Gânduri și lecții despre viața la 30 de ani

La începutul lui octombrie, am întrebat comunitatea de susținători dacă știe pe cineva născut în 1989. Voiam să le punem câteva întrebări ca să aflăm cine sunt, cu ce se ocupă, unde locuiesc, ce înseamnă pentru ei că împlinesc 30 de ani odată cu România post-comunistă și cum se reflectă asta în viețile lor. Am primit aproape 200 de răspunsuri, din care am trasat mai multe povești pe care le vei găsi la tag-ul treizeci.

Ce vei citi mai jos e o selecție de gânduri adunate de la oameni născuți în ’89, despre ultimele trei decenii și cum le-au trăit.

Când aud 1989, la Revoluţie mă gândesc, în primul rând. Aveam 11 luni atunci şi, pentru că urma Crăciunul, eram deja cu mama la bunici. Ei sunt din satul Gruiu, undeva pe lângă Snagov şi, ca să ajungi acolo de la Giurgiu, trebuie să schimbi două microbuze şi să traversezi Bucureştiul. Asta e valabil şi acum. Mama plecase cu mine mai din timp, iar tata fusese nevoit să mai rămână câteva zile în Giurgiu, urmând să ni se alăture. Doar că atunci când a ajuns în Bucureşti, s-a trezit în mijlocul Revoluţiei şi a decis să rămână. Vreo două-trei zile, mama nu a ştiut nimic de el. Îmi povesteşte că în zilele alea doar plângea în continuu şi îşi imagina că fusese împuşcat.

N-a fost, s-a întors teafăr, până la urmă. Dar a văzut oameni împuşcaţi lângă el şi s-a adăpostit prin scări de blocuri de bătaia gloanţelor. Avea cu el o statuie a zeiţei Venus pe care o cumpărase pentru mama de Crăciun, fiindcă pe mama o cheamă Venera. Când, într-un final, a ajuns la Gruiu, încă avea statuia cu el, dar Venus rămăsese fără o mână.

Povestirile lui de la Revoluţie, cât şi statuia fără o mână care tronează acum în bibliotecă, au avut un efect foarte puternic asupra mea când eram mică. Cumva, resimt drama şi revolta acelor zile de parcă le-aş fi trăit eu. Şi poate că din toată istorisirea asta, concluzia logică pe care ar fi trebuit să o trag e să te gândeşti la soţie şi la copilul de nici un an înainte să te alături Revoluţiei. Dar nu a fost asta. Am tras concluzia că libertatea este mai importantă decât orice şi că nu exista crimă mai mare decât aceea de a îi lua unui om dreptul de a alege. De asta, pentru mine 1989 e despre oamenii curajoşi care au eliberat libertatea tuturor din chingile unui regim criminal.
— Ruxandra Burcescu, freelance content writer, București

Când am împlinit 29 de ani, am început să pun foarte multă presiune pe mine. Nu știu de ce, simțeam că am tot mai puțin timp și că trebuie să fac cât mai multe, să nu spun că am stat degeaba până la 30 de ani. Acum că i-am împlinit, simt exact invers. Că sunt într-un punct bun și că am timp să fac ce-mi propun să fac.

Uite, n-aș fi crezut până acum că pot să am planuri puse la punct cu un an înainte. Dar anul viitor țin un curs online la The Poetry School din Anglia, Poetry and Advertising. Am participat la un curs online acolo cu un poet pe care l-am văzut la o lectură în București și mă bucur că acum am ocazia să le vorbesc și eu altora despre lucrurile care mă interesează. Am ținut cursul în România, liceenilor de la (concursul de arte) LicArt, și acum pot să-l dezvolt mai departe, pentru toată lumea care se înscrie online.

