Cel mai iubit profesor

Gabriel Săndoiu, profesor de filosofie și logică la Colegiul Național „Sfântul Sava” din București, are impresia că i se acordă prea multă importanță. Asta mi-a spus la telefon când l-am întrebat dacă are poze de pe vremea când era licean. Citisem interviuri pe care le acordase, în care vorbea despre cum predarea ar trebui să se facă doar prin fascinație și cum restul e „gargară”; despre „desprostirea școlii” și despre soluția pentru a obține niște minți realmente adulte: „multă, foarte multă răbdare”. Îl urmărisem la Garantat 100%, emisiunea de pe TVR1 în care explica cum filosofia determină un stil dominant de a gândi pentru copii.

Nu am fost în stare să-i explic pe loc de ce i se acordă importanță, așa că, în loc de cuvinte, a urmat, pentru câteva secunde, o pauză. Mă întorc acum în bancă, pregătită cu demonstrații pentru domnul profesor. Vorbesc în primul rând de importanța pe care Săndoiu o acordă copiilor la clasă, care se traduce la orele lui de filosofie prin dialogul permanent pe care-l poartă cu adolescenții, prin vorbitul degajat, de la egal la egal. El e rârâit, are barbă albă, mustață îngălbenită de la cafea și tutun și 61 de ani împliniți pe 14 februarie. Ei au 17–18 ani.

Dacă ridică mâna să ceară voie la baie, el îi dojenește. „V-ați obișnuit cu spațiul ăsta carceral, sunteți ca la pușcărie”, îi atenționează și le sugerează să scrie procese verbale pe care să le prezinte la semnat. „Da, sunt de acord să faci pipi. Doamne ferește! Te ridici, faci un semn din cap și ieși.”

Dacă Săndoiu nu are o problemă cu ieșitul din clasă în timpul orei, nu are nimic nici cu mâncatul de sandvișuri în timp ce el vorbește despre Schopenhauer sau silogisme. Nu crede că mâncatul în timpul orelor îi împiedică în vreun fel pe copii să fie atenți, ba, din contră, „ce învață în condiții raționale chiar se prinde”. Pe lângă rațional, „spectacol mai frumos decât copii hălpăind, pe drept cuvânt că nu poate fi”. Când cineva flutură două degete prin aer să răspundă la orele de filosofie, lui Săndoiu s-ar putea să-i sară țandăra. Dacă el nu face asta la el acasă, nu-i obligă nici pe copii la clasă. Comenzi trebuie date doar spiritului, spune el, nicidecum trupului. „Oare suntem îndreptățiți să le interzicem lucruri privind felul în care își îmbracă sau mișcă trupurile?”

Profu’ – cum se referă copiii la Săndoiu în afara orelor – îi trage de limbă și le contestă fiecare răspuns. Nu se bizuie pe vreun manual și e convins că, din păcate, felul în care se predă masiv e cel care presupune copiatul din minte, „cea mai nenorocită formă de copiere – e mai puțin nociv să copiezi din orice altă parte”. Normal e să nu fie nimic de copiat, a subliniat proful, să construiești răspunsurile și să demonstrezi că ai înțeles. Lui Săndoiu îi plac întrebările deschise, așa că le folosește ori de câte ori are ocazia. „Ce proprietăți trebuie să aibă o geantă?” sau „Ce reprezintă mulțimea genților?” sau „Care este limita clară dintre o motocicletă și o motoretă și cine o definește?”

Așa încep dezbaterile și supozițiile, iar elevii învață din propriile descoperiri. Asta crede Săndoiu că e important în formarea caracterului și a gândirii critice a copiilor, esențială în cei patru ani de liceu și așa, din spatele unei clase, am început și eu să cred că proful merită un dram de importanță.

