lung/scurt brunet/blond creț/mătăsos. Am surâs îngăduitoare, am aruncat iar cu ceva după el, apoi am mers acasă și am plâns, terorizată de acest adolescent crud, pe care nici măcar nu îl mai vedeam ca om, și totuși, simțeam că îl iubesc.

De Irisz Kovacs, fotografă și studentă la regie de teatru

Ce facem după Bac?

„Dacă luăm Bacul, în ziua când se pun rezultatele vreau să fugim în Vamă!”, i-am zis într-o noapte de mai în Parcul Național. Ne văzuserăm să-l ajut să învețe curentele literare pentru examenul la română. Mă dădeam deșteaptă comentând poezii și am sfârșit pupându-ne până la 2 noaptea. Acasă mă aștepta o mamă care mă sunase în continuu și căreia nu-i răspunsesem pentru că nu voiam să se termine. Mă credeam invincibilă, aveam 18 ani și nu avea cum să mă pedepsească. 

Nu știa nimeni din liceu că ne îndrăgostiserăm, sau cel puțin noi n-o spuseserăm nimănui. Eram la clase diferite, eu la filo, el la mate-info. Eu într-o clasă de fete pe care el le credea pițipoance. El în singura gașcă de „roacheri jegoși” ai liceului de care mă îndrăgostisem rând pe rând în gând încă din clasa a IX-a. Ei beau Stalinskaya la șina de tren, eu eram într-o relație de un an cu alt băiat și purtam ba geacă de piele și bocanci înalți, ba fuste până la fund și cizme cu blană roz. El nu fuma, eu duhneam a Lucky Strike roșu.

Lui îi era frică de examenele la matematică și la informatică și spunea că se va angaja curier pe bicicletă dacă nu le ia. Mie nu mi-era teamă de Bac, că doar nu dădeam mate. Mi-era teamă de admiterea la teatru și de relația cu băiatul mai mare care devenea tot mai agresiv și control freak – intuind corect că nu mai sunt cu gândul în prezent.

Când s-au publicat notele, am băut rachiu Hanu Ars în curtea liceului. Apoi m-a urcat cu cortu la Omu, pe primul meu vârf de munte. Nu știu dacă muntele a fost un test. 14 ani și multe Vămi mai târziu, avem doi copii împreună și visăm uneori la primul nostru cort.

De Ana Maria Ciobanu, reporter DoR

Incertitudini cuantice

După examenul de admitere pentru clasa a IX-a am considerat că mi-am câștigat statutul de semiadult. În sfârșit am putut să decid că nu sunt și nu voi fi niciodată bună la științele exacte și-o să le ignor pentru tot restul vieții. M-am înscris la bilingv-engleză și plăcerea mea era să citesc cărți vechi, să subliniez predicate, să fac fișe cu curente literare. De materiile neprietenoase ca matematica, fizica sau chimia nu scăpasem definitiv, dar nu-mi mai frământau stomacul și somnul, ca în gimnaziu. 

Până-ntr-a XI-a m-am descurcat admirabil la a lua note bune la materiile astea de la reală, fără să rămână fărâmă de informație cu mine. Dar tot într-a XI-a m-am îndrăgostit prima oară. Bogdan învăța la reală și îi plăcea fizica cuantică. Vorbea despre asta atât de mult, încât am început să mă pregătesc în avans pentru întâlnirile noastre, încercând să citesc din enciclopedia Encarta despre particule, câmpuri cuantice și alte incertitudini. Îmi rodeam unghiile de stres. Nu înțelegeam nimic. Nici nu mai știu dacă fluturii din stomac erau de la îndrăgostit sau de la teama că nu înțeleg nimic din fizica asta și Bogdan n-o să mă mai placă.

De Milli Abagief, om de comunicare

Porumbeii de la balcon doi

Spionu era cel mai temut prof de istorie. Deși era bătrân, cu pielea plină de pete și glasul ușor sâsâit, ținea minte totul și, mai ales, vedea totul. Legenda spunea că, atunci când dădea lucrări de control, se așeza la catedră cu un ziar, prefăcându-se că citește, dar spiona elevii printr-o gaură făcută în hârtia subțire, ca să-i descopere când copiază. Noi eram a V-a și toceam terorizați conflictele daco-romane, războaiele cartagineze sau Imperiul Roman pentru că proful avea un algoritm de ascultare imprevizibil și nu știai niciodată când o să te ridice în picioare.

