Ideo Ideis își face planuri de viitor

În delirul publicului activat de șase tunuri de confetti, regizoarea Andreea Borțun și actorul Alexandru Ion se strecoară din culise pe scenă și privesc copleșiți în sală. Entuziasmul liceenilor crește-n decibeli și-i ține pe fondatorii festivalului de teatru tânăr Ideo Ideis din Alexandria cu zâmbetul până la urechi și vorbele în așteptare.

„Bună seara”, prinde Andreea momentul. „Bine ați venit la Ideo Ideis 13!”

Aplauzele sutelor de oameni cad iar în cascadă, se lovesc de colțurile sălii și le înroșesc urechile de emoție.

„Am studiat ideea de a trece peste ediția 13 direct la 14”, glumește Alex cu publicul.

O glumă cu un miez cărnos de adevăr. În ultimul an, festivalul a cărat în spate multe scenarii alternative. Să-l predăm altcuiva, să-l mutăm în alt oraș, să-l încheiem?, s-au întrebat Andreea și Alex, alexăndrenii care se întorc acasă de 13 ani în fiecare august, ca să organizeze Ideo acolo unde l-au început. La 28 și, respectiv, 31 de ani, cei doi deschid ediția despre fail (ratare) vorbind despre perseverență și planuri de viitor. „Ne-am reorganizat și noi intern”, spune Andreea de pe scenă, „și am hotărât să facem niște pași mai inteligenți” – până în punctul în care Ideo Ideis ar funcționa încă mult timp independent de ei, condus de o echipă dedicată, care să lucreze full-time. „Încercăm de mulți ani să facem pasul în spate, doar că anul acesta am reușit, credem noi.”

O invită pe scenă pe Andu Ruscan, directoarea festivalului și cea în care și-au pus speranțele de preluare a Ideo. O tipă scundă cu păr creț coboară alert scările din rândul șapte. Andu zâmbește cu brakeții albaștri ai aparatului dentar la vedere și le mulțumește tuturor că au venit: „Mă bucur să fiu directorul Ideo anul aceasta”.

Ediția numărul 13 e plină de premiere. Dincolo de prezența unui prim director care nu e din Alexandria (Andu a crescut în nordul țării), e și prima deschidere la Sala Polivalentă, prima gală regizată și prezentată integral de un outsider, actorul Alexandru Bogdan, prima oară în 13 ani când unul dintre fondatori, Andreea, a simțit că poate fugi două zile la București să pregătească vernisajul unui proiect individual.

Ideo e spațiul în care sute de liceeni și-au găsit vocea, unde adulții se întorc „cum merg bunicii noștri la tratament, la băi termale”, spune actrița Sabina Brândușe, apropiată a festivalului de 11 ani – opt în organizare și trei ca îndrumător de puști pasionați. Festivalul e cea mai mare realizare culturală din Alexandria, un oraș cu vreo 40.000 de locuitori, care nu are nici teatru, nici cinematograf. O realizare care i-a ținut însă pe fondatori într-un șah constant. Deși au mai încercat să predea conducerea festivalului, Andreea și Alex par mai pregătiți ca oricând să-l lase pe alte mâini. Dar ce înseamnă să predai un festival cu un lung istoric de griji, improvizații și artificii tehnice? Și ce putem învăța despre curajul de a începe proiecte în medii nefavorabile, răbdarea de a genera impact și riscurile de a te da la o parte dintr-un demers cu gâlme, dar pe care-ai ajuns să-l cunoști ca-n palmă?

Festivalul național de teatru tânăr pentru adolescenți din Alexandria s-a născut în 2006 din frustrare. Andreea avea 15 ani, iar Alex 18, când au organizat prima ediție în orașul cu o singură sală de spectacole, cea de la Casa de Cultură a Sindicatelor. Jucau în trupa de teatru T.E.T.A. a Colegiului Național „Al. D. Ghica” și se săturaseră să meargă la festivalurile de teatru în engleză de la Timișoara sau Arad, unde îi cocoșa „sindromul provincialului”. Venind din Alexandria, Teleorman, se simțeau stingheri și anonimi, locuitorii unui oraș greu de indicat pe hartă.

Fulger, într-o discuție în tren, a apărut ideea de a face un festival în limba română, la ei acasă. Chiar dacă erau puști, locuiau într-un oraș mic în care toată lumea se cunoștea cu toată lumea și un părinte lucra la Primărie, altul știa pe cineva la ANAF, altul avea o conexiune la Registrul Național ONG. Dintr-o mare de necunoscute, au pus cap la cap fiecare piesă și o primă ediție, care a durat șase zile, a găzduit două spectacole de teatru profesionist și 10 trupe de teatru de liceeni. Au trecut și peste primul mare obstacol: o pană de curent în prima zi.

