Iașul copilăriei mele

Ştiu că sună mega clișeu, dar Proust chiar avea dreptate la faza cu lucrurile care rețin în ele amintiri. Mi se întâmplă așa mereu, să revin într-un oraș în care-am locuit și să îmi amintesc despre un iubit, o întâmplare, mă apucă nostalgia.

La capătul străzii Iancu Bacalu din Iași am dat primul meu pumn, unui băiat rom care se lua de mine de fiecare dată când voiam să merg la magazinul de pe strada Sf. Andrei. Ţin minte și acum că m-a durut îngrozitor pumnul; în filme nu-ți zice asta. Toată zona era pestriță, case vechi în centrul orașului, cu familii diverse, romi mai săraci, romi mai bogați, un cuplu de evrei bătrâni, un afacerist care și-a deschis după revoluție un en gros, o vilă mare a unui doctor, catolicii care stăteau cu chirie la Parohie, un service auto cu legături cu noii politicieni-afaceriști. Aveam și un gay pe strada noastră, efeminat și oleacă libidinos.

Era o lume în schimbare, un mare teren gata să fie gentrificat.

Mă uit acum în urmă și-mi amintesc și de rușinea gălăgiei făcute de bătăile pe care le primeam eu și frate-meu zilnic. Taică-meu vitreg ne aplica corecții fără discriminare, ne lovea cu ce apuca, ne punea să facem treabă toată ziua prin curte, să îl ajutăm la reparat mașini, să cărăm cărămizi dintr-o parte în alta, să curățăm lemne. Practica un stil masculin basarabean care voia să călească băieții, c-așa e bine.

Maică-mea era și ea victima agresiunilor, ne mai altoia și ea, avea grijă să nu luăm pumni în cap. Ce putea să mai facă? După revoluție s-a închis fabrica din Târgu Mureș unde lucrase, așa că s-a întors la Iași, unde a lucrat ca educatoare câțiva ani. Avea salariu mic, făcea muncă multă, inspectoarea generală nu a fost mulțumită de bibeloul-cățel dat cadou pentru un post de titular, ajutorul de șomaj era prea mic, jumătate din curte era deja vândută, cealaltă era amanetată la bancă.

Sărăcia îmi e la fel de impregnată în memorie ca și violența. Certuri pe bani, mâncare puțină, dormit vara în curte sub vie pentru că patru oameni e prea mult într-o cameră mică ca un bordei în pământ. Cerutul pe datorie era politică pentru toate magazinele. Fondul școlii era mereu o problemă. Am o obsesie pentru creioane mecanice, pentru că pe atunci mă uitam cu jind la penarele colegilor.

La școală era și bine, și rău. Învățătoarea, profesorii m-au tratat cu respect. Mergeam la o școală de elită, Ştefan Bîrsănescu, lângă gară. Majoritatea colegilor din clasă erau OK, problema erau cei din alte clase. Şi-acum țin minte prima călătorie de la școală spre casă cu tramvaiul și glumele făcute pe seama a cât de efeminat păream. Îmi amintesc că mă uitam la băieții de clasa a VIII-a, îmi făceam drum pe la baie ca să-i privesc în ipostaze mai vulnerabile. Dar drumul pe culoarele școlii era un calvar, mergeam mereu pe traseele mai puțin populate cu elevi care să-mi strige „fetița” și să se maimuțărească. „Poponar” am auzit foarte rar. O dată, o tipă mai mare a venit la mine și m-a apucat de organele genitale și a început să râdă, întrebând cu voce tare ce am între picioare. Voia să verifice.

Învățam că ceva nu-i în regulă cu mine. M-am ascuns adânc în dulap și-am închis ușa până la finalul liceului. Și azi, când trec pe lângă clădirea școlii, amintirile abundă. Iașul rămâne însă orașul care m-a format, și intelectual, și uman. Nu cred că, dacă aș avea oportunitatea, aș schimba povestea.

Vlad Levente Viski este activist pentru drepturile comunității LGBT din Rom.nia și președinte al asociației comunitare MozaiQ.