Într-o zi, parcă spre finalul trimestrului III, Spionu îi asculta pe cei în pericol de corigență sau care n-aveau suficiente note. Noi ceilalți migraserăm spre spatele clasei și asistam la oră cu inima ușoară, ca de final de școală. Eu mă așezasem lângă prietenul meu. Mircea era scund, grăsuț și făcea mereu glume. Îmi ceruse prietenia undeva prin trimestrul I, printr-o serie de bilețele și intermediari, eu acceptasem, îmi aducea mărțișoare, flori (odată, un liliac de cauciuc, pentru că spusesem că floarea mea preferată era liliacul) și dansam multe blues-uri împreună la petrecerile de final de trimestru. 

Ne petreceam restul timpului fără să ne vorbim prea mult  – însă în ziua aia, la Istorie, stăteam în aceeași bancă. Într-un gest de tandrețe probabil fără precedent, Mircea îmi pusese mâna după umeri, alunecaserăm în scaune și stăteam așa, semiîmbrățișați-semitolăniți, în ultima bancă din rândul de la mijloc, șușotind despre colegi și naiba mai știe despre ce. Probabil ne țineam și de mână. Uitaserăm că Spionu vedea tot.

Deodată, încăperea a răsunat de vocea sâsâită a profului: Alo, porumbeii de la balcon doi, ce faceți? Toată clasa s-a întors spre noi, într-un hohot de râs generalizat. Nu-mi amintesc ce-a mai urmat, poate ne-a întrebat unde rămăseserăm cu lecția și n-am știut să răspundem, poate a mai făcut mișto de noi, țin minte doar că m-am făcut roșie ca un rac fiert. Și că n-am mai scăpat mult timp de eticheta cu porumbeii. 

De Maria Bercea, editor Școala9

Pe peron în prag de examen

M-am îndrăgostit la un ștrand în Alexandria. Am început relația într-un cămin din Bacău. Acum, învăț pentru Bac printre emoțiile din trenul cu destinația Brașov. 

Cel puțin odată la două săptămâni mă trezesc pe peron, ori la București, așteptând să coboare el dintr-un vagon, ori la Brașov, dându-mă jos după drumul de 2 ore și jumătate. Curajul pe care l-am avut la sfârșitul verii, hotărând să mă arunc în ceva atât de nou, nu știu cum s-a născut în mine și cum s-a nimerit să fie același pe care l-a avut și băiatul care acum mă face fericită în fiecare zi. Ceea ce nu luasem în calcul în punctul în care am ales să las în urmă orice gând pesimist au fost fricile care mă așteptau de partea cealaltă a deciziei. 

Sunt într-un moment în care zi de zi mi-e teamă că poate nu învăț suficient pentru Bac, pentru admitere, pentru ce este „viața de după liceu”. Mă confrunt cu părinți, profesori, prieteni, cunoștințe care îmi spun că știu mai bine și că pentru dragoste e timp după ce termin cu toate astea. Că e mai important viitorul meu. Între timp am mai luat o hotărâre curajoasă: să aleg eu ce este mai important. Maturitatea de care ar trebui să dau dovadă odată cu ieșirea din sistemul care mi-a predat cum trebuie să-mi trăiesc viața îmi spune că mi-e mai frică să pierd un om în care am încredere. Poate la 18 ani ar trebui să mă gândesc la „ce se întâmplă după”, dar mi-e frică de un după care este fără iubirea pe care o simt acum.

De Iulia Lupașcu, elevă la Colegiul Național „Gheorghe Lazăr” din București

„Ai vreun crush?”

Încă de la grădiniță, cel mai important subiect de discuție a fost întotdeauna „De cine îți place?”. Să spun că nu îmi făcea plăcere să mă bag în seamă oricând venea vorba de sentimente ar fi o minciună: de mică-micuță am fost prima care se atașa de oricine îmi ieșea în cale.

Într-un fel sau altul, întrebarea e mereu aceeași  – iar consecințele unui răspuns sunt similare: tachinări, sâcâieli pe seama ta sau a celeilalte persoane, mici amenințări că o să afle toată lumea de îndrăgosteala ta. Oricum ar fi, parcă niciodată nu îți mai vine să spui de cine îți place. Odată ce-ai mărturisit, ori treci repede peste, ori îi spui ce simți și persoanei cu pricina. A treia opțiune, cea mai puțin favorabilă, ar fi ca informația să ajungă la persoana greșită. 