Miza lor inițială a fost creșterea unei generații de spectatori într-un oraș fără infrastructură culturală, dar s-a extins odată cu feedback-ul și revelațiile participanților. În 2006 erau aproape 40 de oameni în echipa de organizare – toți alexăndreni, colegi de liceu. Nu existau departamente sau noțiunea de „voluntar”. În 2018, Ideo înseamnă peste 200 de oameni și 10 departamente separate. Din cei 20 de permanenți în echipă, jumătate sunt localnici. Crina Istrate, spre exemplu, are 26 de ani și e business analyst la o bancă din București, dar de șase ani se întoarce acasă în august ca să coordoneze aproape 100 de voluntari. Silvia Guță s-a născut tot în Alexandria și a realizat că nu au teatru în oraș abia când a intrat în trupa liceului și a pus umărul la organizarea primei ediții. Acum are 30 de ani, e psihoterapeut și lucrează la o fundație din București, dar în fiecare vară își ia concediu și se dedică oamenilor din orașul natal, coordonând departamentul de dezvoltare comunitară. La început, Andreea era mult mai introvertită, dar „dorința de a face ceva important” o făcea să se simtă un pic revoluționară. Bătea la toate ușile ca să aducă la festival actori consacrați ca Marcel Iureș sau Adrian Titieni, oameni pe care, altfel, n-ar fi avut ocazia să-i cunoască la 15 ani.

Primul gând de distanțare i-a apărut în timpul ediției din 2009, cu câteva săptămâni înainte de admiterea la facultatea de film. Stătea cu laptopul în brațe pe bancheta din spate a mașinii care făcea o tură Alexandria-București și se uita la Intolerance (Intoleranța) de D.W. Griffith, parte din filmografia pentru examen. S-a prins atunci că de-abia aștepta să-și termine treaba ca să mai vadă un film, să mai citească pentru examen.

„Noi nu ne-am gândit că Ideo va mai fi și după liceu, dar a crescut mai mult decât ne-am așteptat”, spune Andreea. Nu avea un plan de retragere; văzându-se în mijlocul lucrurilor și-a spus „Fuck it, I can work it out with both.”

După absolvire, a început să se întrebe dacă Ideo Ideis n-a plafonat-o. Simțea că nu mai avea drive-ul pe care-l pusese în mișcare ca el să existe. („Am uitat că pot să fac mai mult decât atât.”) Nevoită să intre în contact cu foarte multă lume, a simțit, „ca puștoaică mai ales”, o presiune care a ținut-o la distanță de sine. Începuse să-și construiască o imagine din proiecțiile celorlalți și avea impresia că trebuie să întrunească niște așteptări. Ale celorlalți, ale ei referitor la ce cred alții că ar trebui să fie. Ideo a definit-o și cu voia și fără voia ei, iar astăzi simte că n-o mai reprezintă. Se gândește mai mult ca niciodată la o ieșire.

Deși crede că festivalul ar trebui să le vorbească mai mult localnicilor, îi surâde un refresh complet, „să fie mai multe coli albe decât aceleași lucruri rescrise”. Andreea asociază de ani buni organizarea festivalului în Alexandria cu improvizații și incertitudine, „gândul că o să avem spațiul, n-o să-l avem, aoleu, e OK sistemul electric, aoleu, o să fie curat în Casa de Cultură, aoleu”. Dacă decizia ar fi doar la ea, Ideo ar face pasul următor în alt oraș.

Alex nu-și pune la fel de multe întrebări cu privire la relația lui cu festivalul. „Faptul că îl fac e ceva ce face parte din mine cum face parte din mine spălatul pe dinți dimineața”. Dar l-a obosit tot istoricul de „damage control”, o consecință a lipsei de infrastructură și a greutăților pe care le-a tot contracarat. Pentru el, pasul în spate nu e o „ruptură”, ci o „reconfigurare”, adică un mod structurat de a asigura o continuitate. Crede că festivalul ar trebui să rămână în Alexandria, unde are o misiune – să formeze o masă de alexăndreni care consumă teatru și au și unde să se bucure de el. Încă speră că festivalul va inspira apariția unei infrastructuri reale în oraș, cu locuri în care să se joace teatru regulat, spații de cazare, spații pentru ateliere. 

Deși e conștient că, odată predat, festivalul nu mai poate fi la fel, ar vrea să-și păstreze „the core values” – să fie tot pentru adolescenți, să dezvolte niște obiceiuri de consum de teatru în oraș, să contribuie la el oameni din Alexandria, „pentru că îți dă o cunoaștere foarte hands on a spațiului în care te desfășori și păstrează caracterul personal de la care a început totul”. Alex spune că doar ofertele de job de nerefuzat l-ar ține departe de Ideo. De exemplu „dacă ar veni un mega regizor și mi-ar spune că nu există alte opțiuni, se filmează toată luna august”. Dar, dacă ar avea spațiu de negociat, ar face-o. „Letting go e o chestie grea.”

În duminica dinaintea festivalului sunt mai multe postere cu Ideo Ideis decât oameni pe stradă. Din difuzoarele lipite la inițiativa Primăriei de stâlpii de iluminat se aude Macarena. Luni dimineață încep să se audă bagaje târșâite, iar taximetriștii știu că vor avea treabă. Clienți le sunt aproape 200 de liceeni din Bacău, Baia Mare, Botoșani, București și Piatra Neamț, cu ochii mijiți, cu hainele boțite de la moțăiala de pe drum.

