Generația abandonată

„Azi la ora de limba română avem recapitulare”, își anunță învățătoarea elevii. „Primul exercițiu – Ghicește autorul. Cine vrea să înceapă?”

Din prima bancă se ridică timid două degete. Ionuț Nistor vine zâmbind în fața clasei. E un băiat înalt, atletic. Trage un bilețel și începe să citească. „Văl de brumă argintie…” În glas i se simte emoția. Se oprește câteva secunde, tușește, după care trage aer în piept, strânge din dinți și merge mai departe. „Mi-a împodobit grădina….”. Se încruntă puțin când dă peste un cuvânt mai dificil, dar nu renunță. Nu apucă să termine prima strofă când din spatele clasei un coleg strigă „Toamna de Octavian Goga!”

„Foarte bine”, spune învățătoarea „dar nu uitați că nu răspundem dacă nu suntem întrebați”. Apoi se întoarce către Ionuț: „Bravo, ai citit foarte bine! Felicitări!”

În clasa a treia, într-o sală care pare să fi găzduit multe generații de elevi, cu bănci scorojite și pereți proaspăt văruiți, alături de Ionuț mai sunt alți 11 bărbați. Cel mai mic are 21 de ani, cel mai mare, 45.

Vârstele elevilor nu sunt singurele care fac ca ora de limba română să fie departe de una obișnuită. Mai sunt și gratiile. În spatele celor din Penitenciarul Codlea, din județul Brașov, cei 12 bărbați înfruntă propriile pedepse, dar și pe ei înșiși. Afară, au furat, au tâlhărit, au violat sau chiar au omorât. La școală, caută încurajările învățătoarei, muncesc pentru fiecare „Bravo!” și uită câteva ore că sunt în închisoare.

„Lucrez aici de patru ani”, spune cea care le predă, Mihaela Cîplea, învățătoare din 1987. „Nu am vrut să știu și nici acum nu vreau să știu pentru ce sunt aici. Nu mi-a fost frică de ei, dar mi-a fost frică că nu o să mă descurc pentru că nu o să reușesc să comunic cu ei. Dar m-au ajutat, m-au încurajat cu dorința lor de a învăța.”

Ionuț Nistor are 29 de ani și termină clasa a treia. Ultimii 13 i-a petrecut prin centre de reeducare și penitenciare. Vine dintr-o familie numerosă din Viișoara, județul Bacău. Mai are doi frați și trei surori. El e cel mai mare. „Nu îmi plăcea la școală”, spune el. „Fugeam pe geam în timpul orelor. Lăsam ghiozdanul acolo, nu mă mai interesa nimic. Mi-l aducea acasă colega de bancă care stătea lângă noi.” Părinții nu au insistat nici măcar să termine clasa întâi. Au decis că e mai bine să stea acasă unde erau o mulțime de lucruri de făcut. „Îmi plăcea să stau cu animalele”, spune el. Bunicii aveau vaci, oi, capre, cai. La 14 ani a început să lucreze și prin satele vecine, la pădure. La 17 ani a ajuns la Centrul de reeducare Târgu Ocna pentru tâlhărie. A ieșit după trei ani fără să se gândească prea mult la ce a făcut și, fără alte opțiuni, s-a angajat la negru, în Covasna, la un gater. Era 2005 și câștiga 900 de lei pe lună.

Apoi, după opt luni în libertate, și-a dat iar viața peste cap. „Ne-am luat într-un bar la bătaie. El m-a lovit cu un cuțit în mână. I-am dat cu pumnul, am luat cuțitul din mâna lui, a căzut jos și asta a fost, o fracțiune de secundă fără să îți dai seama.” Fracțiunea de secundă i-a adus 15 ani de închisoare pentru omor. Până acum a făcut opt.

Când a ajuns la Codlea, Nistor era recidivist și analfabet. „Acum știu să îmi scriu numele corect!”, spune ca și cum și-ar descrie cea mai mare realizare. În primii ani de închisoare ruga un coleg să îi scrie scrisorile după care mergea la un altul să îi citească ce a scris primul. Voia să fie sigur că scria chiar ce spusese el. „Hoțul e hoț, nu te încurci cu el!” Acum nu doar le scrie singur, dar îi ajută și pe alții.