Acum sunt la liceu: am trecut de episodul în care îmi e frică să mă fac de râs sau să afle persoana pe care o plac și să mă respingă. Dar o nouă frică e mereu acolo: că se va afla de cine m-am îndrăgostit, de colegii mei care abia așteaptă, zburând în cercuri deasupra mea ca niște vulturi, să își înfigă ghearele în cine sunt eu în afara orelor. Iubirea e ceva atât de personal, de fragil și de vulnerabil, încât până și ideea că sentimentele mele față de cineva ar putea deveni glume proaste și bârfe mă terifiază. Puterea colegilor mei devine brusc incontestabilă: chiar și dacă îndrăgosteala mea e un sentiment perfect normal, pe care până și ei îl înțeleg, certitudinea unui răspuns la întrebarea aceea de 1.000 de puncte le dă superputeri. Brusc, au privire cu raze X și se uită direct în suflețelul meu de adolescent îndrăgostit și îmi discută viața de parcă ar fi un serial. Nici nu mai contează dacă e vorba de mine, de colega mea de bancă sau de cineva din altă clasă.

De Sophia Tiganas, elevă în clasa a XI-a și redactor-șef Versus Magazine

Ce o să creadă fetele?

Eram într-a X-a sau a XI-a, știam pe de rost versurile tuturor melodiilor The Doors, pe care le xeroxasem de la una din cele două prietene pe care le aveam în clasă, mergeam la Festivalul de la Sighișoara și de la Bucov și visam la un prieten cu plete, când a apărut el în liceu, în mijlocul semestrului, cu geaca lui de motor, cu mersul cool, umerii lați și figura osoasă. Părul îl avea scurt și blond, dar am hotărât împreună cu cele două prietene că tot e sexy. 

Am stat și l-am urmărit câteva săptămâni pe coridoare cu cele două colege, zâmbindu-i cu măsură, rușinându-mă când una dintre ele se hlizea prea tare în apropierea lui. Am dezbătut cu fetele cum să-l abordez. Una dintre ele avea o soră mai mare, așa că a întrebat-o pe ea cum se procedează în situația în care îți place de cineva. Sfatul sorei mai mari a fost să se ducă una dintre prietenele mele la băiat, să-i spună că mie îmi place de el și că vreau să-i cer prietenia. Îmi pusesem toate speranțele în înțelepciunea sorei – doar era cu vreo cinci-șase ani mai mare ca noi -, deci aproape c-am murit de rușine când am auzit soluția. Din fericire, n-a fost nevoie să o pun în aplicare. A venit el la mine și m-a întrebat dacă vreau să beau o bere cu el, parcă. Adevărul e că nu mai țin minte exact ce și cum mi-a spus, am reținut doar numele lui, Nelu, și că am înghețat imaginându-mi cât de tare o să râdă prietenele mele de mine când o să audă că am un prieten cu nume de „țăran”. Când am aflat că nici nu prea citește, știam că eticheta de prost din partea lor o să vină repede și că tot atât de repede o să se extindă și la mine. Așa că, după câteva săptămâni de cel mai mișto pupat de care am avut parte în perioada aia, prin Underworld (ăla vechi, de pe Kogălniceanu) și Sovata, nu i-am mai răspuns la telefon și am fost reprimită în micul meu grup de prietene.

De Valentina Nicolae, reporter Școala9

Mulțumesc, pa

Începe liceul, mă lovește nepăsarea. Părul meu își poartă singur de grijă, e lung și se potrivește cum îi vine pe umeri. Port cămăși largi și bocanci ca să mă potrivesc și eu în bula de copii care ascultă rock din oraș. Și ascult. 

Dar nu merg la concerte pentru că respir greu printre oameni și după vreo trei oftaturi de obicei leșin. Nu beau bere în singurul bar fiert pe muzica asta pentru că am băut cândva de revelion și am vomitat de mi s-a lipit burta de spate. Și nici nu cred că au săpun la baie. Sunt spre deloc aventurieră și-s probabil haioasă doar prin zdrențelismul hainelor, dar băiatul ăsta  – cu plete mai lungi decât ale mele, plimbat la concerte și de-al casei în barul de roackeri menționat, mă place. Iar ideea asta mă sperie. 

Mi-e frică să nu am toți noii colegi mai deștepți decât mine, să nu-mi dau seama unde merg la facultate în câțiva ani, dar mai ales să accept că sunt plăcută. De aia mă apuc să-i scriu înapoi: „Scuze, dar mie îmi place de cineva, dar nu sunt cu persoana aceea, dar nu mi se pare corect să ies cu tine când aș putea să ies cu el, dar mulțumesc, pa”. Nu-mi plăcea de nimeni, nici de el, nici de mine, nici de anii de generală și aveam să aflu că nici ăia de liceu nu vor să fie mai grozavi. 

De Oana Barbonie, art director Școala9

Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.