Sunt la supranumitul „mecca festivalurilor pentru adolescenți”, pentru că nu vin în Alexandria doar să vadă și să joace teatru. Unii așteaptă un an întreg ca să-și asculte tălpile pe linoleum și să-și înțeleagă propriile emoții la atelierele de teatru tânăr, unde sunt ghidați de actori tineri ca Alex Bogdan sau Alin State. Alții abia așteaptă să ajungă într-un cort milităresc, la ștrandul din Alexandria. Acolo, ora de stingere îi prinde pe șezlongurile de lângă bazin, unde se cuibăresc sub pături cu leoparzi și învață prenumele celorlalți, apoi numărul de telefon, apoi numele festivalului la care se vor vedea din nou. Tot la ștrand se organizează și două petreceri oficiale – una după gala de deschidere, cealaltă după gala de închidere –, unde și mesele devin scenă pentru dezlănțuiri pe melodiile anilor 2000. „Cu trupa mea am avut experiența asta adolescentină perfect autentică și foarte protejată”, spune Irisz Kovacs, membră în trupa Brainstorming din București și fotograful acestui articol. „Deși am făcut foarte multe prostii, le-am făcut într-un mediu făcut pentru asta. Toată lumea știe că puștii se îmbată, te îndrăgostești, dar mie mi se pare mult mai safe să te îmbeți la o petrecere în cadrul unui festival decât prin cluburi în București.”

Ideo nu mai e doar festivalul tinerilor iubitori de teatru, ci un mediu care creează o punte între educație și cultură. Pe lângă repetiții tehnice, ateliere de teatru, spectacole, filme și ocazia de a juca în fața a sute de oameni, liceenii fac workshopuri de coregrafie, unde învață să se exprime folosindu-se de propriul corp, de scriere dramatică, unde învață să-l observe cu adevărat pe celălalt, de mixing și scratch, ca să înțeleagă ce înseamnă să fii DJ, ateliere de fotografie documentară, și altele. Nu toți se pregătesc să devină actori profesioniști, iar festivalul e pentru mulți o ocazie de a cunoaște oameni diferiți, de a învăța toleranță și empatie, de a atinge cea mai bună versiune a lor. Cei care vor să-și transforme pasiunea în meserie au acces la unii dintre cei mai cunoscuți actori din România, cum ar fi Andi Vasluianu sau Marius Manole. Cu unii lucrează tehnici de actorie în cadrul atelierelor de teatru, de la alții primesc îndrumare și sfaturi aplicate, și toți stau în primele rânduri atunci când liceenii joacă.

Pentru că își doresc atât de tare să repete experiența Ideo, mulți puști găsesc metode să fenteze sistemul. Chiar dacă trupa lor nu e acceptată printre cele nouă din fiecare an – roagă alte trupe să îi ia în custodie pe post de „coordonatori secundari”, parte din „echipa tehnică” sau alte formule care să-i ajute să ajungă din nou la festival.

Impactul Ideo depășește granițele de timp și spațiu din Alexandria, iar viețile liceenilor continuă să se schimbe și după ce părăsesc scena. Dragoș Călin are 27 de ani și a ajuns prima oară la festival în 2009, cu trupa Just Weee din Botoșani. Experiența l-a convins să dea la teatru. Acum e actor la Teatrul Municipal Baia Mare și vrea să ofere liceenilor ce a primit în Alexandria: „șansa de a descoperi teatrul”. A înființat prima trupă în 2015, The Snoop, pe care a alipit-o Colegiului Național „Gheorghe Șincai” din Baia Mare și a dus-o la Ideo anul următor. S-a reîntors la festival în 2017 cu trupa Artwist, iar în 2018 cu trupa Absent, în calitate de coordonator. S-ar întoarce oricând, spune el, pentru că e revelator pentru liceeni, chiar dacă nu se fac toți actori. A avut în trupă un puști care e acum student la Drept și care îi spune că tehnicile teatrale îi sunt de folos la pledoariile din facultate.

Elena Călinoiu e din Focșani, are 20 de ani și a ajuns la festival prima oară ca participant individual, în clasa a IX-a. Deși a vrut să plece mâncând pământul în prima seară, pentru că toți se știau între ei și ea era pe dinafară, și-a găsit apoi o gașcă și tot atunci a intrat în prima relație serioasă. „Am intrat într-o lume pe care nu o văzusem până atunci, dar era lumea mea, de fapt.” A plecat acasă chitită să-și facă o trupă de teatru cu prietenii, Seism, care a și fost acceptată doi ani la rând la Ideo. Apoi au pus pe picioare și propriul festival în Focșani, „Verde la Teatru”.

La început, o parte importantă din Ideo era competiția de teatru tânăr, dar organizatorii au desființat-o ca să încurajeze sudarea legăturilor dintre adolescenți. Plăcuțele cu „cel mai bun actor” sau „cel mai bun spectacol” au fost înlocuite acum patru ani cu siguranța că fiecare trupă va juca și pe scenele altor festivaluri de teatru sau film din țară.

Nimic nu se termină cu Ideo Ideis; uneori, de acolo începe.

Liceenii care urcă pe scenă în Alexandria pot fi văzuți și aplaudați de oricine. La spectacolele lor se adaugă reprezentații ținute de profesioniști, proiecții de film și showuri stradale care adună anual câteva sute de teleormăneni în public; o alternativă la spectacolele obișnuite care au loc aici, cum ar fi Zilele Municipiului.

