Cine ne califică la următorul Campionat Mondial?

I. Victoria

După ce-au ridicat brațele la cer, după ce au dat noroc cu adversarii și au aplaudat partea lor de galerie – părinți, frați, surori, antrenori și jucători mai mici – cei douăzeci de puști în echipament alb, cu șosetele încrețite pe gambele strânse de apărători și cu părul tuns în creste de toate formele s-au prins de mâini și-au început să se învârtă într-o horă bezmetică. Unii erau pe jumătate dezbrăcați după ce și-au fluturat tricourile și le-au abandonat pe gazonul de la Buftea unde tocmai câștigaseră campionatul național la grupa lor de vârstă, generația ’98.

Printre ei, cu numărul 10 pe spate, era și mijlocașul care-a dat două goluri și-o pasă de gol, puștiul cu un cap mai scund decât ceilalți, căpitanul cu ochi căprui, lipiciul echipei, adolescentul a cărui maturizare e așteptată de microbiștii români de când tatăl lui, Gheorghe Hagi, a jucat ultimul meci la națională.

Învârtindu-se pe lângă el, scandând „Campionii, campionii!”, erau fotbaliști din toată țara care joacă împreună de patru-cinci ani: portarul brașovean Cosmin Dur-Bozoancă, poreclit Coco, mijlocașul timișorean Carlo Casap, posesorul unui stâng de poveste, cei trei piteșteni Virgil Ghiță, Robert Grecu și Andrei Vlădescu sau fundașul din Sovata, Szabolcs Kilyen. Printre ei, și un brăilean înalt, ras pe la tâmple, cu numărul 9 pe spate, marcatorul celorlalte două goluri, autorul unei pase de gol și atacantul care-a scos un penalty.

După hora campionilor, încheiată cu prăbușiri teatrale pe gazon, jucătorii s-au strâns la mijlocul terenului pentru premiere. De la câțiva pași distanță îi priveau învinșii, cu capetele plecate după cele patru goluri încasate într-un meci fără îndoieli. Deși au fost susținuți de o galerie de veterani ai stadioanelor înarmată cu tobe, trompete, steaguri și înjurături, n-au avut nicio șansă.

Învinși au fost juniorii Stelei, echipă care la seniori a câștigat campionatul în ultimii doi ani. La juniori au însă un adversar de care e greu să treci, indiferent că ești la grupa de 15, 17 sau 19 ani. Se numesc FC Viitorul Constanța și sunt cu toții produsul Academiei de Fotbal „Gheorghe Hagi”.

Primul premiat a fost Coco, pentru cel mai bun portar, iar apoi a urmat jucătorul finalei. Candidații erau evidenți – mijlocașul cu numărul 10, Ianis Hagi, și atacantul cu numărul 9, Florinel Coman.

Ianis aștepta cu mâinile sprijinite de genunchi. Serios, cu ochii încruntați sub sprâncenele groase, se gândea ce ar face dacă ar fi ales – o să iasă în față, o să primească trofeul și diploma de la fostul jucător internațional Liță Dumitru, cu care o să dea noroc și o să facă poză. Florin avea și el emoții, dar știa că a făcut un meci frumos.

Când crainicul a anunțat câștigătorul – „Florinel Coman, de la Viitorul!” –, Ianis a început să aplaude cu putere, fără umbră de dezamăgire pe chip. Cu un zâmbet timid în colțul gurii, Florin și-a strecurat cei 1,76 m printre băieți, cu mâinile lungi și slabe bălăngănind pe lângă tricoul reîmbrăcat cu numărul în față. A trecut pe lângă Ianis, care s-a întins spre el și i-a dat o palmă încet, peste cap.

Ianis și Florin joacă fotbal împreună de trei ani. Țin de mici cu aceeași echipă, Manchester United, și amândoi și-ar dori să joace în Anglia, pentru că acolo e cel mai frumos, imprevizibil și puternic campionat. Fac parte din cea mai apreciată și lăudată echipă a Academiei, generația ’98, născută în anul ultimei participări a României la un mondial, cea în care Hagi își pune cele mai mari speranțe și pe care unii comentatori o văd ca motorul unei viitoare calificări – poate în 2022.

Ianis e fiul celui mai mare fotbalist al României, care-a construit la Constanța cea mai mare academie privată de fotbal din Sud-Estul Europei. Florin a crescut în casa bunicilor din Brăila, pentru că ai lui lucrau în Spania. Fotbalul i-a adus împreună și amândoi speră să-i țină aproape cât mai mult, pentru că pe teren, în fața porții, formează cea mai bună echipă, o variantă modernă a cuplului Hagi-Răducioiu.

Își cunosc mișcările, se înțeleg din priviri, și așa au țesut și primul gol al finalei cu Steaua. Florin a primit mingea cu spatele la poartă, la vreo 20 de metri. L-a văzut cu coada ochiului pe Ianis, liber în dreapta, i-a pasat, și și-a răsucit trupul zvelt spre careu, fără să se uite în urmă, știind că pasa îl va găsi unde trebuie. Mingea, lobată dintr-o atingere de Ianis, a plutit peste cei doi fundași steliști printre care s-a strecurat brăileanul și a căzut la punctul de la 11 metri, de unde a împins-o în poartă cu vârful ghetei, așa cum dă majoritatea golurilor.