Penitenciarul Codlea a devenit șansa la școlarizare pentru Nistor și alți 180 de deținuți analfabeți, adică peste 20% dintre condamnați. Oameni care, din diferite motive, n-au fost niciodată la școală sau au abandonat-o devreme.

Psihologul penitenciarului, Claudiu Ștaier, care lucrează cu deținuții de 16 ani, crede că există o legătură între abandonul școlar și închisoare.

Școala înseamnă integrare, modelarea unor comportamente și, cel mai important, poate introduce ideea de recompensă morală. De ce este acest lucru important? Americanul Lawrence Kohlberg, un psiholog care a investigat modul în care oamenii își justifică comportamentul moral, a identificat șase nivele ale acestuia. Primele două, evitarea pedepsei și obținerea unor recompense materiale, se referă la copiii cu vârste între patru și nouă ani. În aceste etape copiii respectă reguli pentru că în caz contrar vor fi sancționați de către părinți și, mai târziu, pentru că știu că o faptă bună va fi răsplătită cu dulciuri, jucării sau alte cadouri. În următoarele două stadii, evitarea nemulțumirii celor din jur și evitarea sentimentului vinovăției, oamenii sunt preocupați mai degrabă de cei din jurul lor. De exemplu, consideră moralitatea, adică respectarea normelor și convențiilor, o datorie față de familie. Cele două nivele caracterizează copii de peste nouă ani până la vârsta adolescenței. Oamenii care ating ultimele două nivele, câștigarea și mentinerea respectului în grup și evitarea autoblamării, percep regulile și legile ca fiind arbitrare, dar le respectă pentru că reglementează conduita socială. Majoritatea oamenilor, explică psihologul penitenciarului, se încadrează la nivelul stadiilor 3-4, în timp ce Nistor și colegii săi se găsesc la nivelul 1-2. Școala i-ar fi putut duce mai sus. Poate chiar să-i țină dincolo de gratii.

---

La doar șapte kilometri de Codlea, într-o sală de clasă din Ghimbav, șapte elevi citesc în șoaptă un fragment din La seceriș, de Ion Agârbiceanu. Adrian, cel nominalizat de învățător să înceapă lecția, urmărește atent textul cu degetul pe carte. Pronunță cursiv, nu se poticnește deloc și reușește performanța de a nu fi corectat de învățător. Urmează Ionuț. „Uite că iese fum”. „Acolo ai semnul exclamării, te miri când citești”, îl corectează învățătorul. Chiar și așa, primește un bravo la final. „Atenție, Daniel, vine partea cu dialogul.” Daniel ia seama de indicații, însă se mai poticnește la câte un cuvânt. Îl ajută Adrian. De fapt, îi cam ajută pe toți chiar și atunci când i se atrage atenția că nu este rândul lui să citească.

Băieții au între 13 și 15 ani și ar trebui să se pregătească pentru evaluarea națională și să își aleagă liceul la care vor să se înscrie. Adrian, Ionuț și Daniel sunt însă la ora de limba română pentru clasa a IV-a de la Centrul pentru Copilul Delincvent din Ghimbav. Au comis infracțiuni la vârsta la care, potrivit legii, nu răspund penal.

Centrul a luat naștere în 2011 și își defășoara activitatea sub controlul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Brașov. De trei ani, Centrul a devenit casă pentru copiii cu vârste între 8 și 15 ani vinovați de furt, tâlhărie sau chiar tentativă de omor. Astăzi, la Ghimbav, sunt 16. Nouă dintre ei sunt neșcolarizați, adică nu au terminat nici măcar clasa întâi, trei au rămas repetenți și alți patru au abandonat școala încă din ciclu primar.