Alexandria e un oraș obișnuit de provincie – liniștit, cu o mulțime de vitrine părăsite și tarabe închise. În centru, bordurile par proaspăt vopsite în alb și roșu, gardul viu este tuns cu precizie în forme geometrice, iar cele mai importante clădiri stau aliniate pe Dunării, bulevardul care traversează tot orașul: Primăria, Prefectura, sediul ANAF, Casa de Cultură a Sindicatelor și Catedrala Sf. Alexandru. Dinspre București spre Alexandria, intrarea în oraș se recunoaște după două bannere: primul anunță festivalul Ideo Ideis, al doilea, o linie gratuită anticorupţie.

De câțiva ani, la marginea orașului s-a amenajat un parc în pădurea Vedea, unde localnicii pot face legal grătare, iar copiii au locuri de joacă și pot închiria biciclete. „Când eram mică, nimeni nu trecea pe acolo”, spune Silvia, coordonatoarea departamentului de dezvoltare comunitară. Crede că transformarea pădurii e cel bun lucru care s-a întâmplat de când a plecat la facultate, acum zece ani.

Până anul trecut, Ideo Ideis s-a desfășurat la kilometrul 0 al orașului, Casa de Cultură, dar nu fără greutăți. Înainte să fie revendicată de Primăria Alexandria din patrimoniul sindical la finalul lui 2014, sala era transformată ocazional în discotecă și mereu necesita muncă: uneori munceau ca s-o curețe de sclipici după anumite evenimente, alteori o eliberau pentru nunți, chiar în timpul festivalului. Astfel, vestea primită anul trecut după gala de deschidere – că trebuie să evacueze și să se mute peste noapte la Sala Polivalentă – a fost și nenorocire, pentru că trebuia să construiască o scenă de la zero într-o sală de sport, și binecuvântare, pentru că era o încăpere curată și sigură. Cea de la Casa de Cultură nu respecta normele în vigoare de securitate la incendiu, deși o folosiseră anterior, „la mica înțelegere cu ISU”, spune Ștefan Tăbăcitu, administratorul orașului.

Nici cu cazarea n-a fost mereu ușor. În 2015, internatul Colegiului Național Pedagogic „Mircea Scarlat”, unde obișnuiau să-i cazeze pe cei aproape 200 de liceeni, a fost reexpertizat și încadrat la gradul II de risc seismic. Alex și Andreea s-au înfuriat, s-au calmat, și-apoi au improvizat un spațiu de cazare dintr-un cort de cazarmă, de genul celor folosite de soldați în misiune. Anul următor, furnizorul de la care au închiriat cortul a venit doar cu doi stâlpi de susținere și doi oameni la miezul nopții, cu șapte ore înainte să apară puștii cu bagaje. Cu ajutorul Primăriei și unor muncitori care au ajutat la montat cortul, au rezolvat-o și pe-asta.

Anul acesta sunt pentru a doua oară în Polivalenta recent renovată, destinată cluburilor sportive județene, dar prea puțin folosită. Shtanga Boyz, cei care se ocupă de montat scene și mutat decoruri pentru festival, au muncit patru zile să încropească o sală de spectacole de 560 de locuri din arena de 1.400. Au îmbrăcat-o în 800 de metri liniari de pânză neagră, menită să amortizeze ecoul, să blocheze lumina, să mascheze tribunele și panourile de baschet. Acustica sălii nu e însă făcută pentru teatru: nu se aude mai nimic de la rândul 12 în sus dacă nu se folosește microfon, iar lavalierele amplifică ecoul.

Administrația locală a făcut tot posibilul să-i ajute pe organizatori în situațiile de criză, însă numai pe moment – corectând, nu construind. În același timp, se întreabă Silvia, „câți locuitori din Alexandria, la câte ședințe de consiliu, au cerut spectacole de teatru în oraș? Pentru că dacă nu există presiune și cerere, nimeni n-o să facă așa, by default”. Tăbăcitu, administratorul orașului, spune însă că Ideo a fost un catalizator pentru municipalitate, dovadă că au în desfășurare un proiect de reabilitare a sălii mari din Casa de Cultură, care va fi dotată special pentru teatru, iar în școli și licee se-ntâmplă de patru ani concursul școlar „Pauza de teatru”, al cărui premiu cel mare e înscrierea automată la Ideo. Festivalul a fost însă și un catalizator pentru Tăbăcitu. În 2013 a construit deasupra restaurantului pe care îl deține, Conciato, singurul café-teatru din oraș. Are 110 locuri, aduce reprezentanții de două ori pe lună, și e parte din circuitul spațiilor folosite de festival. În august, terasa se-mparte între „oameni ai Ideo” și localnici, bucătăria stă deschisă dincolo de miezul nopții și în ea lucrează opt bucătari, dublu față de rulajul normal.

Pentru că sala din Casa de Cultură va fi gata abia peste doi-trei ani, Tăbăcitu speră că vor folosi mai repede fostul cinema Patria, plănuit ca un viitor Centru Multifuncțional pentru Tineri, pe care administrația a promis că Ideo îl va putea folosi. După ce a fost închis mai mult de 20 de ani, lucrările începute în 2016 s-au sistat acum opt luni, când muncitorii au constatat că pereții mai au nevoie de consolidări. „Finanțatorul, Compania Națională de Investiții, cu proiectantul general sunt într-o continuă hâră de hârtii”, explică administratorul orașului. Speră că lucrările se vor relua din toamnă și Centrul va fi gata pentru ediția din 2019.