Ianis și Florin sunt jucători de bază și în naționala Under 16, antrenată de Florin Răducioiu, care a marcat 21 de goluri pentru echipa României în anii ’90. Academia dă cei mai mulți jucători la naționalele de juniori – în jur de 40 pe an, la toate grupele de vârstă. Sunt copii talentați și în alte părți, spune Miodrag Belodedici, alt membru al „generației de aur” și astăzi directorul tehnic al loturilor naționale de juniori. Dar nu se dezvoltă la fel de bine, din lipsa infrastructurii, a condițiilor de antrenament și a competițiilor slabe.

„Ne uităm la mondiale la televizor și ne întrebăm de ce”, spune și Răducioiu, care cheamă constant la U16 între opt și 14 jucători de la Academie. „Pentru că nu s-a făcut nimic pentru fotbalul românesc în ultimii ani. Hagi e singura excepție.”

II. Academia

Finala câștigată contra Stelei în vara lui 2013 a încheiat un sezon în care echipele Academiei Hagi au ieșit campioane la toate grupele de juniori: A (Under 19), B (Under 17) și C (Under 15), o performanță unică în competițiile interne de copii. Pe lângă A, B și C, care joacă pe teren mare, în Academie mai sunt șase grupe de vârstă, unele cu mai multe echipe, implicate în competiții regionale și naționale de minifotbal. În total, 300 de copii, de la 6 la 19 ani, care se antrenează la baza construită de Hagi la 15 minute de Constanța.

În sezonul 2013-2014, Ianis, Florin și colegii lor din generația ’98 au urcat de la juniori C, la B. S-au lipit astfel de cei născuți în ’97, prima oară când se amestecau cu o altă grupă de vârstă. De când sunt în Academie, au fost protejați de amestecul între grupe, ceea ce le-a dat o lejeritate în joc și i-a unit. Avansarea a însemnat pentru ei un antrenor nou, un program mai intens de pregătire și mai puține meciuri ca titulari. (Având 31 de copii din două generații foarte bune în lot, antrenorul încearcă să-i rotească astfel încât să joace toți.)

Ianis și Florin au jucat încă din primul meci al sezonului – toată repriza a II-a –, iar în al doilea au marcat fiecare câte un gol din cele cinci ale echipei. Viitorul B a câștigat cu ușurință prima fază a campionatului, împărțit în opt serii zonale a câte 11-12 echipe. A pierdut un singur meci și a făcut trei egaluri, dar a dat cu 36 de goluri mai mult decât echipa de pe locul 2 – 106 în 22 meciuri, adică o medie de 4,8 goluri pe meci (a încasat doar nouă). Vasile Mănăilă, antrenorul de 51 de ani, cu părul cărunt și voce groasă, care i-a preluat, a considerat partidele mai slabe tot înfrângeri – scăpări puse pe seama faptului că echipa nu era încă închegată și cei de ’98 nu erau încă suficient de puternici fizic. În martie au început faza a doua – un sistem de patru grupe a câte patru echipe –, căreia îi urma, în iunie, turneul semifinal.

Cel mai dificil adversar din faza a doua era Dinamo, campioana națională de acum doi ani, cu care urmau să joace de două ori în cinci zile la mijloc de mai. La București, Dinamo a marcat prima și a dominat primele 20 de minute, punând echipa Academiei într-o postură cu care nu era obișnuită. Au învins până la urmă cu 5-2, iar Florin a marcat de trei ori.

Cu două zile înainte de returul de la Constanța, preparatorul fizic Gabriel Zaharia îi aștepta în fața vestiarului vopsit în alb-albastrul Viitorului. La fel sunt vopsite și tribuna de 3.000 de locuri care înconjoară terenul principal, și autocarele care îi duc zilnic de la hotel la școală, la antrenament și înapoi, și echipamentele de joc.

„Iar avem alergare?”, întreabă băieții când ies pe rând din vestiarul decorat cu fotografii cu echipele Academiei.

Zaharia le întinde niște cipuri mici, numerotate, pe care și le prind de benzi elastice înfășurate în jurul bustului, sub tricourile negre de antrenament. Apoi troncănesc cu crampoanele pe aleea care leagă cele nouă terenuri ale bazei, toate cu nocturnă și sistem de irigat, până în dreptul unui hotel cu trei etaje, îmbrăcat în sticlă doar până la jumătate. Când va fi gata, aici vor locui cei 60 de jucători aduși din țară, care acum stau într-un hotel de lângă Delfinariu – totul pe cheltuiala Academiei.

Se împrăștie pe terenul din stânga hotelului, împrejmuit de un gard de arbuști dincolo de care se văd doar câmpul verde și câțiva nori albi împrăștiați pe cer, iar păcănitul crampoanelor de pe asfalt e înlocuit de lovituri surde de mingi.

