E timpul să vorbim și despre hărțuire stradală

Andreea Călugăru alerga într-o vineri de iunie într-un parc din București. După trei kilometri, a simțit că-i e puțin greață și că trebuie să facă o pauză. Fix în momentul în care ea încetinise ritmul, un biciclist s-a apropiat și i-a pus mâna pe fund. Andreea i-a prins privirea ghidușă în care citea „Și acum ce o să faci?”.

Andreea are 34 de ani și e campioană națională la triatlon, adică un concurs cu probe de alergare, înot și bicicletă. A terminat mai multe curse de Ironman internaționale, adică 3,8 km înot, 180 km ciclism și 42 km alergare. Dincolo de greața și surpriza mâinii pe care a simțit-o pe fund, pe Andreea a umplut-o de furie că agresorul era unul de-al ei, un biciclist. S-a gândit că poate e chiar un client la magazinul de biciclete pe care îl are împreună cu soțul ei.

A început să-l alerge cu toată puterea, fără să știe ce s-ar întâmpla dacă l-ar prinde. S-a ținut după el jumătate de parc, uneori chiar și cu un ritm de 3 minute 40 pe kilometru. Îi era ciudă că a pipăit-o în pantă. Dacă ar fi fost pe un teren plat, sigur alerga mai repede și îl prindea.

Din când în când, biciclistul se uita în spate și nu mai avea privirea ghidușă. Acum el încerca să scape. „Măcar atât”, și-a spus Andreea. Poate o să se gândească la ea data viitoare când o să-i vină să pună mâna pe străine.

După vreo 1,5 kilometri de sprint, Andreea l-a pierdut din vedere, s-a oprit și a plâns un pic. A pornit funcția de „fly by” din aplicația Strava cu care își monitorizează antrenamentele, ca să vadă dacă hărțuitorul avea cumva cont și ar putea să-l identifice. Și-a șters lacrimile, și-a reluat antrenamentul și a tot sperat că o să-l revadă și o să-l confrunte. Furia a rămas cu ea mult după ce și-a terminat alergarea de 12 kilometri din acea zi de iunie.

Acasă, a intrat pe grupul de facebook Girls Gone Running și și-a spus povestea.

84% dintre alergătoare spun că s-au simțit în pericol

„Îmi vine sa strâng pe cineva de gât, să urlu de furie că trăiesc într-o lume în care bărbații cred că e OK să facă chestia asta. (…) Știu că vorbim degeaba, știu că mulți ar zice că exagerez… dar gestul ăsta mie mi se pare incalificabil”, a scris Andreea.

Nu era genul ei să minimizeze ce i s-a întâmplat. O mână pe fund nu i se pare un gest „mic”, așa cum a scris. Era atât de furioasă încât nu simțea că ar putea să facă față vreunui comentariu care să interogheze ce fel de echipament purta sau vreunei remarci de tipul „treci peste”. De aceea a și ales să posteze în grupul în care sunt doar alergătoarele, nu în cel general cu peste 14.000 de membri. Era într-un moment vulnerabil, așa că voia să fie înțeleasă, fără să i se caute vreo vină. Era frustrant că i se întâmplase în parc, în plină zi, când se antrena.

Șocul ar fi fost mai mic dacă hărțuirea ar fi avut loc într-un alt loc public. Pipăiala adusese nesiguranță pe terenul unde se simte puternică, unde își limpezește gândurile și își ascultă corpul, unde își planifică în gând competițiile. Acum, lumea aia în care ca femeie ești în primul rând un corp, străpungea parcul unde Andreea adună zeci de kilometri săptămânal.

La postarea ei au curs zeci de comentarii cu povești similare.

I-a scris alergătoarea și biciclista Roxana Lupu:

Roxana are 39 de ani și a fondat platforma pentru sportivi amatori Adrenallina.ro. A descoperit dragostea pentru bicicletă acum 10 ani și este una dintre primele 10 femei din România care au terminat o cursă Ironman.

I-au scris fete care participă la competiții și se antrenează în grup, iar, dacă sunt singure, aleg banda pentru că nu se simt în siguranță afară. Au fost femei care au povestit despre bărbați care le-au urmărit zile în șir și le-au determinat să își schimbe rutele și orele de antrenament sau să alerge cu spray cu piper la îndemână.

Pentru că activez în grupul fetelor din 2013, când am alergat primul meu maraton, am scris și eu că nu știu ce să le spun fiului meu de 2 ani și fiicei de 4 ani despre bărbați străini care strigă sau fluieră, sau despre vânzătorul de la care le-am cumpărat apă și care mi-a prins mâna stângă și mi-a ținut-o strâns ca să mă mângâie pe tatuaj.