Alex și Andreea au simțit încă de-acum șase-șapte ani greutatea improvizațiilor și tot de-atunci și-au pus întrebări cu privire la viitor – viitorul festivalului, viitorul conducerii lui, viitorul spațiului în care se va desfășura.

Așa a apărut în 2011 ideea de a mai delega din responsabilități către alți oameni. Au devenit co-directori Lavinia Cioacă, și ea din Alexandria, voluntar în festival de la a doua ediție, și Mircea Postelnicu, coleg de liceu și prieten cu Alex. Mircea a renunțat însă după un an, simțind că responsabilitatea era prea mare. În locul lui a venit Carmen Dumitrescu, altă localnică aflată în organizare încă de la început. După șase ani de coordonat festivalul alături de Andreea și Alex – și încă șase ani în organizarea extinsă a festivalului –, co-directoarele au simțit și ele nevoia unui pas în spate.

Privind înapoi, Lavinia, acum vicepreședinta Asociației T.E.T.A, spune că nu au gândit tranziția așa de bine pe atunci, de la Alex și Andreea la ea și Mircea, și-apoi la ea și Carmen. „Aceleași efecte cu care s-au luptat ei au apărut și la noi.” În co-directorat i-a fost greu să delege. Atunci a înțeles cât de ușor poți pierde viziunea de ansamblu: „ajungi să faci tu unele lucruri, mai ales dacă ai mania controlului și a overthinkingului”. N-a fost ușor nici să țină pasul cu dinamica dintre cei doi fondatori. „Zici că sunt un cuplu vechi care se înflăcărează pe chestii casnice” și au tendința de a acapara discuția. I s-a părut ușor frustrant la început, când simțea că nu poate spune decât „cum vrei tu” și trebuia să se lupte pentru propria opinie.

O altă schimbare pe care au făcut-o a fost să se plătească. Toți oamenii din organizare au lucrat 10 ani pentru Ideo pro bono. Banii mergeau către spectacolele invitate, trainerii atelierelor de arte și furnizorii tehnici. Nici juriul nu era plătit. Admirația celor din jur a ținut mult timp loc de remunerație, iar ideea de voluntariat pentru un festival care devenise un fenomen era o gratificare greu de ignorat. Dar zece ani de voluntariat i-au erodat.

„Crescuserăm toți și nu mai mergea cu voluntariatul”, spune Lavinia, pe atunci co-directoare. Oamenii aveau nevoie de o altfel de motivație pentru un angajament ferm. Au început să se plătească project-based, salvând festivalul de o migrare firească. Andrei Borțun, vărul Andreei și fondatorul festivalului Romanian Design Week, i-a ajutat cu sfaturi, conexiuni, și cu regândirea bugetului. „Vedeți pe ce dați banii, vă trebuie asta? De aici nu ați putea să mai tăiați?” Și-au dat seama atunci că ei mereu apăsaseră butonul „supraviețuire”, adică se bucurau atunci când terminau pe zero și nu se gândeau că plusul dintr-un an ar fi ușurat munca în următorul. Dar nici „infrastructura națională” nu îi ajută să-și facă planuri concrete. Pentru că nu există programe de finanțare multianuale, împlinirea bugetului pentru festival e un puzzle pe care trebuie să-l rezolve mereu de la zero.

„Noi suntem norocoși că avem o relație foarte bună cu Primăria”, spune Alex, „știm că ei ne finanțează în fiecare an, dar și ăsta e un lucru șubred, dat fiind felul în care arată politica în România”. Bugetul ediției de anul acesta a fost de 163.000 de euro, cu aproape 50% venind de la administrația locală, 30% de la sponsori privați, iar restul din finanțările instituțiilor culturale de stat precum AFCN, Ministerul Culturii, ICR și UNITER. Însă costurile organizării Ideo rămân mari. Timp de șapte zile, festivalul asigură cazare și trei mese pe zi pentru aproximativ 200 de adolescenți și coordonatorii lor, același lucru fiind valabil pentru toți invitații. (Și eu, ca reprezentant al presei, am beneficiat de cazare și diurnă).

Capitalul de încredere oferit de sponsori a contat și el în ecuația creșterii. Susținându-i să creeze și alte proiecte, ajutau Ideo să continue. Noaptea Teatrului Tânăr a apărut în 2014 în urma discuțiilor cu BRD – Groupe Société Générale, care i-a încurajat să aducă o mostră de vibrație din Alexandria la București. După două ediții, Noaptea s-a transformat în Showcase of Young Talent (SYT), un spațiu de expunere pentru liceenii talentați. În 2016 a apărut Relief, laborator de teatru tânăr, care s-a născut la inițiativa Teatrului Excelsior – voiau să facă un proiect pentru adolescenți, așa că au cerut ajutor celor care știau să facă asta cel mai bine.

Chiar dacă mai multe proiecte înseamnă mai mulți bani în asociație și o oarecare stabilitate, înseamnă și mai multă muncă și mai multă oboseală răsfrântă asupra acelorași. După ce și-au dat seama că Lavinia și Carmen nu vor prelua conducerea festivalului, au ajuns cu toții la o sesiune de coaching cu Adrian Florea de la Trend Consult, o firmă de training și consultanță pentru companii. S-au dus cu o cerință simplă: „Vrem să reorganizăm managementul festivalului”. După un tăvălug de întrebări, Florea a descoperit că plutesc lucruri nerostite care împiedică evoluția – și a lor, și a festivalului. Lavinia, spre exemplu, își dorea să facă fotografie. Dar ce-ar fi zis Andreea? Fiecare avea un gând similar. Transformarea era de fapt necesară la nivel personal – aveau nevoie să se identifice cu ceva al lor, nu cu ceva ce ajunsese să-i definească pe toți – iar reconfigurarea managementului era doar o consecință.