„Lăsați mingile, facem abdomene și forță”, le spune preparatorul de 36 de ani, căruia băieții îi spun Gabi.

„Hai, măi, Gabi, iaaar?”, spune Ianis, jonglând cu o minge.

„Gabi, poimâine avem meci!”, încearcă și Florin
să-l îmbuneze.

Deși e mai greu, lui Zaharia îi place să lucreze cu copii cu personalități puternice, cum sunt cei de ’98, pentru că asta înseamnă inteligență și inventivitate pe teren. Rămâne ferm și, în timp ce-și instalează laptopul pe care le monitorizează frecvențele cardiace înregistrate de cipuri, le dictează seriile de exerciții, pe care băieții le execută în semicerc, strâmbând din nas, închizând ochii de durere, gâfâind. Au început să lucreze mai intens din toamnă, pentru a-și întări masa musculară; deocamdată fac mai mult exerciții bazate pe greutatea corpului – abdomene, flotări, ridicări de picioare, cât mai puține gantere – pentru că sunt încă în creștere.

După 20 de minute, preparatorul îi trimite să facă două ture de teren în alergare, întâmpinate și ele cu un „ooo” dezamăgit.

„Băi, Ianis, ia-o mai pe margine”, strigă Zaharia când îl vede încercând să taie terenul prin mijloc. Deși s-a înălțat 10 centimetri în ultimul an și aproape i-a ajuns pe ceilalți, Ianis nu e încă la fel de vânjos, așa că Zaharia lucrează cu el și cu alți câțiva separat. Acum are 1,73 m, iar medicii i-au spus că va ajunge la 1,78-1,80; tatăl lui are 1,75. De trei ori pe săptămână, rămâne în sală după antrenament sau aleargă pe plajă, ceea ce la început nu-i prea plăcea.

După ce a înțeles că trebuie să-și extindă capacitatea de efort ca să facă față celor 80 minute, cât durează un meci la vârsta lor, Zaharia spune că s-a schimbat. După meciul cu Dinamo de la București, a primit un SMS de la el în autocar. Deși avea după-amiaza de duminică liberă, Ianis îl întreba dacă vrea să iasă la alergat când ajung acasă. Jucase doar 27 de minute și nu voia să piardă ziua de antrenament.

„Câte minute îmi dă domn’ profesor, trebuie să le accept”, spune Ianis serios, cu privirea ascunsă în pământ, cum o ține mereu când vorbește cu antrenorii sau când dă interviuri la televizor. Știe că prioritate au cei de ’97, dar și-ar dori să joace mai mult.

După seria de alergări, băieții încep exercițiile cu mingea: posesie, pase scurte și lungi, șuturi pe diagonală, iar la final, jocul.

„Circulă mingea, din două atingeri!”, le strigă apăsat Mănăilă, al cărui stil autoritar le place, pentru că îi ține în priză.

„Pune-o jos!”

„Joc repede, dau și plec.”

Mănăilă spune că pentru că sunt de mici în Academie – de la 11-12 ani –, visează conceptele și sunt ușor de antrenat. Sunt talentați și „balonoși”, joacă inteligent, iar munca cu ei ține acum de detalii, de perfecționare a conceptului pe care Hagi vrea să-l vadă la toate echipele sale – un joc spectaculos, ofensiv, bazat pe construcție și posesie, așa cum a jucat în Spania, la Barcelona și Real Madrid.

Faza golului doi din finala cu Steaua din vara trecută e exemplul perfect.

Purtată de fundașul central până-n jumătatea ad-ver-să, mingea s-a plimbat printre picioarele steliștilor înmărmuriți, desenând triunghiuri precise din pase scurte, dintr-o atingere, niște săgeți lansate cu latul, cu interiorul sau cu călcâiul din ghetele lui Ianis, Florin și Carlo Casap, un mijlocaș timișorean cu mișcări elegante. Ultima pasă a fost un călcâi de la Florin, care l-a găsit pe Ianis la vreo 16 metri de poartă, de unde a înscris cu un șut bine plasat.

Bucuros cum n-a mai fost niciodată după un gol, a început să alerge cu brațele larg deschise, ca și cum ar fi vrut să îmbrățișeze tot terenul. A trecut prin fața tribunei, de unde îl priveau zâmbind tatăl, cu care toată lumea îl compară, mama, căreia vrea să-i demonstreze că a meritat să lipsească așa mult de la școală, și sora mai mare, Kira, pe care o vede rar. A trecut apoi prin fața colegilor mai mici din Academie, care-i scandau numele. Știe că lumea e cu ochii pe el, pentru că e fiul celui mai mare fotbalist al României. Dar atunci când intră pe teren, spune el, uită de tot.