Andreea ar fi vrut să știe ce ar fi putut să facă în acea situație. Cum ar fi putut să sune la 112, să-l prindă pe hărțuitor și să-l țină până când ar fi venit poliția? Să facă plângere ulterior i s-apărut exclus. Tot ce-și amintea era bicicleta lui pentru că era „destul de scumpă”, nimic despre față sau haine.

Un sondaj Runner’s World a arătat că 84% dintre femeile care au răspuns au experimentat o formă de hărțuire care le-a făcut să se simtă în pericol când alergau – de la apucat de diferite părți ale corpului la a fi urmărite, a li se arăta părțile intime, comentarii nepotrivite sau claxoane.

Pentru toate cele care au comentat la postarea Andreei, era frustrant vidul de informații: ce poți să faci? Ar trebui să faci ceva? Cum evaluezi riscurile? Cine ar trebui să te protejeze? Poți să previi fără să te închizi în casă? Îi pasă vreunei autorități de fenomenul hărțuirii în spațiul public? E ceva ce putem face noi pentru a ne fi mai bine?

Roxana a revenit cu un impuls:

„Eu am o fetiță de 2 ani. Sunt îngrozită. Este unul dintre motivele pentru care mi-aș lua timp să fac ceva, cât de puțin, în direcția asta. FACEM?”, le-a întrebat.

S-a oferit să se ocupe de comunicarea inițiativei și a tăguit-o pe Oana Solomon, o alergătoare care a absolvit facultatea de drept, pentru a se interesa de cadrul juridic al hărțuirii în România.

---

Ce putem să facem?

Pornind de la postarea Andreei și de la impulsul Roxanei, Oana Solomon a creat grupul de Facebook „Proiect legislativ Girls Gone Running” și a pus la copertă o fotografie cu fiicele ei de 7 și 9 ani la un concurs de alergat pentru copii. „Fotografia nu este aleasă la întâmplare, ci scopul nostru este ca ele să alerge/să practice un sport individual în mod liber, fără teamă, fără agresiune sau cu mult mai puțină teamă/agresiune.”

În grup s-au adunat 13 femei, hotărâte să creioneze o propunere de lege care să vizeze hărțuirea stradală. Nu era o inițiativă doar pentru sportive, ci o portiță pe care voiau să o deschidă pentru toate femeile, pornind de la disconfortul lor.

Oana a scris și pe contul ei public de Facebook despre cum în ultimii ani a avut parte de atingeri pe fund în timp ce stătea pe bicicletă la semafor, „atingeri sau tot felul de șoapte” la alergat, șicane în trafic de la bicicliști care se prefăceau că intrau în ea. Toate i s-au părut paradoxale la cei 43 ani ai ei, pentru că-și imaginase că se vor opri pe măsură ce avansează în vârstă. Știe că hărțuirea nu are legătură cu vârsta sau cu felul în care arăți sau în care te îmbraci.

Cu toate acestea, instinctiv, când pleacă la antrenament, Oana se întreabă mereu dacă nu e prea dezbrăcată. „Nu e normal să mă întreb asta”, spune ea.

„Am înțeles că nu e vina mea că cineva face chestia asta și că nu ar trebui să stau pasivă. Când sunt într-un parc, mă gândesc că fug destul de tare, ajung la alți oameni să cer ajutor, nu mă simt atât de vulnerabilă. Dar, pe bicicletă, șicanele șoferilor sunt mai periculoase. Dacă te sperii și tragi de ghidon aiurea sau prinzi un pic de apă pe carosabil și-i ajungi sub roți?”

Oana spune că de doi ani, de când e mama fiicelor ei adoptive, a devenit mult mai conștientă de impactul hărțuirii.

Oana crede că grupul lor de alergătoare ar trebui să ia legătura cu sindicatul polițiștilor și să discute cu ei despre ce poate fi îmbunătățit în practică. Așa cum crede că, fără educație sexuală în școli, fenomenul nu se va diminua iar rușinea pe care o atașăm agresiunilor sexuale va continua să lase urme adânci. Fără încredere în autoritățile care ar trebui să te protejeze, nu ai cum să apelezi la ele, iar fără să le sesizăm, nu vor învăța că hărțuirea stradală e o problemă.

În grup, alergătoarele au schimbat linkuri de legi care reglementează hărțuirea sexuală.

Articolul 208 din Codul Penal definește hărțuirea ca „fapta celui care, în mod repetat, urmărește, fără drept sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează locuința, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere” și include pedepse cu închisoarea de la 3 la 6 luni sau amendă.

Textul li s-a părut neclar și s-au întrebat una pe alta de ce include sintagma „în mod repetat”. Dacă te pipăie o singură dată nu e hărțuire? Dacă te amenință că te violează și îți cauzează o stare de temere, dar nu se mai repetă, ce e?

