Homofobie din reflex

Fotografie din arhiva personală

Primul homosexual pe care Marius l-a văzut a fost Freddie Mercury, solistul trupei Queen. Trecea în clasa a VIII-a și era la o colegă acasă, unde se uitau la un concert de-ale lor și la filmul Pink Floyd: The Wall, care i-a învârtit rotițele: „Cum adică profesori cu ciocane?”. Queen mai ascultase, dar nu-i văzuse niciodată. Își imagina că arată ca tipii de la Compact – cu breton și păr ondulat până la umeri –, dar Freddie avea pantaloni strâmți albi, bustul gol păros și pelerină de regină. Tatăl fetei a explicat sec: „Freddie Mercury e homosexual”. Deja scârbit de părul lipicios de pe piept, n-a mai ascultat Queen o vreme.

Marius Roșu are 40 de ani și e designer. A fost mulți ani director de creație într-o agenție de publicitate și, până acum 10 ani, homofob. Făcea glume pe seama lor și nu purta discuții nuanțate despre subiect, pentru că asta ar fi însemnat să-și pună niște semne de întrebare serioase despre propriile-i convingeri. În jurul lui se stabilise deja că „nu e OK” să fii homosexual.

Deși a făcut liceul de arte la Alba Iulia și a avut profesori deschiși, „cu altă textură decât oamenii mari” cu care era obișnuit – adică părinți tradiționaliști care-l iubeau mult, dar cu care nu se lansa în discuții ample, și o bunică religioasă, care vorbea duminica despre toleranță, iar lunea uita –, mediul l-a încurajat încă din școală să râdă de cei „care erau altfel” decât el: scunzi, grași, hipioți sau homosexuali. El era rocker cu tendințe punk, avea părul lung și, așa cum nici pe el nu-l acceptau unii, nici el nu-i accepta pe alții.

Bullyingul era un context general și se practica în toate cercurile. Era o normalitate în a te hăhăi de cineva. „Îți asumi glumele proaste pentru că e un e soi de umor și te diferențiază”, spune Marius. Crede că nu era un rău studiat sau asumat, ci unul format din mici răutăți. Însă mult mai grav decât părea, pentru că, în realitate, forma un reflex. Ulterior, reflexul s-a tradus în homofobie.

De la „Tu nu ești în regulă, că ești pitic, hai să râdem de tine”, a ajuns la „tu nu ești în regulă pentru că ești homosexual”. Dar atitudinea nu era cerebrală – nu stătea să filtreze prin lucrurile pe care le-a citit sau le cunoștea –, ci pur instinct. În liceu se vorbea despre homosexuali ca despre o etichetă. Când le-a povestit despre Francis Bacon, unul dintre pictorii preferați ai lui Marius, profesorul a avut grijă să sublinieze „condiția lui de homosexual”. Marius a strâmbat din nas automat.

A avut mereu prin preajmă homosexuali cu care nu și-a dat voie să se împrietenească – colegi de liceu sau de muncă, pe care i-a bănuit dinainte ca ei recunoască public. „Condiția lor mă împiedica, acel «nu e OK, nu e normal»”. Dar nu încadra normalul în ceva, nu îl putea arăta sau povesti. „Era un scurtcircuit, mai mult impulsuri decât concluzii în urma unui proces de gândire.”

S-a schimbat odată cu nașterea fiului său, acum 10 ani. Un prieten l-a întrebat: „Și dacă la un moment dat o să-i placă băieții?”. A fost prima oară când a stat mai mult de 30 de secunde să filtreze gândul și să se poziționeze real și cinstit. Răspunsul a venit rapid, tot ca o întrebare: „Și, ce?”. A înțeles atunci ce înseamnă dragostea necondiționată, când și-a decoperit niște „cămăruțe” interioare despre care nici nu știa că există. Apoi a fost simplu, „pentru că, de fapt, e despre multă iubire”, spune Marius.

Crede că se vorbește prea puțin despre dragoste chiar și între prieteni, și încă și mai puțin între prieteni bărbați. „Chiar și în forma asta cretinoidă a acestui referendum”, spune Marius, e OK că oamenii încep să-și pună întrebări despre cei de altă orientare sexuală. „Începi să întorci povestea pe mai multe părți, îți pui ție întrebarea, încerci să-ți răspunzi.” Chiar dacă speră să nu treacă, încearcă să găsească un colț de optimism în toată mobilizarea de forțe – poate oamenii o să vorbească mai mult despre subiect.

Deși convingerile lui s-au schimbat, e încă nehotărât în ceea ce privește participarea la referendum. Ideal, i-ar fi plăcut ca oamenii să se încurajeze unii pe alții să meargă să voteze „NU” cu toată inima – „să nu câștigăm prin nereprezentare, ci prin luptă”. Deși înțelege matematica boicotului, i-ar fi plăcut să vadă mai mult din mentalitatea „hai să ne strângem cu 10 peste ei”, să vadă că strângem rândurile vorbind despre homosexuali, libertate și iubire în aceeași propoziție. Crede că ăla ar fi fost un semn că țara se schimbă, „alegem pe bune și arătăm ce vrem”.

E dezamăgit și de noii politicieni – din USR și România Împreună –, care se tem să-și expună clar părerea pe subiecte sensibile. Dar cel mai tare îl deranjează poziția bisericii. „În loc să vorbească despre dragoste și tot ce cred eu că înseamnă credința – iubirea față de celălalt și de tot ce e viu –, ei sunt exact pe dos.”

Dacă ar vorbi acum cu un homofob, Marius s-ar enerva. Cel mai tare l-ar enerva că s-ar vedea pe sine în celălalt. Când vezi „câtă vreme ai pierdut, ai, așa, o senzație de irosire”.