Grigore Florescu

Jurist călător cu o dragoste nemărginită pentru muzică, Grigore Florescu a murit de coronavirus la 82 de ani.

De Nicoleta Rădăcină
Ilustrație de Tuan Nini

Această poveste face parte dintr-o serie despre cei pe care i-am pierdut în pandemie. Ilustrația reprezintă vioara cumpărată de către Grigore pentru familie.

Ultimul cadou pe care Grigore Florescu l-a făcut a fost o vioară, care a ajuns din Suedia în România fix în ziua în care el s-a dus. Era pentru nepoata lui, următoarea muziciană a familiei, după fiica lui, pianista Monica Florescu, prin care a trăit el însuși visul de a fi pianist.

Avea 12 ani când a învățat primul portativ, dar era deja târziu pentru performanță. Nu și în cea a științelor juridice, unde a intrat ca student la Drept în București și a devenit apoi unul dintre creatorii arbitrajului comercial în România. Funcția l-a trimis în peste 120 de țări, la tot felul de procese pe care le-a câștigat în favoarea României și i-a dat libertatea de a studia în străinătate în vremurile în care, ca să facă asta, alții evadau.

„Avea o voință extraordinară de a excela, de a fi bun, dar de a fi bun nu ca să demonstreze că le e superior celorlalți, ci față de el însuși”, spune fiica lui. „Nu vorbea rău de nimeni. El spunea «nu, nu, lasă-i pe ceilalți, concentrează-te pe tine. Fii tu aia mai bună, fă tu mai bine». Asta m-a ajutat și să nu mă mai compar, ca artist, să mă gândesc la zilele în care ceva nu iese ca la o experiență de consolidare.”

Nu i-a spus niciodată: „vezi că din muzică nu se poate trăi”. Ba chiar a încurajat-o să plece în străinătate, să vadă alte tehnici, să cunoască alte lumi. Unul dintre momentele cele mai dragi, pe care Monica și-l amintește aproape sinestezic, e o întâlnire cu el în gara din Paris. O chemase din Belgia ca să meargă împreună la o expoziție a pictorului Claude Monet și o aștepta pe peron. Când s-au deschis ușile vagonului, l-a văzut fix în dreptul ei, așteptând senin. „Cum ai știut că ăsta e vagonul?”, l-a întrebat. „Eu simt, pur și simplu, știam că din ăsta o să cobori.”

Acum trei luni, după ce tatăl ei s-a stins, Monica a vorbit cu o prietenă bună, al cărei tată murise cu un an înainte. Ce i-a zis își amintește aproape zilnic. „Mi-a spus «îmi pare rău, draga mea prietenă, că și tu a trebuit să treci prin acest mare necaz și îmi pare foarte rău că, odată ce tații noștri nu mai sunt, cu ei s-a încheiat o eră». Am simțit și eu acest lucru. Un om ca el nu mai e în jurul meu.”

Pe platforma ViețiPierdute.ro, Code for Romania strânge, în parteneriat cu DoR, povești despre cei pe care i-am pierdut din cauza COVID-19. Dacă și tu ai pierdut pe cineva drag, poți scrie câteva rânduri în amintire aici, iar povestea va apărea pe ViețiPierdute.ro.