Săndoiu a fost mereu un ștrengar relaxat. Spre deosebire de alți profesori care trânteau catalogul pe catedră dinainte să se așeze și păstrau mereu distanța, el venea și se așeza pe catedră, spune Sonia Ardelean, un copywriter de 30 de ani care i-a trecut prin clasă în Sava. Toate orele erau mai mult ca niște povești în care intra direct, fără să citească de pe ceva sau să roage elevii să deschidă la vreo pagină din manual. Poveștile erau presărate din când în când cu câte-un „porcușorilor”, alintul lui preferat pentru liceeni. „Dacă ești de acord cu un principiu, trebuie să-l respecți, indiferent că e cineva să te vadă sau nu.” E lecția care s-a lipit de Ardelean la orele lui Săndoiu. Dacă îl respecți doar în public, nu mai ești un porcușor simpatic, ești doar „porc”. La Ardelean, asta s-a tradus, spre exemplu, prin netrecut zebre pe roșu, chiar dacă e patru dimineața și nicio mașină pe stradă.

La Săndoiu, lecțiile n-au fost niciodată anunțate concret: „Astăzi vom vorbi despre Mitul Peșterii”, își mai amintește Ardelean. Începea mai degrabă să facă paralele între povestea lui Platon din peșteră și societatea modernă în care orice idee nouă ar avea cineva, se va izbi undeva de respingeri și opoziție. Atunci, acel cineva trebuie să fie pregătit să rupă lanțuri ca să-și apere ideea, că nu e vorba doar de un firicel ușor de mutat sau așezat, ci de lanțuri puternice și modele care au nevoie să fie sparte. Mitul Peșterii ne provoacă să ne imaginăm mai mulți oameni captivi într-o peșteră, în întuneric, cu fața întoarsă către peretele opus intrării. Acesta este luminat de reflexiile unui foc care arde afară, iar oamenii nu văd altceva în afară de umbrele de pe zidul din fața lor. Platon face aluzie la lanțurile care ne leagă pe noi, oamenii, la cum suntem închiși în propriile realități și cum persoana care reușește să rupă lanțurile vrea să-i ajute și pe ceilalți, dar ei nu se lasă ajutați. Chiar dacă Săndoiu a fost greu de urmărit de multe ori, pentru Ardelean orele lui au fost mai mereu o „școală a vieții”. A fost cel care a încercat să rupă lanțurile predatului prin dictat și ale învățatului prin toceală.

Despre Mitul Peșterii lui Platon vorbește Săndoiu și la Centrul de Excelență în Filosofie (CEX), unul dintre cele opt centre deschise de Ministerul Educației în 2001, dedicate tinerilor capabili de performanță în diverse domenii. CEX e proiectul de suflet al lui Săndoiu, deschis oricui și gratuit (ministerul a promis și fonduri și sediu separat, dar n-au venit niciodată). E de găsit acolo sâmbătă de sâmbătă, într-una dintre sălile de la primul etaj al Facultății de Filosofie din Universitatea din București, unde predă cel puțin trei-patru ore filosofie elevilor și studenților din Capitală, alături de alți câțiva „profi mici”, cum le spune el cu drag, care au trecut, la rândul lor, prin CEX. Dacă-i spui că el și ceilalți fac voluntariat acolo, îl necăjești, pentru că, explică Săndoiu, „n-ai cum să faci voluntariat într-un loc care e al tău”. Unii copii află de el de pe postere lipite prin licee, alții de la „profii mici”, prieteni sau colegi care l-au auzit vorbind și vin pentru felul lui nonșalant și nealterat de-a fi și de-a preda, dar și pentru că este un mediu informal, fără prezențe, în care poți asculta, pune întrebări și pleca oricând. Odată a stat târziu în noapte ca să despice Mitul Peșterii lui Platon cu copiii. „Aia chiar cred c-a fost o nebunie.”