III. Ianis

Născut la Istanbul în octombrie 1998, Ianis a crescut citind inscripțiile de pe trofeele tatălui său, printre care Cupa UEFA și Supercupa Europei câștigate cu Galatasaray, trofee care i se păreau greu de ridicat. I-a plăcut că se vorbea mereu despre fotbal în jurul lui și se juca tot timpul cu mingea prin casă sau în curte, cu Kira, cu verișorii lui, copiii lui Gică Popescu, sau cu bunicul pe care îl punea să stea în poartă. Într-o seară, cu o lună înainte să împlinească șapte ani, când se ducea să-și facă temele în camera în care îi are și azi pe pereți pe Cristiano Ronaldo, Lionel Messi și Mesut Özil, Hagi l-a întrebat dacă vrea să-l dea la fotbal. Fiul a zis da, și Hagi l-a dus la „Pro Luceafărul”, un club din București fondat de Marcel Pigulea, care îi antrenase și pe el și pe alți jucători din „generația de aur”. Acolo, Ianis a învățat bazele – tehnica individuală, șutul la poartă – dar la Academie a văzut ce înseamnă fotbalul de performanță.

Hagi se gândea de mult la un proiect prin care să ofere tinerilor talentați condiții pentru performanță, un mod de a da ceva înapoi fotbalului. Era încă la Galata când a început să discute cu Pavel Peniu, actualul președinte al Academiei, cu care jucase împreună la Farul Constanța, echipa la care a debutat la 17 ani. A vizitat Academiile Ajax-ului și Barcelonei, cele mai prolifice în creșterea de jucători, de unde s-a inspirat de la modul de organizare până la sistemul de joc (4-3-3 și variante ale acestuia). A organizat acțiuni de selecție în țară și a adus la Constanța cei mai talentați jucători, cărora le-a oferit cazare, masă, școală și antrenamente de calitate, pentru care nu plătesc nimic. (Jucătorii din Constanța locuiesc cu familiile.) Investiția de peste 10 milioane de euro a pornit în 2009.

Asta e diferența dintre o academie și o școală de fotbal, spune Marian Mihail, fost director tehnic al Federației Române de Fotbal: o academie asigură și școlarizarea copiilor care fac performanță. Băieții de liceu veniți din țară învață la Grupul Școlar „Ion Podaru” din localitatea Ovidiu, unde s-au înființat clase de fotbal special pentru ei, iar cei mai mici, la două școli generale din Constanța.
Mai sunt centre bune de juniori în țară, cum e școala de fotbal Ardealul din Cluj, care a format jucători de națională ca Alexandru Maxim (VfB Stuttgart) și Vlad Chiricheș (Tottenham) – ultimul, cel mai scump transfer românesc din istorie –, LPS Banatul Timișoara sau C.S. Atletico Arad, dar nu au infrastructura, numărul de copii și condițiile oferite de Hagi.

„E o investiție greu de realizat în România pentru mult timp de-acum înainte”, spune Mihail, care e dezamăgit în special de cluburi cu tradiție, ca Steaua, „unde nu mai există mândria și interesul de-a avea rezultate la juniori.” În 2010, Steaua a înjumătățit numărul copiilor din centrul său de juniori. Patronul echipei, Gigi Becali, a declarat că vrea să reducă cheltuielile unui proiect care nu îi aduce jucători la echipa mare. La începutul sezonului 2013-2014, Steaua avea șase grupe a câte 20 de copii, iar când a trebuit să înscrie o echipă de juniori în UEFA Youth League, echivalentul la juniori al Champions League, a împrumutat șase jucători de la Academia Hagi. (Becali, care a fost condamnat în 2013 la trei ani de închisoare pentru afaceri cu terenuri, a avut în primăvară un contract de muncă necalificată cu academia lui Hagi, nașul său, unde mai lucrau 20 de deținuți.) Dinamo, care a început vara trecută un proiect de reconstrucție la nivel de juniori, stă mai bine: are 12 grupe, a înființat un departament de scouting și a adus 3-4 jucători din țară la fiecare grupă. Toate cluburile din Liga I și a II-a sunt obligate de regulament să aibă minimum cinci grupe de juniori.

În primul an al Academiei, Ianis a făcut naveta. Stătea cu părinții în București, se antrena la „Pro Luceafărul”, iar vinerea pleca cu bunicul la mare pentru meciul de sâmbătă. A fost un an obositor, dar Hagi a vrut să vadă dacă e hotărât că asta vrea să facă. După vreo șase luni, băiatul a simțit că rămâne în urma celorlalți, care se antrenau zilnic la Academie, așa că s-a mutat cu totul în Constanța, la mătușa Elena Fălină, sora lui Hagi. Ea îl duce și îl ia de la antrenamente și de la Cambridge School of Constanța, școala privată la care învață.

Marius Codescu, antrenorul de 44 de ani care s-a ocupat de selecția și formarea grupei, vede la Ianis aceeași pasiune ca a tatălui, cu care spune că nu se poate vorbi despre nimic altceva, nici măcar despre vreme. „Dacă îi iei fotbalul, îi iei aerul, nu mai respiră”, adaugă antrenorul. Uneori, Ianis se duce cu mătușa lui la bază și bate lovituri libere. Hagi i-a spus că a exersat cam 13-14 ani până a ajuns să le bată bine, și așa vrea să facă și el.

