Iarna vrajbei noastre

„Domnișoară, de ce vreți să distrugeți totul în țara asta?”, m-a întrebat, cu o exasperare ciudată în voce, un SPP-ist de la Palatul Parlamentului, unde mersesem să mă văd cu deputații USR. Imediat după adoptarea faimoasei Ordonanțe 13 de către Guvern, aceștia au ocupat în formă de protest sala de plen a Parlamentului, o trimitere la sit-in, tradiția de nesupunere civică inițiată de activiștii pentru drepturi civice din America anilor ’60. Un suflu proaspăt bântuia prin altfel sobra și sinistra clădire a Parlamentului, rezonând perfect cu atmosfera din stradă a acelor zile de februarie, în care zeci de mii de români protestau furioși, cerând schimbare.

Si totuși, ceea ce pentru unii părea a fi dorință de schimbare, pentru alții însemna dorință de distrugere. SPP-istul de la Palatul Parlamentului nu e singurul care gândea astfel – teama aceasta am auzit-o exprimată de o mulțime de oameni, de la câteva femei în vârstă internate la Spitalul Fundeni, unde am mers să vizitez o prietenă, până la coafeză și șoferul de taxi. Era o supărare timidă, spusă cu jumătate de gură. Apoi, au început protestele de la Cotroceni și furia a devenit manifestă: „Nu suntem asistați sociali, suntem și noi românii domnului Iohannis.”

Două Românii, din Victoriei și de la Cotroceni – dar mai ales România pasivă, care alege să stea acasă, au ajuns să se opună una alteia. Am fost la toate manifestațiile din 2012 încoace, așa că fenomenul nu mai reprezintă un mister, dar fractura dintre cele două Românii, da. Orice ruptură se bazează pe un conflict – real sau fictiv; fiecare își dorește ceva diametral opus interesului celuilalt. Unii analiști au încercat să explice conflictul în termeni economici – tinerii bine plătiți, lucrând la corporații, versus bătrânii pensionari săraci. Şi totuși, la modul general, tinerii din România sunt semnificativ mai săraci decât vârstnicii, iar în particular protestatarii de la Cotroceni nu arătau a fi săracii României, așa cum nu toți cei din Piața Victoriei aveau joburi de mii de euro, mulți fiind tineri cu joburi nesigure sau prost plătite.

Ascultând vocile celor care privesc dorința de schimbare ca pe o încercare de distrugere, tind să cred tot mai mult că suntem în fața unui conflict generațional care nu are legătură cu statutul economic, ci cu percepția asupra prezentului și viitorului. Avem o parte a României pentru care singura miză este menținerea status quoului. E o generație care a fost bulversată de prea multe schimbări, care și-a pierdut locul de muncă, a fost lovită de șomaj, restructurări, privatizări, s-a pensionat anticipat. Pentru ei, schimbarea a însemnat, adesea, distrugere. Pentru ei, problema viitorului se pune total diferit – nu pot pleca în străinătate dacă li se înfundă corăbiile acasă, nu mai au nici timp, nici energie, să își făurească o țară ca afară. Tot ce își doresc e stabilitate. Ceea ce le lipsește nu sunt neapărat banii, ci speranța și cutezanța.

Trăim în aceeași Românie, tinerii și vârstnicii, dar ceasul bate diferit pentru fiecare din noi. Nu protestele din februarie au creat această falie, ele doar au scos-o la iveală. Odată încheiate, mă întreb cum vom reuși să trăim împreună.