Roxana mi-a spus că i se pare copleșitor ce eforturi trebuie să faci pentru a fi un cetățean activ. După perioada stării de urgență în care a creat împreună cu partenera ei de agenție platforma The Future is Now, care inventariază nevoile spitalelor din România, acum simte că e timpul pentru un nou efort.

„Ca în multe alte paliere ale societății, e datoria cetățenilor să se folosească de toate pârghiile și experiența lor pentru a schimba ceva”, crede Roxana, care vede cetățenia ca și cum ai avea un business, pentru că trebuie să te documentezi și să te specializezi ca să poți să faci ceva.

„Pentru că altfel nu te apără nimeni.”

Avem o lege și sancțiuni pentru hărțuirea stradală

Cercetând legislația, alergătoarele au descoperit că, în România, hărțuirea a fost inclusă în 2018, la inițiativa deputatei independente Oana Bîzgan, în Legea privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați. Potrivit legii, faptele pot fi constatate de „ofițerii și agenții de poliție din cadrul Poliției Române, ofițerii și subofițerii din cadrul Jandarmeriei Române, ofițerii și agenții de poliție din cadrul Poliției de Frontieră Române, în zona de competență, precum și de către polițiștii locali”. Aceștia pot aplica o amendă contravențională între 3.000 și 10.000 de lei.

Maratonul pe care alergătoarele voiau să-l pornească luase deja startul în urmă cu doi ani. Deci legislație avem, și-au spus. Dar dacă nu știm de ea, la ce ne folosește? Și-au dat seama că poate miza lor nu mai e o lege, ci ce ar putea face ele ca hărțuitorii să fie conștienți că sunt amendabili. Dincolo de coerciție, voiau să știe cum putem să avem o conversație despre ce e acceptabil în spațiul public și să cădem de acord că atingerile și cuvintele obscene sunt excluse.

Articolele despre hărțuire stradală au fost prima inițiativă legislativă din mandatul Oanei Bîgzan, după ce a avut mai multe discuții cu organizații care luptă pentru drepturile femeilor și a întâlnit-o pe cercetătoarea Simona Chirciu, care a studiat fenomenul în lucrarea ei de doctorat. În plus, Simona e reprezentanta în România a organizației HollaBack, care luptă împotriva acestei probleme și organizează anual marșuri împotriva hărțuirii sexuale.

Când și-a ales tema, colegi și prieteni i-au spus că o să-și piardă trei ani din viață cu ceva neimportant, pentru care nu există bibliografie. Simona simțea însă că teza ei ar putea să schimbe ceva și, în plus, avea o miză personală: șocul pe care l-a simțit când s-a mutat în București și a trecut prin zeci de situații neplăcute, dar și periculoase, inclusiv o tentativă de viol ziua în amiaza mare la Obor; o motivau și mesajele de amenințare primite când anunța pe Facebook marșurile împotriva hărțuirii.

Cercetătoarea Fiona-Vera Gray, care a publicat în 2016 un volum despre experiențe de intruziune în spațiul public și lucrează la departamentul pentru combaterea violenței împotriva femeilor de la Universitatea Durham din Marea Britanie, spune că hărțuirea stradală este cea mai puțin cercetată formă de violență de gen.

Simona arată, în teza ei de doctorat, pentru care a aplicat un chestionar și a făcut interviuri deschise cu 1.800 de femei și 200 de bărbați, că reacția femeilor la hărțuire e în proporție de 83,9% ignorarea agresorilor. 76% grăbesc pasul iar 45% au spus că s-au uitat urât înspre ei pentru a le arăta că sunt deranjate. Doar 2,9% dintre femei au sunat la poliție.

„Una dintre respondente spune că «nu a putut să vină poliția pentru că nu a existat contact fizic». O altă participantă la cercetare spune că «a venit securitatea de la mall cu mine și i-a spus să înceteze să se masturbeze (râzând)». Alte răspunsuri arată resemnarea în relație cu autoritățile: «O singură dată am apelat la poliție, m-au întrebat ce căutam singură pe stradă noaptea»”

Minimizăm efectele hărțuirii în spațiul public pentru că nu o percepem neapărat ca hărțuire sexuală, nu e viol, nu e violență fizică, crede Joan Cook, profesor de psihiatrie la Yale School of Medicine. Dar hărțuirea e ca un „fum toxic care îți invadează psihicul”.

Dacă vii dintr-o familie cu istoric de violență, dacă ești într-o relație abuzivă sau ai fost victima violenței sexuale, hărțuirea stradală poate fi traumatică pentru că îți întărește ideea că nu ești în siguranță nicăieri – nici acasă, nici pe stradă, nici măcar când alergi.