În sesiunea de coaching, care a funcționat ca un fel de terapie de grup, și-au dat seama că există o barieră emoțională în relația cu propria creație. Neadresându-și problemele, trainerul crede că Alex și Andreea ar fi fost în stare să reziste pe aceleași poziții încă 10 ani, dar „într-un setup de suferință, nu într-unul creator”. Când și-au dat seama că totul trebuie rearanjat și că au nevoie de cineva din exterior care să preia conducerea festivalului, numele Andu Ruscan a apărut în discuțiile lor.

E ultima zi în care Fanfara Transilvania surprinde trecătorii din centrul pietonal din Alexandria. Au tricouri roșii și se mișcă lent, așteptând să se adune lumea în jurul lor. Reprezentația face parte din programul artistic stradal organizat de Ideo pentru localnici și străbate pietonala două seri la rând, după ora 19:00. Andu stă în fața fanfarei și dă strașnic din picior pe ritmul muzicii, în timp ce îi aplaudă pe cântăreți. Alături de ea mai sunt câțiva voluntari care împart pliante cu programul printre trecători. „E un festival de teatru cu mai multe evenimente, să veniți.” Când lumea începe să se adune, directoarea festivalului se prinde în horă cu organizatorii Ideo, cu oricine-i în stânga sau în dreapta, și cheamă oamenii de pe margine la dans.

Deși n-ar spune cu mâna pe inimă că ea e „mama lui Ideo”, la 30 de ani Andu știe sigur că e „mama reconversiei profesionale”. A venit în București din Gura Humorului pentru o facultate de comunicare și PR și s-a angajat la 19 ani într-o corporație care vindea energie electrică. Acolo a învățat leadership de la CEO, timp în care a trecut și printr-un masterat de comunicare managerială. Pentru că petrecea mult timp într-o gașcă de actori, Andu a virat abrupt înspre teatrologie și management cultural, un program nou de licență în 2012, la UNATC, care se pupa, într-un fel, cu managementul pe care-l învățase ea.

Pe Andreea a cunoscut-o trei ani mai târziu, printr-un prieten comun. El voia să ajungă la festivalul de teatru de la Edinburgh cu o producție româno-irlandeză scrisă de Andreea și mai avea nevoie de o persoană care să facă project management, să scrie aplicația de finanțare la AFCN și să se ocupe de facturi. Andu a zis „da” instant. Avea 25 de ani, tocmai intrase într-un domeniu total nou și nu-și permitea să rateze nicio oportunitate. „Voiam să gust din toate, luam totul ca pe one shot only.”

La începutul anului următor a primit un mail de la Andreea, care o chema la sediul asociației. Prima ei reacție a fost „am făcut o boacănă”, gândindu-se la facturi și deconturi încurcate. Andreea însă, i-a propus să preia coordonarea atelierelor în cadrul Ideo, adică o parte importantă a festivalului – zona de educație nonformală. Deși știa de festival de mult timp, i se părea „untouchable”. Credea că trebuie să ai niște abilități speciale și să cunoști anumiți oameni ca să fii parte din poveste.

În primul ei an nu știa nici măcar unde e Casa de Cultură. Deși nu prea mai putea să ducă Silva neagră fără să se resimtă a doua zi, nu a ratat nicio bere, cu nimeni. „A fost o dorință de a mă expune”, spune Andu, „plus că era o foarte bună șansă să-mi fac meseria”. A continuat să fie coordonator de ateliere și anul următor, dar apoi a vrut o pauză. Simțea cum o apăsau toți anii ăia de lucru începuți la 19 ani, plus perioada de „totul sau nimic” de când intrase în lumea teatrului. Și-a dat demisia dintr-o agenție de publicitate și s-a apucat să învețe design de bijuterii 3D pentru un magazin online.

Când a sunat-o Lavinia în martie 2018 să se întâlnească cu boardul Ideo, n-a știut ce să înțeleagă. Niciodată nu se întâlneau înainte de iunie. „De ce așa devreme?”. Nu s-ar fi gândit niciodată că o să-i propună să devină directorul festivalului.

S-a uitat mereu admirativ la ce construiseră – ea nu s-ar fi aruncat să facă un festival la 15–16 ani. „Sigur, nu au descoperit leacul pentru cancer, dar au schimbat niște chestii”, spune Andu „se întâmplă lucrurile alea într-un oraș în care nu există teatru”. Era conștientă că i-au propus jobul de director pentru că avea niște abilități pe care ei le observaseră, dar simțea și presiunea faptului că Alex și Andreea crescuseră „niște lucruri așa mișto în mod organic”. Andu a zis da, iar echipa, la recomandările trainerului cu care au lucrat, a gândit un plan de tranziție pe trei ani. În 2018 Andu îi asistă pe Andreea și Alex și stă în copia fiecărui mail, anul următor trec ei la CC, iar în 2020 va fi Andu la cârmă, cu fondatorii în boardul consultativ.