S-a integrat ușor în echipă și a devenit repede liderul ei, și pe teren, și în afară. Venea mereu în vizită la băieți, cazați pe atunci la Iaki, hotelul deținut de Hagi pe malul mării, și îi întreba dacă au nevoie de ceva. Ieșeau în oraș împreună cu mătușa, care de la început a încercat să suplinească lipsa părinților. Ea și Codescu îi duceau la biliard, la film, la Delfinariu sau în satul de vacanță, aveau grijă de ei când se îmbolnăveau și le serbau zilele de naștere în hotel. Ianis era primul care se gândea să le cumpere colegilor cadouri. Fundașul Tibi Căpușă, un băcăuan vorbăreț, printre primii veniți, are și acum ghetele Adidas primite de la el.

Între copii, Ianis se simte ca peștele în apă, spune Codescu, care își amintește că la început îi cerea mereu voie să stea cu ei în hotel, ceea ce antrenorului i se părea incredibil, având în vedere că „e casa lui aici”. Dădea tonul la îmbrânceli și alergări pe holurile de la Iaki, unde se jucau cu mingea sau baba oarba. „Unde e Ianis, e spectacol”, spune Mănăilă, care cum aude un chițăit în autocar, știe că vine de la el și îl cheamă să stea în față, pe scaunul de lângă el.

Într-o zi, când se întorceau de la antrenament, profitând că antrenorul vorbea la telefon, Ianis s-a ridicat și s-a dus în spate.

„Băi, în loc de biliard, nu vreți mai bine la film?”, i-a întrebat cu o voce ușor pițigăiată.

„Daaa”, s-a auzit și vocea mai groasă a lui Florin.

Când a revenit în față, Ianis l-a întrebat cu seriozitate pe Mănăilă: „Dom’ profesor, am vorbit și cu băieții, nu putem să mergem la film în loc de biliard, că unii ne-am plictisit de biliard?”

„Bine, Ianis, mergem. La ce film?”

„Dacă-mi dați voie să caut…”, a spus râzând șmecherește, știind că în autocar nu au voie cu telefoane. La aprobarea antrenorului, a scos din rucsacul în culorile Academiei un iPhone alb și a început să se uite la trailere.

„Să fie cu acțiune, cu dramă!”, i-a spus Florin din spate, aplecat peste scaunul roșu.

„Uite unu’: 2 Guns îi zice.”

„Bine”, i-a spus antrenorul. „Mergem pe mâna ta. Te organizezi tu cu biletele, și-ți dau băieții, da?”

Dacă înainte să-l cunoască, copiii se așteptau să fie fițos, acum îl văd ca pe unul de-al lor, un băiat normal, care nu se poartă diferit pentru că are bani sau e fiul lui Hagi. Într-o zi, pe plajă, când aveau vreo 13 ani, un bărbat care dădea turiștii cu o banană gonflabilă le-a spus că dacă îl ajută să strângă șezlongurile, îi dă și pe ei o tură. Ianis l-a impresionat atunci pe Andrei Vlădescu, un fundaș bătăios din Pitești, care abia venise.„Chiar dacă e Ianis Hagi, a cărat cu noi șezlonguri.” Echipa îl consideră un căpitan bun. A purtat banderola și la Viitorul C, o poartă și la B când e pe teren, și la naționala U16, unde l-au ales colegii prin vot. Nu-i deranjează că el dă cele mai multe interviuri; li se pare normal, „pentru că e cine e”. Dar când rămân singuri, fac mereu mișto de el, cu Florin în frunte – îl întreabă dacă și-a aranjat bine freza, dacă nu le dă și lor un autograf sau îl strigă, în glumă, Gică. Faptul că au un Hagi în echipă, nu-i scutește de presiuni. Dimpotrivă. „Nu l-am văzut niciodată [pe Hagi] să fie mulțumit de-un meci de-al nostru”, spune unul dintre ei. „E normal, pentru că niciodată nu poți fi perfect”, spune altul. În toamnă, după un amical câștigat cu 3-2 la un turneu de pregătire internațional organizat de Academie, l-au auzit certându-și stafful în parcare. Pentru el, spune Elena Fălină, e mai important ca echipa să joace bine și ca fiecare jucător să știe ce are de făcut.

IV. Florin

În mai, când Dinamo a deschis scorul la București, din penalty, Florin s-a temut că echipa sa o să piardă pentru a doua oară sezonul ăsta. Știa însă că au putere de revenire și își dorea mult să marcheze, pentru că era primul lui meci ca titular după o accidentare din iarnă. Bătăios și luptător, cum îl știu toți, s-a zbătut, a făcut pressing, a coborât la mijlocul terenului și a urmărit în permanență mingea, așteptând momentul în care s-o împingă în poartă pentru a 25-a oară în acest sezon.

„Haide, haideee!” a urlat la colegii de echipă, cu vocea îngroșată și pumnii strânși, imediat după ce a egalat, prin minutul 20, cu o lovitură de cap. Când dă gol, se transformă din băiatul ușor timid și zgârcit la vorbă la prima vedere, într-unul care pare că știe cât e de bun. Scoate pieptul în față, ridică bărbia în sus și scrâșnește din dinți, amintind de Cristiano Ronaldo, pe care îl admiră pentru că e un jucător care poate să rezolve de unul singur un meci. La fel a făcut și Florin cu Dinamo. Imediat după reluarea jocului a marcat din nou, iar în a doua repriză și-a completat hattrickul.