Săndoiu a devenit important în timp pentru elevii lui. Pentru că e genul de om care ar sta târziu în noapte ca să explice un mit, dar și pentru că „e ceva legat de el, de felul în care ne făcea porcușori, de cum își bea cafeaua, de cum se urca cu picioarele pe bănci, de cum pronunța cuvintele și punea accentul pe r-uri, de cum aveai senzația că nu înțelegi nimic, însă din când în când exprima niște idei care ne-au rămas în minte – calitatea cea mai mare a unui bărbat este să se abțină”, cum scria pe un blog un fost elev. „De la el știu să nu fiu niciodată de partea unei tabere, ci de partea celui care gândește”, scria altul.

„Adevărul, zice Săndoiu, nu e niciodată la mijloc, pentru că adevărul e întotdeauna deasupra. Mi-a spus odată să nu-i ceri niciodată ceva Diavolului, pentru că vei primi exact ce i-ai cerut. Mă surprinde de fiecare dată când mi se confirmă cât adevăr e în vorba asta.”

Pe unii elevi de-a XII-a i-a îndemnat să nu dea la Academia de Studii Economice, spunându-le că încă au șanse să-și găsească pasiunile. „Probabil toți avem în istoria devenirii noastre personaje pe care le considerăm cruciale. E mai simplu pentru [oameni] să admită acest lucru abia după ce persoana în cauză a trecut în neființă”, citeam în altă mărturie. „Totuși, profesorul Săndoiu e bine-sănătos, deși fumatul este încă viciul lui, probabil încă încercând să educe generațiile mai tinere să folosească bila pentru a gândi. Înainte de a fi prea târziu, m-am adunat să-i mulțumesc pentru că m-a învățat să gândesc mai mult.”

Lui Petrișor Ivan, doctorand la Filosofie, profesor la Liceul Teoretic „Lucian Blaga” și unul dintre profii mici care țin de câțiva ani cursuri de Istorie a filosofiei contemporane la CEX, Săndoiu i-a schimbat fundamental viața. „Sunt ceea ce sunt astăzi, în mod evident, datorită lui”, spune Ivan, care nu avea nicio intenție să fie profesor sau să facă filosofie, mai ales crescând la real în Colegiul Național „Mihai Viteazul”, dar și-a dat seama la un moment dat că asta e ceea ce a vrut dintotdeauna să facă. „Altfel aș fi fost, probabil, un fizician enervant, care știe el tot despre Univers și încearcă să-l explice tuturor.” Sigur, se mai contrazic uneori pe lucruri tehnice și punctuale, precum unii termeni: Ivan spune că propoziția „niciun elicopter nu este o babă” este falsă, lui Săndoiu nici măcar falsă nu i se pare, ci direct absurdă, dar cum niciunul nu-l convinge pe celălalt, fiecare rămâne cu a lui.

Ține minte unele idei de-ale lui Săndoiu care i se păreau la început absurde și scandaloase.

„Cred că e chitit în continuare să spună că e ori nebun, ori cretin cel care crede că are o viață mai bună decât a lui, ca profesor.”

Dacă i s-a părut „o retorică scăpată de sub control” inițial, acum, ca profesor, Ivan îi dă dreptate. Trebuie să fie nebun cel care crede că există o viață mai bună ca a lor. „Aici vorbesc de viața de profesor pentru noi. E foarte specific, pentru că știu că sunt oameni care deosebesc munca de restul orelor, dar eu nu fac asta, mă distrez cu elevii, ba chiar mă enervez când vine statul și-mi spune că trebuie să stau acasă, pentru că sărbătorim Mica Unire.” Săndoiu spune că atunci când muncești, intervine și chiulul. Ivan a mai reținut de la el că e foarte important să îți iubești elevii și viceversa. „Intră în orice clasă acum și spune asta – liceenii îți vor râde în față.” Pentru că profesorii sunt preocupați cu hârtiile, vorbesc în mare parte la negativ despre elevi și le spun să nu stea pe telefoane în timpul orelor, deși asta fac și ei în consilii, spune Ivan, care alege să se înconjoare de liceeni. Sunt inteligenți și-l depășesc, adesea, în cunoștințe.