Andreea Voiculețiu este psiholog la Centrul din Ghimbav. Lucrează cu tinerii de aici în fiecare zi și a ajuns la concluzia că, deși acești copii au comis fapte de oameni mari, motivul acțiunilor este altul decât în cazul unui adult. „Copiii care au furat sau tâlhărit au copiat acest comportament de la altcineva”, spune ea. „Expunerea prea mare la un astfel de mediu, de la o vârstă fragedă, duce la asumarea comportamentului ca fiind al lor.” Cei de la Centru încearcă să le arate puștilor că se poate și altfel, că pot relaționa și în alte moduri, că poți face și altceva cu mâinile în afară de a fura sau ataca pe cineva. Curtea instituției, de exemplu, a fost amenajată de băieți. Gardul a fost reparat tot de ei. „Sunt copii impulsivi, agresivi, care vor să conducă și care cred că șeful este cel mai mare dintre ei.”, spune Voculețiu. Aici învață că trebuie să îl respecte pe cel care vorbește și să nu îl întrerupă sau să intervină peste el sau că atunci când ieși dintr-o încăpere trebuie să saluți. Lucruri elementare, pe care nu le știu pentru că nu i-a învățat nimeni acasă, iar la școală nu au fost.

Adrian și Daniel sunt la Centrul din Ghimbav de mai bine de un an pentru furt sau tâlhărie. Clienți mai vechi ai Poliției, nu au ajuns la Ghimbav după prima abatere. Adrian, cel care a citit fragmentul din La seceriș cel mai bine, e un băiat mic de înălțime pentru cei 13 ani ai lui și e foarte activ. În ciuda locului în care se află e mereu cu zâmbetul pe buze. E descris de psiholog ca fiind un copil abil care se supune cu ușurință regulilor. Învățătorul e mai direct: este un băiat foarte deștept. Și totuși, în ciuda calităților sale, Adrian e un copil problemă.

A venit la Centru în 2013 pentru tâlhărie. În dosarul său scrie că a fost retras de la școală după clasa a II-a. „Nu mi-a plăcut”, spune el. „Fugeam mereu cu gașca în Brașov. Mergeam cu trenul. Nu aveam niciodată bilet. Dacă mă prindeau, mă dădeau jos la Stupin și de acolo o luam pe jos.” Întrebat ce făceau în Brașov, Adrian pune capul în pământ și nu mai zice nimic preț de câteva secunde. „Eram opt în gașcă. Șeful era Basu’, vărul meu. Făceam bani pentru el.” Basu’ avea 17 ani, iar cei care nu își făceau norma primeau bătaie. Adrian era oarecum protejat, dar, spune el, oricum nu ar fi luat bătaie pentru că fura cel mai bine. Eram mai bun și decât Basu’ dacă aș fi fost mai mare.” Adrian vrea să spună mai înalt, mai masiv. Basu’ e acum la Centrul de reeducare de la Târgu Ocna, județul Bacău. Au fost ridicați de poliție după ce au tâlhărit un bărbat în parcul Tractorul. De bătut, spune Adrian, l-au bătut pentru că într-o zi bărbatul aruncase cu apă pe ei în timp ce dormeau în gară. Banii i-au luat ca bonus. Gașca lui Basu’ era de ceva vreme în atenția polițiștilor. „Furam orice și de oriunde”, spune Adrian. „Autobuz, parcuri, inclusiv de pe stradă.” Zonele în care lucrau erau parcul Tractorul, gara și strada Republicii din centrul Brașovului. Modul de operare al lui Adrian era simplu: smulgi și fugi.

La Ghimbav, a descoperit că e priceput și la altceva. Deși mărturisește că nu i-a plăcut la școală, are o listă de preferințe care include geografia și limba română. În plus, merge la cursurile de karate de lângă Centru. „Sunt cel mai bun”, șoptește timid, pentru a nu deconspira cum l-a auzit el pe sensei spunându-i asta domnului învățător. Îi place mult la karate, dar parcă îl atrage mai mult fotbalul. Se gândește să se facă fotbalist. Îi place de Vlad Chiricheș și ține cu Steaua. Despre familie și situația de acasă vorbește puțin și niciodată de rău. E bucuros că din toamnă va mai avea un frățior sau o surioară. Acum sunt șapte copii în familie – patru băieți și trei fete. Adrian e al doilea copil și cel mai mare dintre băieți.