Așa că, la 30, nu mă simt nici mai bătrână, nici mai tânără, dar mă simt mai bucuroasă de ceea ce mi se întâmplă și mai încrezătoare în ceea ce mi-ar plăcea să se întâmple.
— Silvia Grădinaru, copywriter și poet, București

Nu cred că m-am raportat vreodată la România în nimic din ce am făcut. Mă gândesc la țară numai când merg la vot. În restul timpului sunt un cetățean al planetei și îmi displace accentul pus pe naționalitate, patrie, popor. Dintotdeauna mi s-a părut un discurs menit să dezbine și să scoată la iveală partea negativă din oameni – dorința de a aparține de ceva, care îi face neapărat mai buni ca alții și li se dă undă verde să fie rasiști și intoleranți. Nu mă simt legată de România. Sunt aici că așa s-a nimerit acum. La anul pot fi oriunde altundeva și tot așa.
— Elena Tanasă, manager clinică stomatologică, Timișoara

Cea mai marcantă experiență a mea a fost momentul în care un angajator din România a încercat luni de zile să mă concedieze sau să mă facă să îmi dau demisia. A pornit o mare anchetă împotriva mea, iar pentru că legea era de partea mea, iar avocații m-au sfătuit că nu au niciun drept să mă dea afară, am decis să intru în această luptă să dovedesc că nu am adus niciun rău nimănui, cu atât mai puțin companiei în care am lucrat. Am muncit multe ore peste program pentru a livra la calitatea dorită și în timp util și toate acestea fără plata orelor suplimentare, așa cum se practică în companii mici din România.

Această luptă a dus la probleme de sănătate și ședințe de terapie pentru a îmi recâștiga încrederea în mine. Este groaznic că există astfel de oameni care te vad ca o cifră pe hârtie și există această practică de manipulare psihologică pentru a te aduce la extenuare și de a spune tu „stop, nu mai fac față”. Cred că aici este și datoria fiecăruia dintre noi să luptăm cu acești oameni și să fim informați cu privire la legile din România.
— Cristina Frâncu, business analyst, Copenhaga

Când aud 1989, mă gândesc la ziua mea, la mine mică și tristă, la geamul de la etajul 2 de la Colțea pe care mi-l arăta mama de câte ori treceam pe la Universitate și-mi spunea „ce baftă am avut că te-am făcut 3 luni mai devreme”. La troița de la Inter. La crucea de la Orizont, mult timp singurul loc în care l-am văzut pe tata aprinzând o lumânare, în fiecare noapte de Înviere. La numărul din Paris Match cu gavroche-ul nostru pe copertă, pe care l-am răsfoit cu cea mai mare grijă de sute de ori fără să știu încă franceză. Sau să citesc, altfel decât pe litere. Cuplul Ceaușescu pe un iaht, parcă, și un titlu sau subtitlu poate: nababii roșii – veșnica mea întrebare „da’ ce-nseamnă nabab?”

Știrile care apăreau în jurul Crăciunului. Ecranele negre pe care începeau să curgă nume de oameni care au murit. Eu plângând cu sughițuri, cuprinzând pe undeva ce-nseamnă moartea și ai mei neștiind cum să mă oprească din plâns sau înțeles. Sau cum să-mi răspundă la întrebarea „noi trei după ce o să murim, o să ne întâlnim în Rai?” Filmările de la Televiziune. Execuția. Povești. Atât de multe povești. Spuse iar și iar. Arcuri întinse peste timp, între ei, între prieteni, la mesele de sărbători. Eu ascultându-i. Absorbită de setea lor de a-și aminti, a împărtăși, a pomeni. Tata pe motocicletă. Telefonul cu „orice ar fi, să nu îți fie frică”. Mama cu mine în brațe, semi-baricadată pe hol, cu geamurile astupate cu pături. Tata percheziționat într-o scară de bloc cu arma îndreptată spre el. Cine ce gloanțe a găsit prin balcon, prin bucătărie. Vecinul găsit cu capul căzut în farfuria cu ciorbă. Apoi poveștile cu înainte. Lipsurile. Frigul. Foamea. Sau pofta de cartofi prăjiți, când tot ce găseau erau creveții vietnamezi. Care nu-s creveții pe care-i poftim noi azi. Vaza care a crăpat și florile rămase ca-n desene animate: înfipte într-un bloc de gheață. Gătitul la 4 dimineața pentru că gazul nu avea presiune după ce se trezea tot blocul să pună de cafea. Mama încheind mereu cu aceeași concluzie și cu aceleași lacrimi în ochi, nu cred că o să mai văd vreodată o asemenea euforie. Continuând invariabil cu argumentul prezentului: „dar se zice că un popor care-și omoară conducătorul de Crăciun rămâne cu o umbră asupra lui”. Nu-i ciudat cum asta nu e despre 1989, dar e despre 1989?