Bîzgan spune că și-a dorit să înceapă cu clarificarea legislației în privința hărțuirii pentru că legea egalității de șanse o definea, dar nu prevedea sancțiuni și nici cine le poate aplica. „Trebuie să sancționăm imediat și proporțional astfel de deviații. Altfel, neavând limite, pasul următor va fi mai grav și-i va veni natural. Agresorul vede că-i merge. Eu am vrut să transmit cel mai important mesaj: așa nu.”

Când a vorbit pentru prima oară la tribună despre hărțuire, Bîzgan a văzut râsetele și coatele pe care și le dădeau colegii din Parlament. Au fost oameni care au șicanat-o: „Ce-i, Oana? Te simți hărțuită?”.

„Am avut parte de ignore total, de miștouri și râsete în plen, dar nu m-am lăsat chiar dacă erau dimineți de miercuri când aș fi vrut să nu urc la declarații politice.”

A durat cam opt luni de vorbit săptămânal despre hărțuire și celelalte teme care o interesează pe Bîzgan – violența sexuală, adopția, instituțiile de protecție a copilului” – apoi deputații au început să asculte și uneori chiar au aplaudat. „Eu cred că parlamentarii își doresc să facă o treabă bună dar au frici personale”, spune Bîzgan, care crede că a fost nevoie de o perioadă de ajustare pentru a înțelege că femeile nu au venit în Parlament doar ca să ocupe banca de decor.

Chiar în perioada în care milita pentru reglementarea hărțuirii stradale, Bîzgan mergea pe stradă vorbind la telefon și un bărbat i-a făcut semne că o pupă. Au mai fost apoi și cei dintr-un șantier care i-au strigat diverse. De fiecare dată s-a oprit și a explicat: „Știți că asta înseamnă hărțuire? Știți că puteți fi amendat? Nu e normal să vă purtați așa!”. Le citea uimirea în ochi, pentru că nu erau obișnuiți ca cineva să reacționeze ferm.

Din 2018 încoace, Poliția Locală mi-a spus că nu a înregistrat nicio plângere pentru hărțuire și că nu ar fi în atribuția lor ci a Poliției Române, dar că intervin dacă observă astfel de incidente sau dacă cineva le cere sprijinul.

Poliția Română a înregistrat în 2018 1.900 de sesizări pentru hărțuire, 2.045 în 2019 și 803 până în mai 2020, încadrate conform definiției din Codul Penal. De la intrarea în vigoare a articolelor despre hărțuire stradală inițiate de Bîzgan, Poliția a aplicat 17 sancțiuni contravenționale.

Cum facem să cunoaștem legislația pentru hărțuire?

Simona Chirciu e mulțumită că au apărut aceste articole din lege pentru că legislația din România era insuficientă, dar schimbarea nu se poate opri aici.

Pasul complementar, din punctul ei de vedere, ar fi trebuit să fie diseminarea mesajelor împotriva hărțuirii în mijloacele de transport în comun, la radio și la TV, coroborate cu educație în școli și licee despre consimțământ și drepturile omului. Ea a ținut ateliere în licee, a făcut jocuri de rol cu adolescenții și a fost convinsă că doar așa poți să schimbi mentalități și să întărești ideea că acest comportament nu este acceptabil.

„Nu poți să amendezi pe cineva pentru ceva ce nu a fost educat să înțeleagă. Știu că nu mai avem răbdare și vrem pedepse, dar nu e vina hărțuitorilor că nu au fost educați”, spune Simona.

Cine ar trebui să facă aceste campanii de conștientizare a impactului hărțuirii stradale asupra femeilor?

Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse (ANES), organ de specialitate al administrației publice centrale, are ca misiune „promovarea principiului egalității de șanse și de tratament între femei și bărbați în vederea eliminării tuturor formelor de discriminare pe criteriul de sex și pentru prevenirea și combaterea violenței domestice”.

Am cerut informații despre campaniile derulate pe tema hărțuirii stradale de la legiferarea lor în Legea egalității de șanse. Mi-au răspuns că au avut colaborări „fructuoase” cu Ministerul Tineretului și Sportului în perioada 2017-2019 și că au avut activități în licee pe tema violenței de gen.

Într-adevăr, conform raportului de activitate pe 2018, în cadrul proiectului Justice has no gender, în valoare de 179.692 de euro, 50 de elevi din două licee din București și Ilfov au fost instruiți în aspecte teoretice cu privire la violența de gen, iar ulterior 25 de profesori au primit un toolkit de implementat în școlile în care predau. Agenția mai spune că în perioada 2020-2021, „prin intermediul a două proiecte cu finanțare externă, ANES va derula o serie de campanii de sensibilizare și conștientizare cu privire la prevenirea și combaterea tuturor formelor de violență domestică și violență împotriva femeilor și a discriminării pe criteriul de sex”.

Dar dacă hărțuirea stradală nu a fost și nu va fi cap de afiș în niciuna dintre aceste campanii de conștientizare, cum începem să vorbim și despre acest fenomen ca o problemă în sine?