„Copiii noștri sunt exact ce avem noi mai bun”, spune Săndoiu. Poți lucra cu ei sub orice auspicii, „iar cei care n-o fac nu au nicio scuză”. Pentru el există un singur concept de învățare valabil: încercarea repetată de educare a erorii. Pentru asta, trebuie ca oamenii să fie capabili să-și recunoască greșelile. Dacă el a promis la un curs la CEX că vorbește despre Dostoievski, dar nu s-a pregătit, a recunoscut când un elev i-a adus aminte de promisiune. „Să recunoști că ai fost prost, să te negi în loc să te autopupi în fund, pentru că autopupatul în fund împiedică dezvoltarea.” Ține cu dinții de ideea că generațiile noi nu sunt altfel decât el însuși când era de vârsta lor. A crede altceva „e o prostie și de la un punct devine măgărie”.

---

Pauzele de la liceu, iarna, legea antifumat și inspecția care a mișunat prin Sava pe final de 2017 nu au făcut decât să-l provoace la bombăneli pe fumătorul din Săndoiu, nevoit să se pitească, zilnic, după scările de la intrarea profesorilor, unde au două băncuțe și o scrumieră. A scos într-o dimineață ploioasă din paltonul negru tabachera argintie în care avea țigările Winchester, de „mocofani”, cum le-a denumit din cauză că nu prea le mai găsește decât la el, în cartierul Pajura. Și-a aprins greoi una cu bricheta lui Zippo care se golește de gaz din ce în ce mai repede și a făcut haz. „Încep să cred că și brichetele astea sunt făcute precum cârnații, unele pentru Vest, altele pentru Est.”

A mai tras câteva fumuri și a explicat cum elevii nu intră în liceu puși pe ceartă, ci deschiși să învețe, doar că trebuie să fii și tu, ca profesor, pe picior de pace, să nu-i cerți din orice baliverne. Dacă s-ar fi luat cineva de el că nu și-a terminat hârțogăriile pentru inspecție, ar fi fost el ăl’ pus pe ceartă. „Eu când am trecut pragul clasei, sunt cu elevii”, a spus serios Săndoiu, „abia aștept ca cineva să comenteze, dar nu vine nimeni”. Pe la al doilea Winchester a scos la suprafață secretul pe care i-l predase și lui Ivan: „Toată relația asta elevi-profesor e o chestie de iubire reciprocă”.

Până acum 18 ani, și el, și soția lui, Florina, erau fumători de Carpați fără filtru. Soția s-a lăsat între timp din cauza sănătății, el continuă să fumeze în bucătăria lor, unde nu-l deranjează nimeni, unde seara citește, studiază și pregătește lecțiile pentru a doua zi. Dacă vrei să-l suni, o să te roage să fie după 21:00; e mai liniște în jur. Tot acolo a citit cum, de exemplu, până și presa americană a vorbit despre legile justiției și „Ciordache tot o dă la întors”, după o duminică în care fusese și el la proteste în Piața Victoriei, pentru c-ar vrea să dispară „golanii” ăștia de la putere. Din aceeași bucătărie își pregătește momeala pentru pescuit sau se consumă pentru salvarea unor căței. Acum mulți ani a văzut în drumul lui spre ghenă o cățelușă neagră care înota în zăpadă. A luat-o acasă și a iubit-o până în noiembrie 2017, când a murit și a adus tristețe familiei. Acum au doar două pisici, alte suflete salvate de pe străzi. Mai salvase de pe șinele de tramvai un alt cățel otrăvit și cu hemoragii. L-a dus la veterinar și i-a promis că dacă luptă și scapă, o să-l ia acasă. Și l-a luat.

Aceeași promisiune o face Săndoiu și elevilor lui.