Mă raportez la România de azi mai degrabă prin munca pe care nu o fac. Deși aș putea. Aș putea să trăiesc încă 30 de ani cu un salariu de profesor, așa cum am trăit primii 20, cu al mamei. Aș putea să mă duc în fiecare zi în fața a 30 de copii și să încerc să le dau tot ce am avut eu noroc să primesc de la profesorii care mi-au dat tot. Profesori care azi sunt unul la câte zeci? Sute? Aș putea, dar nu pot. Pentru că vreau un salariu bun din care să pot să suplinesc, la nevoie, două pensii. O asigurare de sănătate care să mă ferească pe cât posibil de stafilococii din spitalele de stat. Un loc în care să nu mă sufoce reziduurile servilismului sau ale nepotismului. Așa că aleg un asemenea loc, în care mă încălzesc cu gândul că idei transformate în acțiuni într-o țară fără prea multe planuri, ajută. Schimbă. Mișcă lucrurile înainte. Nu cu banii statului, pentru că în ultimii 30 de ani abia ce am investit în consolidări, darămite în idei. Cu bugete de la companii. Care știu că e win-win să investească în consumatori. Implicit în români. Implicit în România.
— Cristina Iancu, creative planner, București

Am împlinit 30 de ani la final de octombrie. După standardele societății, am bifat cam tot ce era de bifat până la vârsta asta: un job bun în poziție de management, o căsnicie fericită, casă, mașină, o pisică, doi câini, iar în mai anul acesta (deci înainte să fac 30 de ani) s-a născut fiul nostru. Deși credeam despre mine că sunt o ființă non-conformistă, realizările astea foarte conforme îmi dau o liniște psihică fantastică.

Ultima decizie importantă pe care am luat-o a fost cea de a rămâne în țară, deși în ultima vreme ne cam hotărâsem să plecăm. Am hotărât să vedem ce se întâmplă pe plan politic la următoarele alegeri. O parte importantă a deciziei de a rămâne a fost nașterea fiului nostru. Noi nu avem familii numeroase, dar ne dorim mult să își cunoască bine bunicii și să aibă o relație strânsă cu ei, iar asta înseamnă și proximitate fizică. Nu e o decizie finală, dar sperăm că pentru următorii doi-trei ani e cea corectă.
— Corina Baku, șef serviciu, Corbeanca

O experiență marcantă pentru mine este legată de efortul părinților mei de a crește trei copii într-o comună din județul Buzău, cu sacrificii enorme pentru a ne plăti chirii și a ne asigura un trai bun la liceu și la facultate. Părinții mei au muncit enorm, fără nicio pauză timp de 25 de ani și ne-au arătat că numai prin muncă putem reuși. Faptul că am plecat de acasă când aveam 15 ani, am locuit cu gazdă (la Buzău), cinci ani în cămin (la București), trei ani cu chirie (la București) m-a ajutat mult să învăț să fiu independentă, tolerantă cu ceilalți și mi-a dat motivația necesară să muncesc. Cred că acest traseu frumos, dar dificil, mă ajută zi de zi. Mai ales acum, când am început de la zero într-o țară nouă, unde îl cunosc numai pe prietenul meu.
— Sînziana Sandu, project manager, Paris