Dinamica asta era vizibilă încă de la ședința pre-festival, pentru care s-au strâns 16 oameni din echipă cu cinci zile înainte de start. Când apar probleme, Alex conduce discuția și, din instinct sau obișnuință, se întoarce către Andreea. Intră în „problem-solving mode” cu maxilarul strâns și ochii în Excel, jonglând printre celule cu posibilități. Deși nu aveau o agendă a zilei, fiecare știa ce avea de transmis celorlalți. Și-au tras scaunele în cerc și au dat o tură pe la fiecare, până a venit vorba de buget. Atunci, relaxarea s-a înlocuit cu încruntare. „30.000 de lei avem gaură în buget”, le-a spus Andreea, cu un contract în mână.

Alex spune că a dezvoltat „a thick skin” în situațiile aparent nerezolvabile, iar asta îl ajută să se calmeze și să treacă direct la soluții. „Putem renunța la microfoanele multidirecționale și la pânze și suntem exact în setupul de anul trecut”, le-a spus cu ochii în laptop. Spre zece noaptea, Alex, Andreea și Andu s-au aliniat pe canapea, c-un laptop în brațe și capul în mâini, iar seara s-a încheiat cu stabilirea altei ședințe pe buget, în cadru restrâns. Andu a plecat spre casă obosită, îngândurată, sperând să-i revină entuziasmul odată ce ajunge în Alexandria.

Deși e vacanță, în curtea Școlii Gimnaziale nr. 6 din Alexandria e vânzoleală de la 10 dimineața. Două fete cu badge-uri de gât cară cutii cu vopsea, pensule și coli mari de hârtie pe care se văd schițe în creioane colorate. În urma lor apar câțiva copii de vârste diferite, împreună cu activistul Bogdan Georgescu și actrița Oana Rusu, cei care încearcă pentru prima oară un atelier de intervenție comunitară în Alexandria. E un modul pilot, desfășurat în parteneriat cu Școala nr. 6, cunoscută în oraș ca „școala cu probleme”, din cauza ratei mari de abandon școlar. Silvia s-a gândit că e cel mai potrivit loc pentru un astfel de atelier, unde copiii pot să descopere, prin artă, legăturile dintre ei și locul în care s-au născut, dintre educație și viitor.

Din 12 înscriși, în prima zi a atelierului au apărut doar două fete cu mamele lor, îngrijorate de o eventuală închidere a școlii. Ceilalți puști s-au strâns ulterior, când au văzut că mișună copii prin curtea școlii, că au pensule și trafalet și meșteresc cu vopsea la gard. Drumul de la întrebarea „cum ai desena școala pe care ți-o dorești?” trece prin desene cu teren de fotbal, o scenă de teatru cu cortină, curcubeie și câteva pensule mânjite de mov, portocaliu și galben și transformă încet gardul din tablă subțire, ruginită la capete.

În interiorul Ideo, preocuparea pentru comunitatea locală s-a conturat la vreo șapte ani de la înființarea festivalului, când Silvia a propus să țină ea ateliere de dezvoltare personală pentru copiii localnicilor. După ce a terminat masteratul de psihologie experiențială s-a gândit că ăsta ar putea fi modul ei de a contribui. „Duc chestia asta la mine acasă, unde sunt cea mai confortabilă și unde am observat clar o nevoie”, spune ea, referindu-se la raportul de condiționare și vină din multe familii tradiționale românești, cu bunici care le spun copiilor „de ce mă superi, vrei să mor?”.

Pentru ediția de anul acesta Silvia a închegat un departament cu titlul „dezvoltare comunitară”. Sub umbrela lui se întâmplă atelierele pentru copii (de filosofie, de film, de teatru comunitar) și atelierul de consiliere pentru părinți. Oamenii care revin îi validează inițiativele. „După ce treci de etapa de rezistență e frumos, te sună lumea în avans”, spune ea. Anul acesta, 45 de copii din oraș, cu vârste cuprinse între 6 și 13 ani, au venit la ateliere de dezvoltare personală. La cele de consiliere parentală s-au înscris 13 și au venit 10. La atelierele de cinema și filosofie pentru copii au venit câte opt participanți, iar la modulul pilot de intervenție comunitară, 15. Chiar dacă cifrele nu sunt impresionante, Silvia vede victorii în fiecare nou înscris ori om care revine. Crede într-o schimbare lentă, dar sistematică. „În adolescență nu prea te gândești la lume”, spune ea, „îți trăiești propriile drame, descoperi cine ești, ce vrei, în ce direcție mergi”. Crede că ei, organizatorii, nu s-au gândit mai demult că ar putea face ceva pentru oamenii din Alexandria pentru că erau niște puști. Însă lucrurile s-au schimbat, dovadă fiind noul departament. „Ideo își dă seama de importanța lui în lume și încearcă să facă ceva mai mult decât ce știa el că e.”