Dacă luptă pentru ei înșiși și învață să gândească cu creierele lor, o să-și găsească fiecare drumul, casa. Săndoiu e printre puținii adulți nedezamăgiți de tinerele generații, spune soția lui, logoped la o grădiniță pentru copii cu nevoi speciale, care crede că e nevoie de un alt fel de răbdare decât cea a ei, ca să lucrezi cu adolescenții.

„Eu țin mult la părerea despre mine a copiilor și a animăluțelor”, spune Săndoiu. „Sufăr dacă un câine latră la mine și nu stă să-l mângâi, dacă atunci când mă apropii o ia la fugă. Sigur că uneori nu-mi dau seama când astfel de lătrături vin de la vreun copil, alteori îmi dau seama că era o alarmă falsă și de ce prost sunt și sunt fericit.” Viața asta, subliniază proful, presupune să iubești ca porcul și să fii iubit porcește. Adică mult și bine.

Au fost și dăți când pe Săndoiu nu l-au iubit alții, când poate nu i s-a acordat suficientă importanță. În clasa a II-a, avea la Școala nr. 15 din Capitală o învățătoare pe care o iubea mult și despre care socotea că sentimentul e reciproc. El și câțiva colegi s-au gândit într-o zi să traverseze Calea Dorobanți să cumpere covrigi. Când a aflat ce au făcut copiii ei, învățătoarea s-a enervat și i-a „bălăcărit”, lucru dureros pentru Săndoiu din cauză că grija dânsei era să n-o certe cineva dacă se întâmpla cu unul dintre ei ceva. La fel de dureroasă era pentru el toceala, așa că atunci când simțea că profesorii recită, le punea trei întrebări din care spera să ajungă la o contradicție. Distracția lui Săndoiu a continuat și la Facultatea de Filosofie, unde pe lângă profii de „bună ținută”, a avut și unii „agramați, șefi de partid”.

Proful nu-și amintește ca decizia de a merge la Filosofie să fi fost vreo alegere rațională. S-a apucat de studiul sistematic „din noroc”. În vacanța de vară dintr-a VII-a a ajuns în podul casei unor prieteni de familie din Oravița și a găsit acolo un manual de psihologie de liceu, la finalul căruia erau și niște exerciții de logică ce i-au pus mintea la treabă. „Luat creionul în mână, rând cu rând și făcut conexiuni.”

După facultate, a fost bibliotecar la Casa de Cultură a Sindicatelor din Buftea și acolo, prin contactul cu liceenii, de-un entuziasm molipsitor, și-a dat seama că trebuie să se facă profesor de liceu. Citise în Înțelepciunile și iluziile filozofiei, o carte scrisă de psihologul, logicianul și filosoful Jean Piaget, că trebuie să lucrezi trei ani într-un laborator de psihologie experimentală ca să ai dreptul să vorbești despre suflet. La Săndoiu, asta se traducea prin nevoia de a experimenta într-un laborator al educației, ca să satisfacă „exigențele lui Piaget”, așa că a găsit o școală specială la Tâncăbești, Ilfov, unde a lucrat aproape trei ani cu băieți, apoi cu fete cu dizabilități intelectuale. I-a îndrăgit pe cei cărora a încercat să le corecteze niște defecte de vorbire cum i-a îndrăgit pe toți elevii lui. Ba mai mult, după cinci-zece ani, nimeni nu-i mai deosebea pe cei de la școala specială, unii deveniți cofetari-patiseri, de alți colegi, spune Săndoiu. Din contră, proful a observat că unii dintre cei fără dificultăți de învățare au mai regresat în materie de cunoștințe și curiozitate.