„Drumul ăsta e lung, închizi portiță cu portiță până mergem pe același drum demn pentru fiecare cetățean. Există progres și trebuie să sărbătorim micile victorii, de acolo ne tragem încrederea și puterea să mai facem încă un pas. Avem o lege, bun. Cum măsurăm impactul? Avem nevoie de monitorizare ca de aer”, spune Bîzgan.

Deputata e mândră că toamna trecută, în timpul săptămânii de conștientizare a violenței în familie, pentru prima dată în istoria Poliției Române a existat o zi dedicată hărțuirii stradale. Împreună au făcut un ghid de cooperare și implementare a legii ca polițiștii să înțeleagă psihologia victimei. A existat un afișaj pe magazinul Cocor care informa că hărțuirea se pedepsește cu amendă contravențională. Au fost campanii și în alte orașe din țară.

„Dar sunt din păcate sporadice. E nevoie de formare pentru polițiști pe care eu îi înțeleg că sunt subfinanțați și că au deficit de personal. E nevoie de bani. E nevoie de o susținere solidă din partea mediului privat. Campanii de conștientizare în transportul public. Implicarea autorităților locale cu soluții punctuale cum ar fi iluminat în zonele periculoase. Și trebuie să raportăm, acum că avem cadrul legal. Depinde de fiecare dintre noi cât de mult ne dorim să trăim în siguranță”, spune Bîzgan.

Cum ne apărăm?

La finalul lui iulie am participat la atelierul online Față în față cu agresorul, moderat de ofițerul sociolog Felicia Hrihorișan care lucrează în cadrul departamentului de prevenire a criminalității, la Inspectoratul Județean de Poliție Satu Mare, și care a fondat GRAB, un grup de suport pentru femei abuzate.

Într-un grup de peste 15 femei, cele mai multe dintre noi am spus că am fost victimele unei forme de violență fizică sau sexuală. Felicia a întărit ideea că o fustă scurtă sau un păr lung nu sunt invitații la agresiune, dar că trebuie să admitem că pot fi vulnerabilități în spațiul public și să fim conștiente de pericol. „A fi femeie este o vulnerabilitate, din păcate”, a spus și i-a dat cuvântul senseiului Nyesti Csaba, cu care colaborează de mulți ani și care oferă sesiuni gratuite de autoapărare femeilor care fac parte din GRAB.

Csaba spune și el că indiferent câtă autoapărare înveți, asta nu înseamnă că vei da de pământ cu cineva de trei ori mai mare decât tine, ci că vei înțelege psihologia unui agresor și vei putea fi cu un pas înaintea lui.

Agresiunea stradală, spune el, începe de obicei cu cineva care intră în vorbă cu tine și încearcă să reducă rapid distanța dintre voi – să te înghesuie într-un spațiu mai strâmt și mai puțin luminat, să te atingă. Când observi că se apropie cineva, trebuie să încerci să ții o distanță de măcar un braț între voi.

Senseiul spune și că e riscant să țipi, să încerci să lovești sau să înjuri, pentru că atunci agresorului nu-i rămâne decât să crească intensitatea abordării sau chiar să se sperie și să te lovească pentru a păstra tăcerea. El spune că trebuie să creezi iluzia că ești calmă și cooperantă, apoi să fugi și să ceri ajutorul atunci când agresorul nu se așteaptă, ideal ducându-l treptat spre o zonă unde sunt camere de luat vederi (supermarket, bancă) sau lângă mașini și vitrine unde poți să declanșezi o alarmă.

De asemenea, senseiul susține că ar fi cea mai mare greșeală să strigi „viol” pe o stradă pustie unde speri să iasă cineva la ferestre. Dar dacă reușești să iei distanță față de agresor, să apelezi 112 și în același timp să strigi „tati, ajutor”, cresc șansele să sensibilizezi locuitorii din zonă.

Chiar dacă inegalitatea de gen determină mai degrabă femeile să facă acest exercițiu mental, felul în care ești pregătită să reacționezi poate face diferența între a raporta sau nu un incident, și în a scăpa dintr-o situație periculoasă.

---

Ana Soare instruiește femei care lucrează în zone de conflict sau în zone nesigure și crede că, dincolo de schimbările pe care le putem face în comunitățile noastre, educându-ne copiii diferit, făcând campanii de conștientizare și punând presiune pe autorități, trebuie să avem în vedere și ce putem face individual pentru a fi în siguranță. Ana nu crede că ar trebui să ne purtăm ca și cum am trăi în societatea pe care ne-o dorim, dacă nu suntem conștiente de riscuri. „Siguranța ta este primordial răspunderea ta. Pregătește-te pe tine si familia ta”, e sfatul ei.