În aceeași clasă cu Adrian este și Daniel. Deși la ora de limba română s-a poticnit puțin la citire, Daniel a făcut progrese foarte mari, spune psihologul Voiculețiu. Când a venit la Centru în 2012 nu știa nici să scrie, nici să citească. Acum are 15 ani și termină clasa a patra. Dar, în ciuda fizicului care ar putea intimida pe oricine, Daniel este foarte tăcut și parcă mereu în gardă. A ajuns la Centru după ce a jefuit Casa Parohială din cartierul brașovean Noua în timp ce preotul era la slujba de Înviere. Pentru că la vremea aceea era cel mai mic din gașcă, el a fost cel care a intrat pe geam. Vorbește puțin despre cei din gașcă – îi e teamă să nu le dezvăluie identitatea. Toți în afară de unul sunt încă în libertate. Victor este singurul lui prieten care a ajuns la închisoare, la Penitenciarul Codlea. Lista lui de infracțiuni e ceva mai lungă decât cea a lui Daniel. Pe lângă furt și tâlhărie se mai numără proxenitism și droguri. În ciuda vârstei sale Daniel știe foarte bine care este diferența dintre furt și tâlhărie. Le-a comis pe ambele.

Lui Daniel îi place limba română și, la fel ca Adrian, joacă fotbal. Viitorul și-l vede, însă, într-un ring: vrea să se facă luptător UFC (Ultimate Fighting Championship). „Sunt un fel de lupte în cușcă. La noi nu sunt foarte cunoscute, cel puțin nu ca în Statele Unite”, spune el, nu înainte de a preciza că sunt legale. Nu vrea să ajungă la Penitenciar precum amicul său Victor și pare conștient că acesta va fi parcursul său dacă nu face o schimbare. „O să merg la școală. Acum e altfel. Eu sunt altfel. Nu vreau să stau în Brașov cu mama. E mai bine la Săcele cu bunicii. E mai bine pentru mine. Nu există tentații.”

---

Copiii de la Centru vorbesc mai mult despre prezent și viitor. Despre trecut vorbesc  dosarele și familia.

Mama lui Daniel locuiește în Brașov împreună cu Sorin, concubinul ei care este, potrivit celor de la Centrul din Ghimbav, căutat de poliție pentru proxenitism. Tatăl lui Daniel a murit în urmă cu patru ani. Mama, Gabriela Alina, susține că l-a înscris pe Daniel la școală și că a făcut două clase la Școala Generală 7 din Săcele. „Era un copil rău, făcea numai prostii”, spune ea. „Nu a mai vrut nimeni să îl primească la școală.” Apoi continuă vorbind ca pentru sine: „Și cu școală tot șomer ajungi. Am o vecină cu facultate și nu o ia nimeni.” Gabriela speră ca după ce Daniel iese de la Centru să meargă să lucreze în construcții cu fratele ei. Altă variantă ar fi să plece în Spania. Indiferent de ce se va întâmpla după Ghimbav, mama nu ia în calcul continuarea studiilor.

Și în dosarul lui Daniel scrie, pe baza declarațiilor mamei, că ar fi urmat două clase la Școala 7 din Săcele. Însă, în Săcele nu există o școală cu acest număr. Cei de la Primărie confirmă că au doar șase școli generale, numerotate de la 1 la 6. Nici cei de la Centrul din Ghimbav nu au primit vreo foaie matricolă, așa că l-au considerat pe Daniel neșcolarizat. Mama l-a înscris abia în 2012 la Școala Generală 14 din Brașov, la programul „A doua șansă”, în clasa I. Gabriela spune că băiatul mergea, însă baza de date a școlii o contrazice. În drepul lui Daniel scrie „neprezentat”. De înscris, l-a înscris mai mult de nevoie. Daniel e recidivist. A ajuns pentru prima dată la Centru în aprilie 2012 după ce a jefuit Casa Parohială. A stat atunci doar două luni după care a fost eliberat în regim de supraveghere specială, ceea ce presupunea vizite săptămânale la DGASPC Brașov dar și școlarizare. În octombrie mama sa l-a înscris în „A doua șansă”. Pentru un astfel de program se organizau atunci două sesiuni de înscriere – una în februarie și una în octombrie. În noiembrie, Daniel s-a întors la Ghimbav. Motivul e tot la dosar: „a fost revendicat de grupul infracțional”. Adică, a furat, împreună cu Victor, banii unui bărbat imediat ce acesta i-a scos de la bancomat. Din noiembrie 2012 e la Ghimbav.