Nu aș fi crezut că vârsta de 30 de ani va schimba ceva în mine. Însă, spre surprinderea mea, chiar mi-a dat multe de gândit. Cine sunt, ce m-a format să fiu omul de azi, cum pot să îmi gestionez mai bine persoana și trăirile, ce am realizat până acum, încotro mă îndrept, ce pași fac pentru construirea viitorului meu și cum pot să aduc un impact pozitiv în societatea din care fac parte.
După nouă ani de lucru în multinaționale (IT și Telecom) și implicare în proiecte cu diverse țări, din păcate mă apasă uneori sentimentul că nu aduc niciun impact în societatea mea în care sunt atâtea de rezolvat. Am muncit mult pentru a fi unde sunt însă realizez că este un loc privilegiat și România mea este o realitate foarte diferită față de ceea ce experimentez în mediul corporate.
— Corina Milosoiu, IT solution desk, Olanda

Ca terapeut, conexiunea mea cu România de azi e de fapt conexiunea mea cu România dinainte de ’89. Oamenii României de azi sunt oglinda lipsurilor, durerilor și neajunsurilor părinților lor, fapt ce i-a făcut să crească într-un mediu rece, orientat pe rezultate ți foarte puțin focusat pe emoțional.

Am fost crescută de bunica mea. Diferența de generații, educație și deschidere către nou ne-a dus într-un punct în care relația noastră se degrada foarte rapid. Într-un moment de luciditate, dar și de cuțit ajuns la os, am decis să urmez calea dezvoltării personale, a analizei minții umane și acest lucru mi-a oferit cheia spre înțelegerea și salvarea relației cu cel mai important om din viața mea.
— Miriam Crăciun, mamă, PR, coach, București

30 de ani înseamnă un prag important către maturitate. Am de mulți ani convingerea că următorii 10 ani vor fi extraordinari pentru mine. Nu pot explica rațional de ce, și văd că am început bine: 2019 a fost anul vieții mele – am o soție minunată, sunt proaspăt tătic, abia am absolvit un master, am un job pe care îl iubesc la o companie pe care o respect și, în general, sunt înconjurat de oameni grozavi, care mă ajută să evoluez.

Fără să glumesc, pot spune deschis că motivația mea profesională se construiește, de foarte mulți ani, pe planul de a deveni Președintele României. De la un an la altul mi se transformă abordarea asupra acestui proiect. Motivația nu dispare, ba chiar se rafinează în paralel cu evoluția mea ca om: de la un vis adolescentin (imposibil de obținut), la o mare ambiție profesională (must-have), la o provocare frumoasă (nice to have). Cine știe ce mai urmează?!
— Ioan Rusu, consultant comunicare, Copenhaga

Am locuit în mai multe orașe din țară, în diverse etape ale transformării mele, și mereu parcă am avut senzația că stau cu bagajele la ușă. Experiența asta mi-a dat șansa să văd ce înseamnă o administrație locală și cum e abordat potențialul de creștere al unui oraș, dar și cum se potrivește o familie într-un oraș – începând de la relații cu oamenii de la piață până la cei care ne furnizează serviciile esențiale – educație, sănătate, siguranță.

Cred că experiența asta cu mutatul între orașe este ceea ce îmi consolidează direcția – cum vreau să funcționeze niște lucruri, ce diferențe sunt, cum te adaptezi la toate acestea, cum contribui, cum alegi să crești tu și cei din jurul tău. Probabil ca libertatea asta a experiențelor nu aș fi avut-o în urma cu 30 de ani. Îmi dau seama cu ce bagaj social și emoțional am plecat de acasă, din orașul de provincie. Și probabil că fix experiențele mele le voi putea da mai departe celorlalți.
— Carmen Proteasa, project manager, Timișoara

30 de ani e o vârstă cu multe întrebări, cu câteva răspunsuri, cu început de terapie, cu început de viață „oficială” în doi. Corporație sau antreprenoriat? Lejer sau formal? În țară sau în străinătate? Copil acum sau peste câțiva ani? Empatică la adresa „românismelor” (exemplu de „românisme”: se parchează pe trotuare pentru că nu sunt locuri de parcare, se înghesuie lumea în metrou pentru că toți trebuie să ajungă la „fix” undeva, etc.) sau critică? Reciclez pe bune sau nu? Să înțeleg mai bine politica sau mă implic doar în cazuri sociale?