Felicia spune același lucru: „Sigur că sunt liberă să merg prin mijlocul parcului seara, dar trebuie să fiu conștientă de riscuri și pregătită să reacționez. De aceea cred că autoapărarea poate schimba vieți. Am văzut femei cu istoric de violență care au fost transformate psihic de aceste sesiuni. Poate că nu ar reuși să se apere fizic, dar atitudinea lor încrezătoare, spatele drept, fermitatea descurajează majoritatea agresorilor stradali care acționează pe un tipar prădător și abordează de obicei femeile care par abătute, distrase, depresive, temătoare”.

Ca să trecem de acest prim nivel al „liniei de autoapărare”, Ana crede că e nevoie de un dialog din care bărbații să înțeleagă frustrarea pe care ți-o produc hărțuirea și deceniile de stigmatizare, felul în care suntem crescute să ne „ferim”.

„Să vorbim ca și cum am vorbi cu un frate despre hărțuire stradală. Nu ai de ce să te simți atacat de vreme ce tu nu ai acest comportament. E o discuție despre cei care îl au. Bărbații pot deveni responsabili pentru comunitatea lor, au puterea de a-și educa prietenii și grupurile să respecte drepturile tuturor. Așa cum noi, mamele, trebuie să educăm viitorii bărbați să nu mai perpetueze aceste comportamente. Eu cred că e un aport pe care îl aduc societății: «Să le vorbim deschis despre sex și despre ce înseamnă să fii femeie. În general bărbații care au surori sau care au vorbit despre astfel de subiecte cu mamele lor înțeleg și nu pun la îndoială hărțuirea»”.

Felicia crede că e responsabilitatea instituțiilor care aplică sancțiunile din Legea egalității de șanse să asigure instruirea personalului și informarea populației. „Dacă oamenii știu mai multe despre lege decât polițistul din parc, apare frustrarea”, spune ofițerul.

„Dacă polițiștii nu sunt sensibilizați să își imagineze că fiica, nepoata sau soția lor e pipăită pe stradă și le cere ajutorul, riscăm să treacă cu ușurință peste acest fenomen pe care nu îl iau în serios.” 

Ca polițist care vorbește deseori în școli și licee despre prevenirea violenței, Felicia a simțit deseori nevoia copiilor de a vorbi despre hărțuire stradală, chiar dacă nu o numeau neapărat așa. Toate campaniile de conștientizare sau de educare în care s-a implicat au fost făcute voluntar și cu susținere de la companii care au decis să investească în asta. Felicia spune că Ministerul Afacerilor Interne nu are buget pentru campanii sau măcar pentru un flyer și că discuția despre hărțuire nu ar trebui să pornească de la bani.

„În fiecare comunitate sunt oameni care vor să se implice și care sunt dispuși să se implice voluntar. E nevoie de organizare locală și constantă pentru a începe discuția asta și a o adapta locului. Nu văd să fie prea curând o organizare unitară pe problema asta.”

Trăim o perioadă în care discuțiile despre egalitate și violență de gen au ocupat agenda publică – de la cazul tragic al adolescentei din Mehedinți violate și incendiate la dezbaterile despre utilitatea educației sexuale în școli, la scandalul pornit de la un filmuleț mai vechi în care vloggerul Colo descria fapte de violență sexuală pe care le merită minorele care umblă prea dezbrăcate până la încercarea de a interzice prin lege studiile de gen în școli și universități.

Dar faptul că iei niște măsuri ca să te protejezi nu înseamnă că nu ți se poate întâmpla. De nouă ani pedalez prin capitală și dincolo de perioada stării de urgență, când traficul era lejer, nu a fost zi în șa în care să nu-mi amintească cineva că îmi place să strâng fierul între picioare. Sau să se apropie intenționat cu mașina și să mă înghesuie în bordură. Sau să mă stropească cu apă.

De vreun an văd însă și bărbați pentru care a devenit inconfortabil să-ți prindă privirea din greșeală. Când alergi ture în jurul unui lac sau al unui stadion, inevitabil te intersectezi de mai multe ori cu aceleași persoane. Sunt alergători care îmi zâmbesc și le zâmbesc înapoi, apoi ne ferim repede privirile, să nu interpretăm vreunii greșit, deși nu e nimic sexual în contactul nostru vizual. Sunt și bărbați care îmi spun „scuze” când aleargă în spatele meu pentru că avem un ritm similar de o bucată de timp, sau mă întreabă din ochi dacă aș prefera să treacă în față.

E semnul că unii devin conștienți de temerile și experiențele altor femei și că nu vor să fie asociați cu un hărțuitor. Dar e și genul de atitudine hulită de ceilalți care se plâng că nu mai pot să salute o femeie fără ca ea să strige că e hărțuită. Teama că nu vei mai putea cunoaște femei pentru că te vor acuza. „Exagerarea.”

