Generația mea vrea să ajute

Când aveam 6 ani, îmi amintesc că mă plimbam în oraș cu părinții mei și, la o trecere de pietoni aglomerată, o femeie a scăpat accidental sticla de Cola a prietenului ei. El a început să o tragă violent de păr. Nimeni nu a reacționat.

Într-o excursie cu clasa la teatru, eu și câțiva colegi am văzut un bărbat care urla la o femeie care încerca să fugă de el. Ne-am întrebat supraveghetorul dacă ar trebui să sunăm la poliție și ni s-a spus pur și simplu să mergem mai departe.

La 10 ani mă jucam în curte când vecina mea a ieșit din casă plină de sânge și a început să strige că soțul ei urma să o omoare. Părinții mei au sunat la poliție, dar când au venit polițiștii femeia a spus că a căzut și s-a lovit, așa că ei au zis că nu pot face nimic.

La 13 ani i-am explicat unui coleg de clasă de ce nu e vina unei femei dacă este agresată.

La 14 ani una dintre prietenele mele a fost pipăită de un bărbat într-un Starbucks și, când m-am întors să strig la el, ea mi-a spus să mă opresc, să nu fac scandal, pentru că nu ne-ar crede nimeni.

Când am ajuns în clasa a 8-a, prietenele mele erau obișnuite să fie fluierate, claxonate, hărțuite pe stradă. În timp ce mergea înspre casă, una dintre ele aproape a fost călcată cu mașina de un șofer care era frustrat că nu îi răspunde la fluierături și comentarii obscene.

La 15 ani, eram deja foarte nervoasă și dezamăgită.

Femeile și fetele din România vorbesc de zeci de ani despre violența cu care ne confruntăm, de la atingerile nedorite din transportul în comun până la poliție, care de multe ori privește cu nonșalanță plângerile de violență domestică și viol. Vorbim despre cum ne afectează hărțuirea în școli, apoi la serviciu și pe stradă de fiecare dată când ieșim din casele noastre, indiferent dacă este zi sau noapte, indiferent dacă purtăm pantaloni scurți sau zece straturi de haine în timpul lunilor reci de iarnă. Despre felul în care suntem sexualizate de mici, de fiecare dată când ni se spune să ne „apropiem picioarele” când de-abia am trecut în gimnaziu, să purtăm haine care „arată cât mai puțină piele” la reuniuni de familie. Despre cum suntem sexualizate de către codul de îmbrăcăminte școlar, de reviste, în reclame care se dau apoi luni de zile pe canalele de televiziune din toată țara.

Vorbim despre agresiunea sexuală și despre modul în care polițiștii ne întreabă ce am făcut pentru a o provoca, ce purtam la momentul respectiv și dacă suntem „sigure că nu am flirtat cu bărbatul acela la un moment dat”. Vorbim despre violența domestică și despre faptul că majoritatea persoanelor pe care le cunoaștem cred că este justificată.

Vorbim despre modul în care toate aceste aspecte normalizate din viețile noastre de zi cu zi devin glume spuse de elevi la școală – glume la care trebuie să râdem pentru că altfel stricăm distracția și ne luăm prea în serios. Însă acele glume rămân în mintea tuturor și deodată colegii noștri sunt polițiști și primari, sau votează legi care ne pun în pericol, iar apoi răspund ironic și blamează când ai curajul să suni, într-un final, la 112.

Ai crede că, până la 20-30 de ani, oamenii ar ști să nu justifice agresiunea, ar ști cât de gravă este inegalitatea de șanse, ar fi supărați. Dar nu sunt – sunt obișnuiți cu asta. Mii de femei mor din cauza persoanei pe care o iubesc și mii de fete se nasc în medii în care nu au acces la educație, asistență medicală de bază, produse sanitare sau orice fel de protecție și siguranță. Poate oamenii sunt obișnuiți cu asta, dar eu nu sunt. Și poate că nu mulți oameni vor face ceva în România, dar asta nu înseamnă că și eu voi face la fel. Așa că am fondat Girl Up România.

Generația mea vrea să ajute. Suntem într-un punct în care am conștientizat problemele din jurul nostru și dorim să ne implicăm, dar există foarte puține moduri prin care o putem face. Eu eram extrem de introvertită – genul de persoană care își repetă comanda la cafenea de zece ori înainte de a merge la tejghea. Dar era nevoie de schimbare și eu avem timp, resurse și sprijin din partea familiei. Nu puteam pierde șansa de a face ceva semnificativ doar pentru că eram timidă și, oricum, în niciun caz zona mea de confort nu venea înaintea drepturilor femeilor. Deci să pornesc organizația a fost o decizie ușoară.

Căutând alte inițiative de acest gen, am descoperit „Girl Up”, o campanie a Fundației Națiunilor Unite care încurajează adolescenții să promoveze girl empowerment, ceea ce înseamnă, în principiu, echiparea generațiilor actuale și viitoare de fete cu acces la resurse egale, educație, siguranță. Făceau tot ce voiam eu să fac în România, așa că am scris un e-mail în speranța de a începe o filială a acesteia aici. Două luni mai târziu, în mai 2018, am primit un pachet de la sediul central al Națiunilor Unite și o scrisoare adresată Girl Up România.