E și un moment de certitudini: caut calitatea relațiilor față de cantitatea lor, realizez că primii ani de viață au conturat mai mult din mine decât m-aș fi gândit. Deși îi văd pe ai mei mai rar, încerc să fiu prezentă în discuții, chiar dacă nu am găsit niciodată inspirația în familie. Mă încearcă o „mică depresie” de fiecare dată când mă întorc în țară, însă conștientizez că nicăieri nu e ideal. De fiecare dată când merg pe Valea Prahovei la munte, îmi promit că e ultima data, mai bine merg în Dolomiți. Fac mai mult sport decât am făcut toată viață mea, dar oamenii încă se uită ciudat pe stradă și scrâșnesc din dinți atunci când sunt bulevarde închise pentru competiții.
— Mădălina Neculau, consultant, București

Când aud 1989 mă gândesc la poza cu copilul înfășurat în drapelul României de la revoluție. Și la poveștile mamei despre cum stăteam la bunici în iarna 1989-1990 pentru că acasă la Suceava nu era căldură și eu eram bebeluș și ei părinți tineri care voiau să mă super protejeze de orice. Cred că de aceea nici acum nu îmi place frigul și îmi terorizez colegii de birou cu o temperatură prea mare setată la calorifer.

Munca mea e indisolubil legată de România. Am decis să urmez facultatea de administrație publică în București într-un moment în care mama mă îndemna să merg la Cluj la „Relații Internaționale” – pentru că asta poate și-ar fi dorit pentru ea – sau la Politehnică, pe care și-ar fi dorit-o tata. Am hotărât asta în clasa a X-a, când am găsit un pliant aruncat de fetele de la științe sociale cu care împărțeam clasa. Am simțit că aici pot să fac o schimbare. O fac astăzi alături de colegii mei altfel decât îmi imaginam la 16 ani, o fac nu din confortul unui birou dintr-o autoritate publică, o fac din zbaterile unui birou de oameni care implementează proiecte punctuale, care se substituie cu inovația pe care o face o mână de oameni unui mamut cu picioare de lut cum e administrația noastră acum. Creăm valoare adăugată în proiecte de 10, 16, 18, 36 luni acolo unde un mecanism nesfârșit (ca să nu îi spun sistem, că așa de tare m-am plictisit să tot aud sistem) nu reușește. Și nimeni care nu lucrează în industria fondurilor europene nu înțelege zbaterile noastre.
— Raluca Prelucă, senior consultant și editor la fonduri-structurale.ro, București

Împlinirea vârstei de 30 de ani a fost un moment atât frumos, cât și extrem de dificil. Am realizat că atunci când cineva te întreabă ce vârstă ai, iar răspunsul tău este 20, oricât de bine pregătit ai fi în domeniul tău de expertiză, interlocutorul va vedea în fața lui un copil. Vârsta de 30 de ani parcă face totul să fie mai serios. Parcă atunci când spui că ai 30 de ani te aștepți ca lumea din jur să se uite în jurul tău să vadă unde îți sunt copii. Parcă oamenii au mai multă încredere în tine, parcă pari mai profesionist, mai serios, mai abil.