În paralel avea seminarii de filosofie la Facultatea de Hidrotehnică a Institutului de Construcții, dar studenții i-au părut mult mai buni spectatori – nu în vreun sens peiorativ, ci în acela că ei înțeleg mai bine –, dar nu putea schimba sau modela ceva. Anul școlar rupt de revoluția din ’89 l-a prins ca profesor de filosofie la un liceu agricol din Brănești, Ilfov. (La seminariile de facultate renunțase deja.) În ’90 și-a depus dosarul la patru licee din București care aveau catedră de filosofie. Printre ele și Sava, unde a devenit profesor în același an. Nu știa despre Sava că e cel mai vechi liceu din Capitală sau că „rezistase prigoanei comuniste” sau că urma să-i devină cel mai drag loc din lume, după multe ore de logică și filosofie, după cinci-șase generații cărora le-a fost diriginte. (Săndoiu crede că ar trebui desființată instituția dirigenției, pentru că adolescenții copiază comportamentele „dirigilor” și nu toți merită să fie luați drept exemplu.)

Între timp, după mai mult de un sfert de secol de predat în Sava, proful continuă să le dea liceenilor exemple din filosofie, conectate la viață. Cruzimea cea mare ar fi să-l întrebi de ieșitul la pensie.

După facultate, a fost bibliotecar la Casa de Cultură a Sindicatelor din Buftea și acolo, prin contactul cu liceenii, de-un entuziasm molipsitor, și-a dat seama că trebuie să se facă profesor de liceu. Citise în Înțelepciunile și iluziile filozofiei, o carte scrisă de psihologul, logicianul și filosoful Jean Piaget, că trebuie să lucrezi trei ani într-un laborator de psihologie experimentală ca să ai dreptul să vorbești despre suflet. La Săndoiu, asta se traducea prin nevoia de a experimenta într-un laborator al educației, ca să satisfacă „exigențele lui Piaget”, așa că a găsit o școală specială la Tâncăbești, Ilfov, unde a lucrat aproape trei ani cu băieți, apoi cu fete cu dizabilități intelectuale. I-a îndrăgit pe cei cărora a încercat să le corecteze niște defecte de vorbire cum i-a îndrăgit pe toți elevii lui. Ba mai mult, după cinci-zece ani, nimeni nu-i mai deosebea pe cei de la școala specială, unii deveniți cofetari-patiseri, de alți colegi, spune Săndoiu. Din contră, proful a observat că unii dintre cei fără dificultăți de învățare au mai regresat în materie de cunoștințe și curiozitate.

În paralel avea seminarii de filosofie la Facultatea de Hidrotehnică a Institutului de Construcții, dar studenții i-au părut mult mai buni spectatori – nu în vreun sens peiorativ, ci în acela că ei înțeleg mai bine –, dar nu putea schimba sau modela ceva. Anul școlar rupt de revoluția din ’89 l-a prins ca profesor de filosofie la un liceu agricol din Brănești, Ilfov. (La seminariile de facultate renunțase deja.) În ’90 și-a depus dosarul la patru licee din București care aveau catedră de filosofie. Printre ele și Sava, unde a devenit profesor în același an. Nu știa despre Sava că e cel mai vechi liceu din Capitală sau că „rezistase prigoanei comuniste” sau că urma să-i devină cel mai drag loc din lume, după multe ore de logică și filosofie, după cinci-șase generații cărora le-a fost diriginte. (Săndoiu crede că ar trebui desființată instituția dirigenției, pentru că adolescenții copiază comportamentele „dirigilor” și nu toți merită să fie luați drept exemplu.)

Între timp, după mai mult de un sfert de secol de predat în Sava, proful continuă să le dea liceenilor exemple din filosofie, conectate la viață. Cruzimea cea mare ar fi să-l întrebi de ieșitul la pensie.

Săndoiu se înconjoară de adolescenți pentru că, spune el, e perioada în care se creează ființa morală. „Atunci se capătă acces la capacitatea de judecată morală, se deschid ochii minții.”