Adrian este din comuna Racoș, la o oră și douăzeci de minute cu trenul personal de Brașov. De la școala din centrul comunei până la casa lui Adrian nu este o distanță mare, dar ultima parte a drumului e ceva mai abruptă. Poți ajunge sus doar pe jos sau cu o mașină de teren. Într-o casă dărăpănată cu o singură cameră, locuiesc mama, Marcela, tatăl, Virgil, și cinci dintre frații lui Adrian. Sora cea mare s-a căsătorit recent și a plecat de acasă. Marcela recunoaște că nu a mers la școală. În schimb, tatăl, Virgil a făcut opt clase, reușită despre care se vorbește cu mândrie. Teoretic, mama lui Adrian știe că e importantă școală. Pe de altă parte, responsabilii școlari din Racoș spun că au ajuns să se roage de ea să-și trimită copiii la școală sau să îi înscrie pe cei și mai mici la grădiniță. Principala grijă a Marcelei și a soțului ei este să facă rost de bani pentru a pune o pâine pe masă. Marcela, de10 ani, și Alin, de 11, au rămas oamenii de nădejde în casă. Ei au grijă de cei mici când părinții sunt plecați la cules de ciuperci, fructe și flori pe care le vând apoi în piețele din Brașov.

Alin e în clasa a III-a, Marcela clasa a II-a și Paul în clasa I. Adrian mai are o soră de 4 ani și un frățior de 2. Cei trei spun că merg la școală, că au învățat să scrie și să citească. Nu știu ce materie le place cel mai mult și nu știu ce vor să se facă când vor fi mari. Despre Adrian, Marcela spune că pur și simplu nu se puteau înțelege cu el. Îl trimiteau la școală, iar el fugea la Brașov cu prietenii. Dispărea uneori cu săptămânile. Îl aducea poliția acasă. Atunci când l-au luat la Centru, timp de trei luni Marcela nu s-a dus să-l vadă. După un an petrecut la Ghimbav, Marcela spune despre Adrian că s-a mai cumințit. „Acum mă înțeleg mai bine cu el. A stat 11 zile acasă și a fost bine. Nu a fugit, m-a ascultat. O să fie altfel acum.” Spune chiar că îl va trimite la școală să termine măcar opt clase. Până să iasă Adrian de la Centru, Marcela are alți trei copii de trimis la școală. (În ziua în care i-am vizitat, deși era o zi din cursul săptămânii, niciunul dintre ei nu era la ore.)

Mama evită să spună multe lucruri. Cum ar fi de ce Marcela și Alin, la vârsta lor, sunt doar în clasele a II-a și a III-a. Misterul este deslușit de mediatorul școlii din Racoș, Cupes Csilla. Femeia spune că cei doi au rămas repetenți de două ori. Marcela a venit anul acesta la școală doar în primul semestru. Nici Alin n-a fost mai prezent. Absenteismul este cel care a dus la repetenție și nu lipsa cunoștințelor. Alin este foarte bun la matematică și se descurcă decent și la celelalte materii. Marcela nu e cel mai bun copil din clasă, dar nici cel mai slab, spune mediatorul școlar. Știe foarte bine și cazul lui Adrian. Ultima oară când a fost la școală, își amintește Csilla, a fugit pe geam în timpul orelor. Și tot cam pe-atunci, când le-a spus părinților să nu neglijeze educația copiilor, au strigat după ea: „Lasă școala, că nu se face nici procuror, nici medic!”

---

Adrian și Daniel sunt doar trei dintre cei aproape 7.000 de copii care au părăsit școala în ultimii cinci ani în județul Brașov. La nivel național, potrivit Ministerului Educației, sunt aproximativ 140.000 care în aceeași perioadă au abandonat studiile în timpul ciclului I-VIII.