Am cunoscut acum câțiva ani doi tineri, membri de partid, cărora le povesteam cu patos faptul că eu, împreună cu câțiva colegi, am început derularea unui proiect de anticorupție în liceele din Timișoara și că avem speranța că prin astfel de proiecte vom educa tinerii să nu mai ia mită. Amândoi au râs de mine și mi-au zis că sunt naiv și că așa ceva nu se va întâmpla niciodată, fiindcă doar eu aș putea să fiu atât de fraier încât să nu vreau să iau mită. Nu este motivul pentru care am vrut să devin avocat și nici motivul pentru care am dorit să rămân în Timișoara, însă este motivul pentru care am dorit să rămân în România și să continui să mă implic în proiecte de educație și de schimbare a mentalității.
— Ovidiu Rez, avocat, Timișoara

A avea 30 de ani în prezent înseamnă că am avut oportunitatea de a fi martorul unor schimbări majore. Am fost martorii ascensiunii noilor tehnologii, am avut oportunitatea de a testa fiecare nou progres tehnic, de a trece de la telefoanele cu disc până la ceea ce cunoaștem astăzi, dar și de a ne maturiza pe fundalul unei lumi care se transformă încontinuu. 

Ce mă interesează în mod deosebit este felul în care am ajuns să fiu astăzi, trecând prin toate etapele sistemului de educație românesc, de la grădiniță într-un sat mic de lângă Brăila, până la un doctorat în fizică la Măgurele, lângă București. În măsura în care se poate numi că sunt un produs de succes al sistemului, trebuie să recunosc că de multe ori acesta este mai degrabă frustrant și demotivant. Aș spune că am avut norocul să întâlnesc niște profesori remarcabili, care au reușit să le șteargă impactul celorlalți, ce păreau că sunt la catedră pur și simplu din greșeală.

La fix 30 de ani sunt în situația în care trebuie să iau o decizie importantă, aceea de a mă întoarce în România sau de a căuta oportunități de a rămâne în străinătate (momentan Germania) pentru diverse joburi academice sau în industrie. Poate că trebuie să decid dacă îmi pun speranța că în România voi reuși să găsesc în continuare oportunitățile de dezvoltare pe care le caut. Nu am luat decizia încă, momentan mă agăț de contracte prelungite de la an la an, spunându-mi că voi vedea după. Poate că nu este atât de rău că nu știu încă.
— Liviu C. Tănase, cercetător fizician, Berlin

Eu am o teorie – dacă vrei să faci lucruri de impact, trebuie să te expui întâi tu la mai multe tipuri de experiențe și să cunoști diverse tipuri de oameni. De asta am simțit să plec o perioadă în afară, ca să am și o perspectivă din exterior. Ce fac acum e să captez lucrurile bune pe care le vad și, ușor, să le împărtășesc cu cei din țară în speranța că voi ajuta cu idei ce pot fi aplicate pe piața locală. Visez la o diasporă mai conectată cu țara și la o susținere reciprocă.
— Anton Liviu Grandl, community manager, Londra

Încerc să nu pun mare preț pe vârstele rotunde și pe vârstă în general, consider mai degrabă un clișeu „schimbarea de prefix”. Cred ca regretele legate de înaintarea în vârstă sunt de fapt legate de sentimentele de neîmpliniri personale. 

Tot mai adesea încerc „să trag o linie” și îmi dau seama că împlinirea vârstei de 30 de ani (în martie) vine pentru mine cu mari schimbări: sunt într-o (primă) relație serioasă și stabilă –lucru total nou pentru mine și de care mă bucur în fiecare zi; am avansat pe plan profesional și am reușit să fac parte dintr-un proiect desfășurat pe 10 luni în Germania, care tocmai s-a încheiat cu succes; am învățat (și încă învăț) să fiu mult mai atentă cu mine și să îmi analizez sentimentele și dorințele puțin mai profund. Stau și mă uit „în spate” și sunt mulțumită și mândră chiar. Am învățat că nu pot aprecia când îmi e bine, doar dacă simt și cum e să îmi fie rău, și, cred eu cel mai important, am învățat să fiu măcar puțin mai optimistă și mai încrezătoare.
— Cristina Cota, Cluj

Vara asta am vrut să fac o pauză de la dorit și lucrat la lucruri. A fost prima dată când mi-am dat voie să iau o pauză pentru că a fost prima dată când am simțit că merit o pauză. 