„Lucrurile merg bine cu ăla mic”, i-a spus Cristian Cămui, antrenorul grupei A, tatălui lui Florin după un alt meci de campionat jucat toamna trecută în Brăila. „Numai să nu o lase moale. Eu îl văd bine de tot, de aia l-am și trimis câteva zile la lotul mare.”
Echipa de seniori a lui Hagi, FC Viitorul, ia prin rotație juniori la antrenamente, ca să se obișnuiască cu intensitatea și forța celor mari. Florin și un alt atacant, Andrei Ciobanu, au fost printre primii jucători de ’98 trimiși la seniori de când echipa mare s-a mutat la București, pentru că stadionul Farului Constanța, pe care jucau, nu mai era omologat pentru Liga I.

După meciul de la Brăila din toamnă, pe care Viitorul l-a câștigat cu 10-0 pe un teren plin de gropi și denivelări de la marginea orașului, Adrian Coman, un bărbat slab și tras la față, cu mustață subțire și lungă, și-a așteptat fiul să iasă de la vestiar. Florin a ieșit printre ultimii din baraca de unde nu curgea apă, cu geanta pe umăr.

„Ce faci, tată?” , l-a întrebat tatăl, cu o voce joasă, și l-a pupat. „A zis Cămui să nu te lași.”

N-a înțeles prea bine ce-a vrut să spună antrenorul, dar crede că ei știu ce e mai bine pentru Florin, acum că la Constanța e casa lui. Știa că fiului îi place fotbalul, dar n-a crezut că va face din jocul cu mingea o carieră. Îi mai cumpăra și mașini sau tiruri când era mic, dar niciodată nu-l făceau la fel de fericit ca o minge. Părinții au plecat în Spania când Florin avea nouă ani și bunicii au fost cei care-l duceau la antrenamente. Tot ei îl sunau pe tată în Spania să-i ceară bani pentru echipament, deplasări sau cantonamente – câteodată și 1.000 de lei pe lună. Îi trimitea, dar nu fără să se întrebe dacă merită. Și el jucase fotbal câțiva ani, și crede că era talentat, dar a renunțat. Se bucură însă pentru fiul lui, care va avea un viitor mai bun, pentru că Brăila e un oraș mort. Și cu banii se descurcă mai ușor, pentru că la Academie nu plătește nimic, doar îi trimite de buzunar. Acum știe că Florin o să ajungă sus, odată ce-a fost ales de Hagi, pentru că „de acolo nu pleacă nimeni acasă”.

Împreună cu tatăl erau și bunica, mătușa și verișorii lui Florin. L-au luat în brațe, în timp ce tatăl a rămas deoparte, privindu-l din afara cercului. L-a îmbrățișat ultimul, stingher și cu ochii umezi, apoi s-a urcat în mașină, încă tremurând de emoție. S-a întors în apartamentul de două camere în care locuiește singur de când soția lui s-a întors să lucreze în Spania, înconjurat de trofee și fotografii înrămate cu Florin pe teren. Băiatul s-a urcat în autocar și a plecat spre Constanța, gândindu-se la vacanța de iarnă pe care avea s-o petreacă acasă.

Florin s-a acomodat greu la Academie. Avea 13 ani când s-a mutat, și a nimerit într-un grup deja format, cu jucători care erau împreună de doi ani. Deși îl chemau, Florin nu prea ieșea cu ceilalți copii în oraș. Obișnuit să fie singur, stătea mult în camera pe care o împărțea cu un coleg mai mare cu trei ani, dormea mai mereu și nu prea mânca. Vorbea zilnic la telefon cu părinții, dar nu le-a spus să vină să-l ia, deși ar fi vrut. Când îl întrebau cum e, răspundea „îi binie”, dar tatăl simțea că nu e chiar așa. În primele trei luni îl vizita săptămânal, iar la firma de transport la care lucra atunci, se știa că toate cursele de Constanța sunt ale lui.

În prima zi a lui Florin la Academie, o duminică de iarnă, s-a dus cu băieții pe terenul acoperit de la Iaki. Jucau avioanele, un joc în echipe de câte doi, în care unul stă în poartă, iar celălalt trebuie să marcheze din două atingeri în poarta adversă. Florin rămăsese fără partener, așa că l-a ales Ianis, care a ajuns mai târziu. Împreună au câștigat toate meciurile, și de atunci mijlocașul a avut încredere în el, pentru c-a văzut ce execuții bune are.