În spatele fiecărei cifre e o poveste. Povestea unui copil care poate nu a mai venit la școală pentru că nu avea cu ce să se încalțe. I s-a întâmplat învățătoarei Lia Coman de la Școala Generală 14 din Brașov. Când a sunat acasă să vadă de ce unul dintre elevii ei a absentat, tatăl copilului i-a spus că i s-au rupt papucii și alții nu are. Simion Tudorel, director la Școala 14 și fost director la Școala din Racoș, s-a confruntat în timpul iernii cu situații în care copiii veneau la școală în papuci de casă, îmbrăcați cu haine subțiri și nemâncați.

Potrivit unui studiu realizat de cei de la World Vision România, unul din opt copii adoarme uneori sau întotdeauna flămând. De asemenea, unul din cinci copii muncește înainte sau după școală iar unul din opt lipsește de la școală pentru a munci în gospodărie.

E o realitate pe care o confirmă și directorul Simion Tudorel. La Racoș cele mai multe absențe se fac în septembrie–noiembrie când e de muncă la pădure. În primul an după ce a fost numit director, cei 600 de elevi ai școlii adunaseră 54.000 de absențe. În trei ani a reușit să le reducă la 12.000.

„Am mai aplicat și politici mai după gard”, spune el. „Când aveam să le dăm pachete familiilor dezavantajate pe cei ai căror copii aveau peste 10 absențe îi chemam să ridice personal pachetul, nu îl dădeam direct copiilor. În felul ăsta le induceam ideea că nu primesc nimic dacă nu trimit copiii la școală.”

Reducerea abandonului școlar este o prioritate pentru România, cel puțin la nivel declarativ și asta pentru că țara noastră, membră UE, a aderat la principalele obiective trasate de Europa 2020, strategia de creștere economică a Uniunii. Unul dintre obiective este o rată a abandonului școlar la nivel European de sub 10%. Pentru România asta presupune ca rata abandonului să scadă până la 11,3% (procentul din populaţia de 18-24 de ani care a finalizat cel mult gimnaziul şi care nu este cuprinsă în nici o formă de educaţie sau formare profesională în ultimele patru săptămâni anterioare anchetei). O sarcină dificilă pentru țara noastră, care între 2007 și 2012 a avut o rată care a oscilat între 19,2% și 17,4%, clasându-ne undeva pe locurile 4-5 în UE, potrivit datelor Eurostat. Dintre țările cu probleme în educație, România pare să fie cea care a realizat cele mai mici progrese. În 2010, Portugalia avea o rată de abandon de 28,7%. A reușit în 2012 să ajungă la 20,08%, spre deosebire de România care în același an a ajuns la 17,4% de la 18,4% în 2010.

Cauzele sunt multiple și au fost identificate încă din 2010 de către cei de la Educația 2000+, o organizație independentă de politici, consultanță și servicii educaționale și UNICEF. Tot atunci cele două organizații au început implementarea în 19 școli, timp de patru ani a unui program de prevenire a abandonului. Analiza de impact va fi elaborată în 2015 și înaintată Ministerului Educației. Motivele pentru care cei mici părăsesc școala sunt evidente și din poveștile copiilor de la Ghimbav: sărăcia, dezmembrarea familiei, modelul oferit de părinți sau frați, implicarea în activități la limita legii, intrarea pe piața muncii. În studiul realizat de UNICEF, cadrele didactice intervievate puneau părăsirea timpurie a școlii pe seama „mentalității părinților”, a respectului scăzut pe care aceștia îl au față de instituția de învățământ.

Pentru Luminița Costache, expert în educație în cadrul UNICEF, această „mentalitate” se traduce într-un tip de gândire pragmatică, concentrată pe nevoi primare și nu pe viitorul copilului. Antropologul Vintilă Mihăilescu crede însă că „pentru tot mai mulți dintre părinti și copii, școala înseamnă tot mai mult (și nu mai puțin) viitorul. Explicațiile abandonului școlar trebuiesc căutate deci acolo unde sunt, în societate și nu în mentalitate!” Un punct de pornire ar fi mediul rural, sugerează antropologul, unde școli izolate sunt părăsite de cadre didactice și elevi din cauza lipsei oricărei forme de transport, alta decât căruța trasă de cai. Acestora li se adaugă creșterea inegalităților sociale și reducerea dramatică a școlilor profesionale, care ofereau un acces mai rapid la piața muncii, explică Vintilă Mihăilescu.