Și eu mă simt ciudat când observ teama asta pentru că, rațional, nu crede nimeni că toți bărbații sunt potențiali agresori. Dar e atât de simplu: nesiguranța apare atunci când se apropie prea mult, când îi refuzi politicos și insistă sau devin agresivi, când folosesc cuvinte obscene, când te ating.

Ca multe dintre femeile pe care le-am intervievat pentru acest text, refuz să mă închid în casă dacă sunt neînsoțită și nu vreau să mă tem doar pentru că e întuneric. Realitatea e însă că facem inconștient niște alegeri care să ne confere un sentiment de siguranță – de exemplu, ne facem încălzirea și stretchingul acasă, nu în parc unde am atrage atenția și implicit șansele de a fi hărțuite.

---

Monica Tarța, o alergătoare și biciclistă care are 30 de ani, mi-a povestit că are o rută anume pentru plimbat câinele când e singură și o alta când e cu prietenul ei și nu se teme de zone mai puțin luminate. Mi-a spus că merge sau aleargă între bordură și carosabil pentru că simte că de acolo poate să scape mai ușor, versus scenariul în care cineva ar împinge-o într-un gard sau ar trage-o într-o curte. Îi place să pedaleze sau să urce pe munte în fustă sport (cu pantaloni scurți pe dedesubt). Nu vrea să-și schimbe echipamentul, deși nu-l uită pe bărbatul care era de mână cu fiul său în timp ce ea pedala în pantă pe un pod, iar el se tot apleca în speranța că i-ar putea vedea sub fustă.

Am stat de vorbă și cu femei care mi-au spus că și-au dorit să se apuce de alergat, dar nu au reușit să iasă din casă pentru că gândul de a fi singure în parc le bloca.

Andreea Călugăru mi-a spus că incidentul cu mâna pe fund nu o s-o țină departe de antrenamente. Nu a ținut-o nici în liceu, când o fată singură la alergat era o anomalie și era întâmpinată cu „strigăte, împins, pipăit”.

Pentru ea, hărțuirea, dincolo de a fi enervantă, „e și o barieră în calea femeilor pentru a-și îndeplini maximumul de potențial sportiv dacă teama le împiedică să iasă la antrenament”. Antrenamentele ei pentru triatlon implică ture cu bicicleta în afara orașului. „Nu pot să mă duc 150 de kilometri singură, în câmp.”

De la incidentul din parc, Andreea se tot întreabă ce e de făcut. „Realist, știu că trebuie să trec peste, dar mi-aș dori să iasă totuși ceva din asta. Sunt mulți care consideră că exagerăm, dar nu cred că conștientizează cât de frecvente sunt lucrurile astea. Mi-aș dori ca alți alergători și cicliști să fie alături de noi, nu să ne indignăm doar noi. Ca bărbat, poți să alergi oricând, nu te temi să alergi seara. Mi-aș dori ca gașca de sportivi să conștientizeze problema și să luptăm pentru un mediu mai sigur pentru toată lumea.”

Grupul Girls Gone Running caută acum căi de a pune presiune publică pentru a face din combaterea hărțuirii stradale o prioritate guvernamentală. Doar așa s-ar putea aloca bani afișajului stradal, campaniilor la televizor, instruirii polițiștilor.

Mai sunt mulți kilometri de parcurs pentru a face din această problemă absentă din dezbaterea publică una care ne privește pe toți. Poate că abia ne facem încălzirea pe margine și ne pregătim pentru adevăratul efort. Dar vestea bună e că avem antrenamentul din lupta susținută împotriva violenței domestice, care a schimbat treptat mentalități și care e prezentă în media mulțumită efortului societății civile care presează constant legislativul și executivul.

Cine ar putea fi aliații luptei împotriva hărțuirii în spațiul public?

E greu să purtăm o conversație despre hărțuire când nu suntem dispuși să ne ascultăm și să înțelegem ce butoane ne apasă acest fenomen. E motivul pentru care o alergătoare și biciclistă de 27 de ani și-a șters postarea de pe Facebook în care se plângea că a fost urmărită cu mașina de un grup de bărbați care mergeau lent în spatele ei și a ajuns acasă cu teama în gât și frustrată că trăiește într-o societate în care trebuie să se teamă când își face antrenamentele zilnice. În comentarii au fost mulți bărbați care i-au spus că ar trebui să se simtă flatată, că asta înseamnă că arată bine, că prea ne-am sensibilizat toate.

E greu să înțelegi teama de a fi noaptea singură pe bicicletă, urmărită și strigată cu obscenități, când probabilitatea de a păți asta ca bărbat e egală cu a te fugări un leu prin oraș și nici nu poți să concepi că femeilor li se întâmplă de fapt zilnic, cu nuanțe de la enervant până la terifiant.