De atunci, Ianis i-a luat mereu apărarea în fața celorlalți, care îl vedeau nervos și destul de absent la antrenamente, unde nu-și găsea locul. „Hai, Coman, ieșim în oraș, hai cu noi”, îl striga, și-l punea să stea în față în mașina mătușii, până să apuce să spună nu. Antrenorul Codescu l-a mutat apoi în cameră cu Andrei Ciobanu, un bârlădean prietenos, de-aceeași vârstă, și asta l-a ajutat să se apropie de echipă. Deși la început li s-a părut retras și rușinos, băieții spun acum că nu e așa liniștit pe cât pare și că „nici nu mai are cuvântul «timid» în vocabular”. E în topul listei de penalizări afișate în holul hotelului, lângă programele de antrenament, un sistem care contorizează abaterile de la regulamentul Academiei: dacă nu predau telefoanele seara, înainte de culcare, dacă nu au patul făcut, dacă nu poartă cămăși albe la școală, dacă nu au cărți și caiete la ora de studiu din fiecare seară.

Stingerea în hotel se dă la 22:30, chiar și în seri cu fotbal. „Haideți, dom’ profesor, nu ne lăsați și la repriza a doua?”, s-au rugat cu ochii mari, plângăreți, în seara finalei Europa League de pedagogul care îi supraveghează noaptea. Neînduplecat, bărbatul a stins televizorul din hol cum s-a terminat prima repriză, iar băieții s-au ridicat în liniște de pe scaunele pe care unii dintre ei își întinseseră picioarele acoperite cu pungi de gheață. Ripostează mereu, dar acceptă că sunt sacrificii pe care le fac pentru viitorul lor. Merg acasă tot mai rar și uneori uită să-și sune părinții, cu care înainte vorbeau de mai multe ori pe zi. „Le-a fost greu să plece de mici și să renunțe la copilărie, dar acum sunt niște stânci”, spune Codescu. („Când am o problemă, n-am ce să fac, chiar dacă sun la părinți, tot aici trebuie s-o rezolv”, spune și Florin.)

În iarnă, în timpul unui antrenament, atacantul s-a accidentat la genunchi. I s-a desprins o bucată din cartilaj din cauza căreia i se bloca genunchiul și care a fost îndepărtată prin operație. N-a fost o intervenție grea, a stat doar o zi în spital, dar în perioada de recuperare care-a urmat, o lună departe de teren, s-a temut să nu-și iasă din formă. Văzuse colegi care au fost accidentați și șase luni, cum e Carlo, care anul trecut a fost aproape de debutul în Liga I, la doar 14 ani, dar care sezonul ăsta a jucat doar nouă meciuri.

„Hai mă, plecați de-aici, că deja mă enervați”, le-a spus Florin în glumă când s-a întors la hotel după operația de la București și băieții s-au strâns în jurul lui, îngrijorați. Apoi s-a ridicat și-a început să alerge prin hotel, fără cârje.

V. Viitorul

Viitorul B e deja calificată în semifinale după victoriile cu Steaua (4–1) și cu Dinamo (5-2) de la București, dar vor neapărat să câștige și returul cu Dinamo de la Constanța. Ianis iese primul de la vestiar și-și conduce echipa pe teren, pășind apăsat sub cerul albastru ca tricourile care flutură în vântul puternic. În ultimele patru meciuri a intrat abia în repriza a II-a, așa că pentru el și alți colegi, a fi titular azi e încă o șansă să demonstreze ce pot.

Când e liber, cere mingea cu mâna întinsă și uneori se supără dacă n-o primește. Când greșește o pasă sau un șut, își pune mâinile în cap și lovește cu pumnul în gazonul perfect nivelat.

„Hai, Ianis, nu-i nimic, înapoi în joc”, îi strigă antrenorul de pe margine.

Își dorește mereu să câștige, să arate că e cel mai bun de pe teren și să ajungă cel puțin la fel de bun ca tatăl lui. Deși spune că pe teren nu se gândește la Hagi Senior sau la toți cei care îl așteaptă să confirme, pare că uneori se lovește de propriile așteptări și nu reușește să joace cu dezinvoltura și libertatea cu care trăiește Florin fotbalul. Băieții și antrenorii nu-l tratează diferit pentru că îl cheamă Hagi – chiar fostul jucător le-a cerut să-i spună Ianis –, dar presa și spectatorii din tribune îi aduc aminte cine e, cu fiecare ocazie. Se simte aiurea când i se iau doar lui interviuri, pentru că se gândește că și colegii lui ar merita. Îl deranjează și oamenii de pe margine care comentează sau aplaudă ironic când ratează. O dată, când a fost faultat în careu, cineva a strigat către arbitru: „Dă-i repede penalty, că e fiul lu’ Regele”. Când era mai mic se enerva, dar antrenorii și părinții l-au învățat să nu-i mai bage în seamă.

„Copiii de părinți celebri au un handicap”, spune Pigulea, care i-a antrenat pe amândoi. „Puțini s-au ridicat la nivelul părinților, puțini i-au depășit.” Pigulea crede însă că Ianis are calitățile să facă pasul. La fel ca tatăl lui, vede bine jocul, e tehnic și pasează inteligent și rapid. Spre deosebire de el, lovește bine mingea cu ambele picioare. La fel ca tatăl lui, marchează și din lovituri libere și din șuturi spectaculoase. Spre deosebire de el, e mai puțin individualist. Sezonul trecut a fost golgheterul fazei finale a campionatului, dar anul ăsta i-a plăcut să joace mai mult pentru echipă, să creeze ocazii, să inventeze pase șmecherești, printre linii, multe dintre ele către Florin.