Vorbește de „structura tripartită a sufletului”, tratată de Platon în Republica. Sufletul, în timpul vieții omenești, are trei părți: capul, energia – în piept și dorința – în pântec. „Din modelul de suflet lipsește voința”, explică Săndoiu, care o vede ca pe un cot de țeavă cu două fante. Una din fante e conectată în interiorul nostru la cap, piept și pântec și pe ea intră inițiative, întrebări, explorări. După traseul prin țeavă, pe cealaltă fantă – cu ieșire la lumea exterioară – se acționează conform dorințelor sau dilemelor strânse în prima fantă. Se creează astfel o armonie între intern și extern, cu condiția să alimentăm fantele în permanență și să nu lăsăm gurile țevii să se înfunde cu conformism sau stat în turmă. „Dacă obținem asta”, spune Săndoiu, omul nu mai dă înapoi, „devine ființă morală”, iese din mulțime, discerne. „Asta e de obținut în liceu, de-asta e cea mai importantă perioadă din viața orișicui.”

Săndoiu poate ține un curs la CEX doar despre voință, folosindu-se de confruntările interne ale lui Schopenhauer. În interiorul omului se poate da, conform filosofului, o luptă între voință și intelect, pentru că omul se raportează la copilărie ca la un „Eden pierdut”. Creierul se dezvoltă mai repede, este curios, dar voința (prin pofte, pasiuni, dorințe) nu se impune. Dacă în copilărie omul își poate exercita curiozitatea, mai târziu, ca adult, același om riscă să se conformeze. Să nu mai fie curios. „Ființa poate fi neroadă, bleagă, deșănțată, incompatibilă”, spune Săndoiu, „dar voința este esența lumii, conform filosofului”, iar intelectul este sluga. „Bine mă, Schopenhauer, de unde pisici știi că e așa!?”, spune proful. „Se subînțelege.” Voința trebuie întreținută în corp cum întreții un foc în cameră, noaptea, ca să nu se facă frig dimineața.

Săndoiu își îndeamnă elevii să fie mai leneși, să nu se mai hazardeze la răspunsuri, are vocabularul bogat în „rogu-vă”, „năprasnic”, „cretinisme”, „porcușori” și avertizează că dacă noi vedem doar un pește și o vază, s-ar putea ca un artist să vină și să vadă cu totul altceva. Vorbește despre cum Blaga e un poet minunat („pentru că una e să fii moral pe timp de pace, alta e să reușești, cum a făcut-o el, în comunism năprasnic, riscând viețile celor dragi”), dar nu și filosof, cum îl predau alții. „Dar nefiind nimic de înțeles din filosofia lui Blaga, profilor le place și nu mai contează.” Tot Săndoiu explică românismul tradițional de a face din oameni talentați într-o anume arie eroi totalitari. Amintește și cum Blaga vorbește despre Meșterul Manole, care-l lasă rece pe prof, pentru că a fost oricum „un pămpălău care nu a fost în stare să facă nimic fără sacrificiul femeii, chintesența poporului român – datorăm totul femeii; scuzați-mi divagația”.

Divagația face parte din Săndoiu. Daniela, o studentă creață în al II-lea an la Facultatea de Filosofie, a fost bulversată de prezența domnului Săndoiu într-a XI-a, la CEX. Nu putea pricepe decât foarte puțin din ce prezenta și tocmai asta a făcut-o să vină o sâmbătă după alta, până și-a potolit curiozitatea. „Abordarea domnului profesor este cu totul diferită față de ce primesc liceenii de cele mai multe ori în cadrul școlii”, spune Daniela, care vrea să devină profesoară. „Se formează o altă lume, a filosofiei pe care o găsești prin expunerea săndoiană, presărată cu glume cu Bulă”. Săndoiu a convins-o weekend de weekend că filosofia e alegerea potrivită pentru ea. „Mi-am dorit enorm să fiu capabilă să-i înțeleg pasiunea pentru filosofie, cea care mi-a stârnit inițial curiozitatea.”