Pe lista motivelor pentru care elevii abandonează școala, expertul Luminița Costache mai pune și carențele din sistemul de învățământ. Ea susține că sistemul nostru este mult prea centrat pe critică. „Noi nu lăudăm, nu încurajăm elevul. Îi spunem mereu numai ce face prost.” Apoi mai sunt și dascălii puțin motivați din cauza salariilor scăzute și lipsa unor activități extrașcolare cum ar fi competiții sportive în cadrul școlii, excursii. În cele 19 școli în care au lucrat, cei de la UNICEF au organizat cursuri pentru cadrele didactice, au tipărit ghiduri pentru ei și au pus accent pe activitățile extrașcolare și educația parentală, pentru a transforma părinții în parteneri ai școlii.

„Dacă ar fi să dau un calificativ acestui program, ar fi satisfăcător”, spune directorul Sergiu Moțoiu, directorul Școlii generale nr. 2 din Zărnești, inclusă și ea în programul derulat de UNICEF. Părinții „când aud de programe primul lucru pe care îl întreabă este ce ne dau. Sunt oameni săraci. Nu îi poți chema la discuții, le dai trei sucuri și gata, crezi că de mâine își trimit copii la școală.” Crede într-adevăr că educația parentală este necesară, dar mai crede și că banii din tot felul de programe ar fi fost buni pentru un afterschool, de exemplu. În felul acesta copiii și-ar face temele ar mânca o masă caldă și ar petrece mai puțin timp în mediul care îi încurajează să abandoneze. (Astfel de afterschooluri, în lipsa unei strategii naționale, sunt implementate de ONG-uri precum Rază de lună din Codlea sau Diaconia din Brașov, care îi ajută pe copiii din familii dezavantajate să-și facă temele, le oferă îmbrăcăminte și mâncare.)

În luna mai 2013, ministrul Educației Remus Pricopie declara pentru România Liberă că „ţara noastră are obligaţia de a elabora până la sfârşitul acestui an o nouă strategie privind abandonul şcolar, condiţie impusă de Bruxelles înainte de a valida utilizarea Fondurilor Structurale pentru 2014-2020 (POSDRU)”. La sfârșit de 2014, România nu are încă o Strategie.

L-am contactat pe ministrul Remus Pricopie pentru a răspunde la câteva întrebări legate de părăsirea timpurie a școlii. După o lună și jumătate de telefoane, mailuri, mesaje, întâlniri programate și anulate nu am primit niciun răspuns. Mai mult, de la biroul de presă mi s-a transmis cât se poate de tranșant că „Ministerul nu stă în cele cinci întrebări despre abandon”.

Câteva lămuriri au venit totuși de la Unitatea de Strategii și Politici Publice din cadrul Ministerului: „Strategia Națională pentru reducerea părăsirii timpurii a școlii în România a demarat în semestrul al II-lea 2013 și este realizată cu asistență tehnică din partea Băncii Mondiale. În acest moment, proiectul de strategie se află la draftul al III-lea (ultim), urmând să fie supus dezbaterii publice.” Aceeași Unitate transmite că Ministerul s-a arătat mereu preocupat de problema părăsirii timpurie a școlii, având programe de tipul cornul și laptele, mierea și fructele, rechizite și microbuze școlare. Programe care, conform datelor Eurostat, au redus foarte puțin numărul copiilor care părăsesc școala.

Există totuși un program derulat de Minister care pare să aibă succes: „A doua șansă”. Acesta a început să fie implementat de către Ministerul Educației și Centrul Educația 2000+ la începutul anilor 2000 și este dedicat celor care au ieșit din sistemul de învățământ obligatoriu. Programul este mai flexibil și într-un an recuperezi practic doi ani de școală.