Eram foarte micuță când tatăl meu mi-a spus că am trăit mult timp în dictatură. De-asta el trebuie să recupereze două generații, iar eu trebuie să recuperez la rândul meu alte două generații. Eram evident amândoi foarte tineri, iar eu am luat presiunea asta pe care tata o punea pe el și pe mine foarte în serios. Exemplu: în clasa a patra făceam meditații la engleză, franceză și germană; în clasa a cincea citeam Codul bunelor Maniere a lui Peggy Post, dar și Utopia de Thomas More. Și cu cât citeam mai mult și băgam mai multe filme de pe HBO și The Pirate Bay, cu atât îmi dădeam seama că nu aveam numai deficit financiar, ci ne lipsea și capital intelectual și social. Am făcut două licențe de literatură la Lyon, niște semestre de științe politice și apoi un master în sănătate publică la Berlin. Mi-am dorit să înțeleg cum funcționează Bundestagul, cum funcționează un teatru în Germania, cum funcționează YouTube-ul; cum funcționează Medici fără Frontiere. Când au zis OK și m-au trimis într-o primă misiune, am stat pe ghimpi trei luni și apoi am plâns trei zile, ca apoi să înțeleg că mă simt întinsă prea subțire pe-o felie de pâine prea mare, ca Bilbo Baggins, și să zic NU, nu plec, rămân, rămân la mine. Sunt OK. Sunt suficient. 

Am o relație ambivalentă cu această presiune care a fost pusă pe mine, copil născut în ’89, și pe care eu de la un punct am integrat-o și dus-o mai departe decât puteau prevedea părinții mei. E un motor care pe-o parte mă poartă dincolo de ce știu, mă inspiră și mă face să visez, dar poate fi și o șurubelniță sfredelitoare în creier.

La 30 de ani selectez ce mă ajută să păstrez un echilibru: ashtanga yoga, masturbat, făcut nimic, scris în jurnalul pe care îl țin din clasa a patra, ajutat pe alții când nu mă pot ajuta pe mine, petrecut timp cu feministe de peste tot.
— Adriana Radu, SEXUL vs BARZA, Berlin

Cred că mutarea la studii în Elveția la 19 ani m-a făcut să văd lucrurile altfel și m-a format ca adult. Am avut norocul să locuiesc într-o țară în care calitatea și munca sunt importante și este o caracteristică pe care am asimilat-o foarte rapid. Acum, după 10 ani, încerc în continuare să nu fac rabat de la calitate atât în colaborările profesionale, cât și în cele personale. Mutarea nu a fost una ușoară, și deși acum nu locuiesc în Romania, sunt mereu atrasă de țara mea și de nevoia de a aduce și în România ce am învățat, motiv pentru care am deschis o filială a agenției de comunicare în București, precum și o pensiune turistică în Breaza și mă implic zilnic în a aduce un beneficiu celor cu care colaborăm. Cel mai mare avantaj pe care îl pot aduce țării este să influențez pozitiv și să aduc etica de muncă și gândirea din Elveția unui grup de persoane care la rândul său poate să influențeze alte grupuri de oameni și să creăm împreună o gândire mai pozitivă și sănătoasă.
— Magda Oltean, co-fondator Minthical.com, Elveția

Aveam nouă luni când a izbucnit Revoluția din 1989. Mama îmi povestește că în după-amiaza de 22 decembrie își propusese să iasă, împreună cu mine și tata, în Piață. Se pare însă că eu am dormit mult prea mult, până seara, complet necaracteristic, așa încât n-au mai mers. Apoi au aflat că s-a tras în oameni, că au fost decese, și s-au bucurat că n-au mai ieșit. În urma acestei povești am crescut cu sentimentul că am ceva de răscumpărat pentru ziua aceea. Următoarele mitinguri nu le-am mai ratat.
— Cristina Ștefan, redactor, București