Au fost dăți în care nici elevii nu i-au dat suficientă importanță lui Săndoiu și n-au ținut morțiș să-i înțeleagă pasiunea. Ioana Popescu l-a avut ca prof de filosofie anul trecut în clasa a XII-a și i-a plăcut mereu de el, dar fiind cu Bacul și având mereu ora pusă ori prima, ori ultima, mulți colegi chiuleau „pentru că nu credeau că le folosește la ceva”, deși erau clasă de filologie. La Ioana în clasă rămâneau vreo cinci elevi care mai veneau din când în când și cu câte un prieten, doar pentru că le plăcea de Săndoiu. Nu înțelegea bine toate chestiile pe care le spunea, pentru că are acest fel „întortocheat” de a vorbi, dar în același timp „delicios”, în care-i făcea cu drag „puturoși”. Se vedea pe fața lui Săndoiu că e dezamăgit de colegii Ioanei, dar au fost câteva ore în care a încercat să-i facă să înțeleagă de ce e bine să știi filosofie. „Ne spunea că ar trebui să se facă în fiecare an și mai multe ore (nu doar una pe săptămână, într-a XII-a) și să fim atenți, că doar e pentru noi.” Proful sublinia că e acolo pentru ei și că, dacă îi întreabă ceva, e pentru că știe că ei știu răspunsul. „Altfel nu ne-ar mai fi întrebat”, spune Ioana, al cărei frate e acum a IX-a în Sava și îl are pe Săndoiu ca diriginte și prof de logică. „E singura oră care-i place.”

Pe Săndoiu îl pot contrazice elevii la ore sau în spatele Facultății de Filosofie, printre țigări sudate. Unii îi povestesc despre colegi care au ieșit la tablă mahmuri și au scăpat neobservați, despre alți profesori care-i supără, despre pescuit și momelile pe bază de usturoi, despre viteza luminii, jocuri video, politică, silogisme sau cine în ce culoare și-a mai vopsit părul. Cu el strâng saviștii bani pentru copiii dintr-un orfelinat, în preajma sărbătorilor, cu el joacă fotbal și mănâncă pizza și tort în fiecare an de 14 februarie, când, spun elevii, profu’ mai întinerește un an.

Sărbătorește o dată în Sava, o dată la CEX. „Derbedeii” din liceu i-au adus anul ăsta o felie de tort de morcovi (care-i place mult), pentru că le promisese că-n ziua în care-i vor aduce tort de morcovi le va cânta o manea. Pornise glumița de la o discuție despre paradoxuri și adevăr, cum o promisiune n-o exclude pe cealaltă, iar liceenii n-au uitat. Era o manea cu „capitalism” prin versuri, o auzise el după o ieșire la pescuit, dar nu și-a mai adus-o aminte, așa că n-a cântat, dar se chinuie să și-o amintească, ca să nu pice de neserios pe vecie. I-au mai adus și lumânărele, rotunde și albe, pe care le-au aranjat în formă de 18.

Câteva zile mai târziu, i-au întrerupt și CEX-iștii cursul lui Săndoiu, fix când îl boscorodea pe Meșterul Manole. I-au urat și i-au adus pizza, sucuri, două torturi și o cravată pe care profu’ s-a chinuit s-o așeze cu ochelarii între dinți. „Nu știu ce să mai facă ăștia ca să tragă chiulul”, le-a spus cu drag Săndoiu. E o tradiție ca absolvenții mai vechi să vină să-l surprindă an de an și încearcă s-o dea mai departe spre nou-veniți.

Adolescenții îl consideră important pe Săndoiu pentru că e un profesor greu de urmărit, dar bun, unde bun înseamnă pentru ei că instigă la gândit și pus întrebări. Cât pentru proful din Sava, „bun a fost dintotdeauna cel care a satisfăcut două condiții”. Prima: „Să iubești ceea ce faci, să-ți fie limpede că e groaznic de frumos”. A doua: „Să iubești copiii fără examen, evaluare sau alte cretinisme. Pe fiecare în parte pentru ceea ce e, pentru ceea ce tu, ca profesionist, știi c-ar putea să fie”.

---

Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.