Grasele

— Mă culc flămândă, mă scol flămândă, aș mânca și pietrele, îmi spune vecina mea, o femeie frumoasă, în jur de 50 de ani, pe care n-am considerat-o niciodată grasă. Abia acum, când îmi zice asta, căutând aprobarea în ochii mei, o cântăresc cu atenție: are fundul cam mare. Tocmai a ieșit s-o hrănească pe Grasa, cățeaua peste care pășesc în fiecare zi, când ies din garsonieră. Grasa locuiește la noi pe hol, iar vecina o îngrijește şi vorbeşte tandru cu ea. Grasa Blănoasa nu ține la siluetă, nu spune niciodată „nu mai pot” sau „nu-mi place”. Mănâncă, dă din coadă fericită, iar asta înseamnă: „și eu te iubesc”.

Gogoși cu gem, bravo. Sarmale, bine ați venit. Plăcintă cu brânză, ce frumos te-ai tuns. Salată boeuf, mi-a fost tare dor.

Când cuvintele nu vin, mâncarea vorbeşte în locul lor. Mama nu-mi spune ce simte, nu prea știe cum. Nici ei nu i s-a spus. A învățat să topească vorbele, să le amestece, să le coacă și să mi le dea înapoi, sub formă de bunătăți. Obișnuiam să mă supăr când mergeam la Vaslui de sărbători și, în loc să stea la povești cu mine și cu sora mea, mama trebăluia și n-o vedeam de dimineața până seara, când pica frântă. Dacă ne învârteam pe lângă ea în bucătărie, nu era prezentă, iar conversaţia se lega tot în jurul gătitului.

Am acceptat rolul mâncării în relația noastră, dar mă simt încă flămândă. Nu pot, totuși, să o judec pe mama, care se exprimă din ce în ce mai elaborat, de parcă ar fi învățat deodată mai multe limbi străine. Mănânc, iar asta ne satură pe amândouă.

Salată de vinete, cum îți mai merge? Supă cu găluște, lasă c-o să fie bine. Tocăniță de cartofi, și la noi plouă.

Eu n-am fost niciodată mofturoasă la mâncare. Mâncam orice-mi puneai în farfurie. Când primeam dulciuri, sora mea își termina porția și cerea și de la mine. Îi dădeam. Era sora cea mare, iar frățește nu era un instrument precis de măsură. Tata i-a dat odată două mere și i-a zis să mă lase pe mine să aleg, pentru că eram mezina. Ea mi-a zis: „Ce alegi, mărul mic sau nimic?”.

La facultate, mama nu-mi trimitea pachete pe tren. Îmi punea 20–30 de lei pe card și mă descurcam. Aveam Carrefourul aproape, mâncam paste, orez, parizer, icre cu pâine. Mi-aș fi dorit să merg și eu duminica la gară, ca ceilalți colegi din cămin, să plimb sacoșa de rafie prin tramvai. Simțeam că ei au parte de niște conversații pe care eu nu pot să le înțeleg. 

Acum îmi trimite mai des și, când văd vreo 10 borcane cu zacuscă, învelite atent în hârtie de ziar, îmi vine să le îmbrățișez pe toate. Sacoșele cu mâncare sunt tot atâtea scrisori pe care Nașul Poștașul le aduce, fără să aştepte răspuns: monologuri, un fel de a rămâne împreună, mult după ce ne-am despărțit.

Ardei umpluți, mă bucur pentru voi. Fasole bătută, te iubesc. Vișine din vișinată, am fost și noi ca voi.

Vecina are o fată care s-a mutat la casa ei. Mi-a povestit cu drag despre ea, în cele două ocazii în care m-am oprit să stăm de vorbă. Mi-a mai spus că ea era băț de slabă în tinerețe, umbla toată ziua, muncea la tipografie și făcea treabă și acasă. De când fiica ei a plecat și treburile s-au rărit, a început să simtă foamea, să mănânce mai mult. N-ai cum să umpli timpul gol cu niște cuvinte care oricum nu țin de foame. Noroc cu Grasa și cu celelalte animale pe care se duce regulat să le hrănească, la adăposturi și pe coclauri. Mereu găseşti pe cineva care să primească o mâncare pe care i-o pregătești cu drag.

Simona Sava e copywriter și locuiește în București. Primul ei roman, pentru copii, este în curs de publicare.

Povestea de mai sus e printre câștigătoarele unui concurs lansat la conferința The Power of Storytelling 2018. Le‑am cerut participanților să scrie despre experiențe care iluminează relația complexă pe care o avem cu mâncarea și rolul acesteia în viețile noastre. Credem că poveștile despre ce mâncăm sunt povești despre ce trăim și vom continua să le spunem în rubrica Omnivor, gătită alături de partenerii noștri de la Carrefour.