Câteodată, seara, înainte să adoarmă, își imaginează cum o să fie când o să debuteze în Liga I, la Viitorul, la națională sau la alte echipe mari. Crede că o să transpire de emoții pe bancă, dar când o să vină momentul să intre pe teren, o să-i dispară. Debutul în prima ligă e primul pas în drumul spre fotbalul european, unde visează toți să ajungă.

Într-un campionat saturat în ultimii ani de jucători străini (199 în sezonul 2013-2014, cei mai mulți de până acum), Viitorul e una din puținele echipe care promovează români. FC Viitorul a debutat în 2009 în Liga a III-a, iar în 2012 era deja în Liga I, cu cea mai mică medie de vârstă, 21,6 ani. În cele două sezoane care au urmat, a luptat să scape de retrogradare, dar pentru Hagi e important să le dea tinerilor o șansă, să-i crească. „Ar putea să aducă și el jucători străini valoroși, să facă o echipă care să se bată la primele cinci”, spune Cristian Șchiopu, care a antrenat și el grupa ’98 un an. „Dar cum mai cresc copiii din Academie? Mai au loc să joace? Și atunci cum mai apare un Manea?”

Ianis, Florin și ceilalți au fost în tribună la sfârșitul lui aprilie când colegul lor Cristian Manea, pe atunci de 16 ani și opt luni, a debutat în Liga I contra Stelei. E cel mai recent produs al fabricii de jucători, după Gabriel Iancu și Alexandru Târnovan, amândoi la Steaua, Ionuț Vînă și Mihai Bălașa, împrumutați la A.S. Roma (doar al doilea a rămas), sau Aurelian Chițu, care a plecat la clubul francez Valenciennes și acum e la PAS Giannina, în Grecia. În cinci-zece ani, Hagi speră să recupereze din vânzarea de jucători banii investiți până acum în Academie, al cărei buget anual ajunge la un milion de euro.

„E important că îi văd pe băieții ăștia care-au plecat”, spune Elena Fălină, care vede ce fericit vine Ianis de la antrenamentele cu seniorii. „Sunt niște modele și fiecare speră că ar putea să fie chemat și el mâine la echipa mare”. Manea e doar cu un an mai mare decât ei, și băieții vorbesc cu admirație de cât de „meseriaș” joacă, de primele pe care le ia sau de cum „Pițurcă și-a găsit fundaș”. După meciurile bune de la finalul campionatului, Manea a fost convocat la națională și a devenit, pe 31 mai, cel mai tânăr debutant din istoria echipei României.

Ăsta e și visul lor cel mai mare, să îmbrace tricoul galben. Nu au văzut niciodată România la un mondial, dar speră să fie ei cei care-o vor duce acolo. „Schimbarea pe care o va aduce Academia în fotbalul românesc se va vedea în timp”, spune Cămui, antrenor la Viitorul A. „Jucătorii vor confirma în Liga I și mulți dintre ei și în echipa națională, și sperăm să avem rezultate mai bune atunci.” Și Hagi a spus de multe ori în presă că scheletul echipei naționale va fi format în 2020 din jucători de la Academie, în special de la grupa lui Ianis.

În repriza a II-a meciului cu Dinamo, Florin agață o minge trimisă de Ianis printre trei dinamoviști și urcă în viteză, cu ea la picior și cu mâinile fluturându-i pe lângă corp. Îi lasă în urmă pe adversari și bombardează poarta cu un șut cu dreptul din interiorul careului mare, care i se scurge portarului printre mănuși.

Băieții îl iau în brațe, îi ciufulesc creasta și îi sar în spate, dar el continuă să meargă spre centrul terenului, gândindu-se cum să marcheze din nou. O face imediat după reluarea meciului, de data asta cu stângul, și se bucură din nou alături de băieți. Ianis, care era căzut la faza golului, ajunge mai târziu și nu prinde grămada. Florin se întoarce spre el, îl așteaptă, bat palma și se iau în brațe, bucuroși că și-au făcut iar treaba. Cum spune un coleg de-al lor: Ianis cu pasele, Coman cu golurile.

După meci – câștigat cu 2-1 – se urcă în autocar dornici să ajungă la hotel, să se schimbe în pantaloni cu turul lăsat, geci de piele și șepci purtate cu cozorocul pe-o parte și să iasă în oraș. Speră ca în iunie să sărbătorească un nou titlu de campioni. Tot pe-atunci se vor uita la Mondialul din Brazilia, al patrulea consecutiv la care România a ratat calificarea. În ultimul rând al autocarului, Florin stă drept între un coleg de ’97 și unul de ’98, și povestesc. Mai în față, Ianis stă singur la geam, cu căștile în urechi, și cu gândurile încă la meci. De partea cealaltă a geamului, pe lateralul autocarului în culorile Academiei, pe lângă siglele numeroșilor sponsori și emblema echipei, scrie cu litere mari, albe: „Viitorul suntem noi, Viitorii campioni”.

---