Eugenia Crețoi de la Inspectoratul Școlar Brașov spune că primii înscriși au fost cei care doreau să își ia permisul de conducere. Până în 2006, legea prevedea ca cei care își doresc permis trebuie să aibă minimum patru clase, deși în România învățământul obligatoriu este de 10 clase. De la 1 decembrie 2006, odată cu intrarea în vigoare a unui nou Cod rutier, această reglementare a fost înlăturată pe motiv că nu era în acord cu normele europene. Astăzi, oricine care știe să citească și să scrie, indiferent că are trei clase sau opt sau zece, poate să dea examenul pentru permis.

Școala Generală 14, prima din Brașov care a desfășurat un astfel de program numără 90 de elevi. Au elevi de 40 de ani sau elevi care sunt bunici. De ei, dar și de cei mai mici se ocupă învățătoarea Eugenia Avram. E implicată în program din 2002. „La a doua șansă trebuie să fii de toate: mamă, tată, consilier, prieten”, spune ea. „Sunt copii care au nevoie de multă atenție și afecțiune”. Pe timpul și banii săi, Avram îi duce pe copii la circ, în excursii de două ori pe an și încearcă să îi implice în tot felul de activități extrașcolare – programe de colinde, cântece cu teme istorice. În plus, la fiecare sfârșit de an își scoate copiii la restaurant.

Rețeta pe care o aplică zi de zi este una aparent simplă – multă răbdare, zâmbete și încurajări constante. Lor li se mai adaugă recompensele. Pentru a evita un nou abandon, Inspectoratele Școlare din Brașov și Galați au venit cu o completare la „A doua șansă”. Din 2014, printr-un program dezvoltat de cele două instituții îmreună cu Fundația pentru o Societate Deschisă, cei care reușesc să termine clasele V-VIII vor primi la final o sumă de bani (valoarea nu a fost încă stabilită). În Brașov, programul va fi aplicat în opt școli.

---

Pentru Adrian și Daniel se apropie vremea reintegrării. După un an și jumătate, cel mult doi, copiii pot ieși de la Centru. La Ghimbav nu pot sta decât până la 16 ani. Dacă situația în familie nu este bună, ajung în centre de plasament. Cel mai probabil însă se vor întoarce în familie, sub supravegherea DGASPC Brașov.

Adrian va reveni la Racoș, în casa de pe deal unde într-o camera de trei metri pătrați vor dormi, vor mânca și se vor spăla nouă oameni. Daniel va face iar drumuri între Săcele și Brașov, de la bunici la mama șomeră care e încurcată cu un bărbat căutat pentru proxenetism. Ambii, dacă vor să meargă la școală, vor trebui să meargă la „A doua șansă”.

La Racoș, nu există un astfel de program, așa că Adrian va trebui să meargă cu trenul 16 km, în fiecare zi. Asta dacă părinții, care abia au ce pune pe masă, îi vor da bani de tren. Daniel se poate înscrie din nou la Școala Generală 14, dacă nu va fi împins de mama să meargă la muncă.

La Centrul din Ghimbav, Adrian și Daniel nu au învățat doar să scrie și să citească. Au învățat să viseze, să își dorească să facă ceva când vor crește, să își facă planuri. După ce părăsesc Centrul se vor întoarce în lumea care le-a spus în mod repetat că nu au nicio valoare. Șansele pentru acești copii, și mulți alții ca ei, sunt un director de școală care să se zbată să obțină tot felul de sponsorizări, o învătoare dispusă să scoată bani din propriul buzunar pentru a atrage copiii la școală, un ONG care să le ofere copiilor din familii dezavantajate un loc unde să își facă temele și o masă caldă, tinându-i astfel departe de găști și tentații. Adrian și Daniel ar putea fi salvați. Însă ca ei mai sunt cel puțin 140.000 de copii și nu tot atâția directori precum Simion Tudorel, cadre didactice precum Eugenia Avram sau organizații precum Diaconia. În lipsa unor politici care să fie aplicate la nivel național această generație abandonată riscă să ajungă după gratii, precum Ionuț Nistor, bărbatul de 29 de ani, închis pentru omor la Codlea, care a trecut în clasa a IV-a, când Adrian și Daniel au trecut într-a cincea.

Acest articol a fost realizat în cadrul programului de burse jurnalistice Viitor la purtător, susținut de ING Asigurări de Viață și organizat de Decât o Revistă.