Se întâmplă ca în preajma acestui prag de 30 să fac, parțial, reconversie profesională, în sensul în care am renunțat la mediul de legal corporate – am plecat din societatea de avocați unde eram și profesez ca avocat pe cont propriu. În paralel, am fructificat această perioadă de tranziție alocând toate resursele necesare pentru a pune bazele unui start-up în vechea mea pasiune, designul interior. Este o schimbare mare, provocatoare, neașteptată, mai ales când mă uit în urmă și mă gândesc că acum un an nici nu visam să fac așa ceva înainte de apropierea vârstei de pensionare. În orice caz, am mare încredere în felul în care se așază lucrurile pentru fiecare atunci când îți pui o intenție și depui muncă în respectiva direcție.
— Laura Breabăn, avocat freelancer, București

Împlinirea celor 30 de ani a coincis cu înțelegerea totală și clară că viitorul meu, al nostru, al copilului meu poate să fie zero, indiferent de ce ne dorim sau facem. Pe de-o parte, m-am repezit să iau decizii abrupte (gata, ne mutăm înapoi în România), să fac schimbări radicale în viața mea (nu mai cumpăr decât strictul necesar, nu mai zburăm nicăieri, gata cu alegerile care compromit planeta), să-mi îngrămădesc toate pasiunile în foarte puținul timp liber, să-mi explorez talentele nedescoperite (m-am apucat de desenat), să reiau obiceiuri sănătoase (sport și legume/fructe de sezon), să nu mai pierd vremea cu nimicuri, etc. Dar reveneam iar și iar, cu o tristețe insuportabilă, la întrebarea: ce rost are? 

Mi-a fost greu și pentru că am ținut foarte mult în mine. Când mă auzeam vorbind îmi dădeam seama ce stupid sună gândurile mele și știam că n-am nevoie de nimeni să mă liniștească sau să mă sfătuiască. Nu prea îmi place când cineva îmi spune că, de fapt, mă angoasează presa si titlurile bombastice. Nu e vorba de asta; am suficient discernământ să știu că avem o mare problemă. Dar sunt și un pic apocaliptică, de ce să mint?

Gândurile mele sunt tot acolo acum, doar că m-am mai temperat și simt că pot să trăiesc mai încet, mai împăcată cu gândurile astea. Mă simt și bine la 30 ani. Parcă știu despre ce vorbesc când vorbesc și parcă gândesc cu capul meu. Sunt capabilă să îmi formez opinii fără să fiu dependentă de media sau de formatori de opinie. Mereu m-am întrebat dacă o să pot vreodată și acum simt că sunt în stare. Am citit și am ascultat și am învățat. Simt că pot să zic ce vreau și ce gândesc și că, dacă e o prostie, sunt în stare să-mi asum prostia și să fiu sinceră.

Multe lucruri învățate au căpătat contextul care mi-a lipsit în copilărie și în adolescență (de la istorie la modele de urmat și până la identitatea și feminitatea mea), mi-am pus nenumărate întrebări și am încercat să chestionez tot – de la vot, la democrație, la creșterea unui copil.

Faptul că sunt părinte de trei ani m-a încurajat să reconsider aproape tot ce credeam că e bătut în cuie: de la a mânca cu tacâmuri la a bea apă în timpul mesei la a spune un „nu” vehement unui copil care are un pic de viață. Sunt mândră că nu mai fac lobby pe rețelele sociale pentru ideile în care cred, am înțeles că nu-i pasă nimănui de părerile mele și că n-am de ce să am așteptarea asta arogantă ca alții să mă asculte pe mine.
— Maria Pepine, marketing și PR, Berlin