Pe parcursul verii am planificat un întreg an calendaristic: totul, de la cum ar arăta paginile de social media și conținutul pe care l-am posta, la ce fel de activități am desfășura, activiștii, jurnaliștii, politicienii cu care am putea vorbi, locurile pentru care am putea strânge donații, cum să promovez mișcarea, unde să ținem ședințele – până și o listă de autobuze care te-ar duce la sediu, în caz că întreabă cineva. Am făcut un întreg cod de conduită, am citit orice carte și articol despre leadership – pentru că da, pe lângă toate celelalte dificultăți, nu condusesem niciodată o echipă de oameni, nici măcar pentru un proiect școlar – și eu era pe cale să stau în fața unui grup de adolescenți și să-i convingă să renunțe la timpul lor pentru a lucra la inițiativa mea. Am evitat grațios mesajele de la bărbații de 60 de ani de pe Facebook care aveau multe de spus despre o fată de 15 ani care a avut tupeul să posteze despre egalitatea de șanse. Am dat câteva interviuri unor ziare și reviste mainstream care mi-au întors cuvintele căutând orice frază de care să se lege pentru a crea controverse. Din păcate, acesta este prețul pe care îl plătești când încerci să lupți pentru o cauză importantă, chiar și la 15 ani.

Am promovat inițiativa pe parcursul verii și am lansat un formular de înscriere în august, 2018. Prima noastră întâlnire a avut loc pe 25 septembrie. Voiam să informăm alți adolescenți despre problemele legate de drepturile femeilor, așa că am început să punem postere cu statistici de la ONU și Eurostat în școli: în România, una din zece femei este victima violenței domestice; 30% dintre copii nu merg la școală; 55% dintre români consideră că agresiunea sexuală este justificată în anumite situații; peste 14 județe din România nu au adăposturi pentru victimele violenței domestice. Aceste statistici au fost puse în cinci licee din București, plus paginile noastre de social media. Am organizat patru proiecții de film și discuții de grup în școli. Când adolescenții vorbesc cu adolescenți, conversațiile devin mult mai confortabile. Am strâns zece cutii de donații cu rechizite și produse sanitare pentru adăposturi pentru supraviețuitori ai violenței domestice. Am filmat un serial pentru a explica aceste subiecte și am lansat campanii online care au ajuns, între timp, la aproape 500.000 de oameni.

Am vorbit despre drepturile femeilor cu doamne deputat din Parlament, cu ambasadoarea Suediei în România, cu Administrația Prezidențială, iar eu am avut șansa să țin un discurs către Parlamentul European și să fac lobby pentru acces egal la educație în Congresul Statelor Unite. În iulie, după Caracal, am ajutat la organizarea protestului #CadeUnaCademToate în fața Ministerului Afacerilor Interne.

12 luni de muncă, 34 de adolescenți și 0 lei buget.

Girl Up România este alcătuită din fete cu vârste între 15 și 18 ani. Deși provenim din medii foarte diferite, avem aceleași experiențe. România a crescut fete care, până la vârsta de 15 ani, împărtășesc în conversații de zi cu zi diferite tactici de prevenire a violenței pe care le folosesc – nu purta niciodată căști când mergi pe jos noaptea; ține cheile de la casă între degete; trimite-le prietenelor tale poză cu plăcuța de înmatriculare a șoferului de Uber sau taxi și anunță-le imediat ce ajungi acasă în siguranță; prefă-te că te oprești să îți cauți ceva în geantă, astfel încât persoana care merge în spatele tău să ajungă în față, unde o poți vedea; evită să-ți porți părul într-o coadă; dacă e posibil, mergi peste tot cu un prieten; nu pulveriza excesiv spray-ul de piper pentru că atunci ai putea fi tu arestată în loc de atacator.

Toate avem povești. Ce este mai rău este că fiecare prietenă pe care o cunoaștem are, la rândul ei, o poveste la fel ca a noastră.

Când oferi tinerilor o platformă prin care să se poată exprima și un mediu în care se simt în siguranță, începi să vezi cum se schimbă în bine, încet-încet, comunitățile din jurul tău. Nu există nimic care ar trebui să te oprească. Dacă crezi că ceva trebuie schimbat, nu prea ai dreptul să o lași baltă.

Ceva similar le-am spus și membrilor noi din Girl Up România la prima întâlnire din februarie și îmi place să-mi aduc aminte de acest lucru de fiecare dată când întâmpinăm dificultăți: nu e despre tine. Nu e despre buget, despre cât de plictisitor e să scrii rapoarte sau despre nopți nedormite, zona ta de confort, frica de vorbit în public sau despre faptul că părul tău arată groaznic în ziua unui mare interviu la televizor. Este vorba despre mii de fete și femei care contează pe oameni ca tine, cu timp și resurse, să se lupte pentru ele, pentru că ele nu pot să o facă singure. Este vorba despre prietenii tăi, despre familia ta, colegii tăi, oameni pe care îi vezi o dată în metrou și după nu îi mai vezi niciodată. E vorba despre comunitatea ta, iar cât de bine lupți pentru comunitate nu ține de nivelul tău de experiență în activism sau de vârstă, religie, etnie. Ține de cât de mult îți pasă. Și mie îmi pasă foarte mult. Sper că acesta va fi cazul cu cât mai multe persoane de acum înainte.

Sofia Scarlat are 16 ani și e elevă în București, iar în urma mișcării #metoo și-a dorit să creeze o platformă prin care tinerii pot lupta împotriva inegalității de gen și pentru promovarea drepturilor femeilor. Așa a ajuns să inițieze mișcarea Girl Up România, implicată printre altele și în protestul #CadeUnaCademToate care a avut loc pe 28 iulie în fața Ministerului de Interne, după cazul Caracal. 

Acest articol a fost publicat în cadrul proiectului Școala9, creat de DoR și BRD – Groupe Société Générale.