„Cum se face că numai tu pățești?”, i-au spus unii prieteni Monicăi, care sună la poliție când vede un onanist în spațiul public și le explică termenul dispecerilor care îi spun apoi că „ăștia sunt inofensivi”.

E greu, când tocmai ai fost pipăită pe stradă, să înțelegi de ce unii bărbați îți spun că ai provocat, că nu trebuia să te afli acolo sau că nu știi să apreciezi un compliment, pentru că de fapt se tem că într-o zi li se va striga „hărțuire” pe nedrept. Și cum să purtăm această conversație unii cu ceilalți, fără să ne inflamăm?

Creștem învățând că așa e spațiul public pentru noi, iar bărbații nu aud aceste incidente și le văd rareori – pentru că agresorii își aleg „prada” în momente în care nu are cine să intervină și țintesc în general minore sau femei pe care le percep lipsite de reacție – așa că mulți ajung să considere că exagerăm, că se întâmplă rar și că e o nouă modă de care atașează cu sens peiorativ concepte ca „egalitate de gen”, „feminism” sau „corectitudine politică”.

Jurnalistul Marian Chiriac, fondator al revistei Alerg, mi-a povestit că a observat uneori reticența femeilor pe care le salută în timpul alergărilor pentru că le-a cunoscut într-un alt context, de exemplu când era în parc cu fiica lui de 5 ani. Inițial și-a spus că poate ele nu l-au recunoscut în echipament de alergat, că altfel nu ar avea de ce să-i evite privirea. Înțelege că poate e o teamă generalizată și „complet justificată”, dar necunoscută pentru majoritatea bărbaților. „Știu că sunt tot felul de oameni, înțeleg că se întâmplă deși, recunosc, nu am văzut niciodată. Mă alătur oricărei inițiative de a schimba și de a crește gradul de siguranță.”

Atitudinea lui Marian este, explică sociologul Daniel Sandu, poziția unui aliat care susține un grup vulnerabil chiar dacă nu a fost vreodată martor sau victimă a hărțuirii stradale. Crede mărturiile pe care le aude, fără să caute vină victimelor sau scuze agresorilor, și e dispus să își folosească vocea pentru a crește vizibilitatea problemei.

A fi aliat înseamnă să te folosești de poziția ta de putere pentru a spune tare că hărțuirea stradală nu este tolerabilă. Studii recente au arătat că foarte mulți bărbați sunt aliați pentru egalitate de gen în discuții private, dar nu și în public pentru că se tem să nu spună ceva nepotrivit sau cred că nu e rolul lor să dezbată astfel de teme. E firesc să te simți încurcat, chiar dacă empatizezi cu cele care trec prin forme de violență de gen, pentru că generalizările ne produc disconfort.

Teama de hărțuire și umilire în public poate fi observată în cercetarea pe mobilitate urbană București-Ilfov 2016-2030, realizată de Primăria București, în care putem vedea că femeile cu situație materială bună, cu vârste cuprinse între 20 și 45 de ani, refuză să folosească transportului public.

„Aceste femei sunt predispuse să își cumpere mașină, să cheltuie timp, bani și nervi pentru a evita riscul de umilire din transportul în comun. Iar asta e o problemă cu soluții foarte simple, dacă autoritățile locale ar înțelege că e o problemă”, crede Sandu.

În Londra, statisticile companiei publice de transport arată că 90% dintre incidentele de hărțuire nu sunt raportate, așa că din 2018 derulează campania Report it to stop it și promovează un număr la care poți raporta prin SMS orice incident care te-a făcut să te simți inconfortabil, garantând răspuns în 24 de ore și un ofițer care va cerceta cazul.

Nu putem să sprintăm ca să ajungem acolo și legislația nu va fi suficientă pentru a scoate din normal hărțuirea femeilor în spațiul public. E nevoie de anduranță iar discuția va fi obositoare pentru toți interlocutorii – pentru femei, pentru că e frustrant să povestești în detaliu ce ți se întâmplă zilnic ca să fii crezută; pentru polițiști, pentru că s-au săturat să fie puși la colț de vreme ce rareori apelăm la ei în astfel de situații și nici acces la pregătire de specialitate nu au; pentru bărbați, pentru că nu vor să se identifice cu Agresorul și să se simtă acuzați și nici nu pot empatiza cu poveștile nespuse.

Dar, așa cum nu poți să alergi un maraton fără durere sau chiar fără accidentări, fără să avem această conversație dificilă nu vom întrezări finalul cursei.

---

Aici poți să vezi o listă de resurse pentru a înțelege mai bine fenomenul hărțuririi stradale, de la legislație la auto-apărare, organizații internaționale care lucrează în acest domeniu, până la jurnalism și cercetare academică.