La finalul celor cinci zile de ateliere, nouă copii și două mămici au rămas într-un colț umbrit, de unde se văd desenele copiilor pe toată latura lungă a curții. Stau alături de traineri, voluntari, organizatori și artistul-activist Dan Perjovschi, care le-a spus celor mici că „nu e din ziduri, e din voi școala. Tu ești școala”. Unul dintre ei are un smoc de păr albastru electric în frunte, alții mici pete de vopsea pe gleznă, acolo unde n-a mai ajuns diluantul. „Vă mulțumim mult că sunteți atât de implicate, că ați venit și v-ați adus copiii”, ia Silvia cuvântul, înainte să-i invite pe toți la gustărele și suc. „Să știți că și noi ne plictiseam vara și nu aveam ce face, ca ei. Dar acum există un festival și vrem să facem lucruri pentru comunitate. Și numai voi, cei din cartier, știți cel mai bine care sunt nevoile.”

Dacă influența asupra liceenilor și a comunității artistice românești este clară după 13 ani, impactul festivalului în Alexandria e ceva mai greu de cuantificat. De aceea, anul acesta au apelat la un sociolog și au făcut un sondaj, ca să afle ce cred localnicii. Știu de el? Vin? Ce-ar simți dacă nu s-ar mai întâmpla în oraș? Organizatorii voiau și o dezbatere publică în urma rezultatelor – oricare ar fi fost ele – așa că au încercat să strângă și contactele respondenților. Dintr-un eșantion de 500 de persoane, doar 30 și-au dat datele pentru consultare, 15 au confirmat, iar cinci – două femei și trei bărbați, toți trecuți de 40 de ani – au venit în sala de ședințe a Primăriei într-una din zilele de festival să vorbească cu Andreea și Silvia.

Silvia i-a întrebat ce și cum ar trebui să comunice ca părinții din oraș să afle că există un festival și să meargă cu copiii la spectacole, cum ar putea afla nemulțumirile lor în ceea ce privește organizarea și ce ar trebui să facă să atragă mai mulți localnici. „Dar de ce sunteți nemulțumiți? Faceți un lucru extraordinar”, le-a spus un bărbat.

Printre laude au primit și niște sugestii: să aducă spectacole în timpul anului, să dea bilete gratuite pe stradă, să strângă câțiva ambasadori locali de peste 40 de ani, care să promoveze festivalul într-un limbaj mai apropiat celor de vârsta lor (noțiunea de „festival” le pare simandicoasă). Notorietatea festivalului scade când vârsta crește, arată și sondajul: 88% din cei sub 29 de ani au auzit de festival, în timp ce doar 57% din oamenii de peste 59 de ani știu că există Ideo Ideis în oraș. Notându-și în agendă, Silvia plusează, mai mult pentru ea, că „ar trebui să facem ceva pentru părinții voluntarilor” – știe că ei nu sunt cei mai mari simpatizanți ai Ideo, având în vedere că adolescenții lor stau mai mult plecați de acasă atunci când e festival.

Majoritatea liceenilor din Alexandria ajung să înțeleagă ce e Ideo pentru că i se alătură anual ca voluntari. „Festivalul ăsta deschide uși. Cunoști oameni aici, apar oportunități, pur și simplu pentru că vii și ajuți”, spune Valentin Vilău, care a fost anul acesta voluntar la ateliere și „pe unde mai era nevoie”. E bucuros că, de când are jumătate de păr vopsit și permis de conducere, îl bagă-n seamă și mai mulți oameni. La anul, speră să ajungă junior, un voluntar cu mai multe responsabilități, în echipa de transporturi.

Pentru mulți dintre ei, Ideo e șansa de a face parte dintr-un „lucru atât de mare, într-un oraș atât de mic”, spune Ana Maria Popa, la 14 ani voluntară pentru prima oară, chiar dacă uneori asta înseamnă să frece podele și alteori să fie responsabili de bunul mers al unui atelier. La finalul fiecărei ediții, voluntarii sunt chemați pe scenă în aplauze și aud de la organizatori că „fără voi festivalul acesta nu ar fi posibil” – ceea ce nu prea aud de la părinți, care nu înțeleg de ce merg să dea cu mopul pe acolo, sau de la școală.

Dincolo de oboseala acumulată în ani incerți și planurile profesionale care îi determină să se gândească la viitor, și Andreea, și Alex cred că impactul – oricât de mic – în comunitatea locală merită munca. Însă Andreea nu simte că orașul oferă un sprijin real festivalului pe termen lung, iar compromisurile calitative se adună an după an. În condițiile astea, n-ar deranja-o să-l vadă în alt spațiu. Alex, în schimb, simte că au făcut „pași mici și ireversibili”, direct proporționali cu implicarea lor – a unor oameni care n-au făcut antreprenoriat social full-time, ci au lucrat în pauzele de jucat și regizat. Crede că nu pot schimba obiceiuri de consum într-o comunitate cu fonduri limitate de pe un an pe altul.

Cătălin Ștefănescu, om de televiziune, omniprezent în festival și mentorul celor doi co-fondatori, spune că Ideo „e din Alexandria și e foarte important că există aici, că ar trebui să reziste aici, că intervenția comunitară o să se vadă în timp și atunci răspunsul o să fie pe măsură”. În același timp, tot ce poate face festivalul într-o „comunitate mică, cu probleme foarte mari”, depinde de finanțare, de relația cu autoritățile, chiar și de comunitate în sine. „Teatrul nu e ceva sexi, nu e ceva care să impună vreo formă de respect”, adaugă Ștefănescu, „dar ce se întâmplă aici produce niște rezultate uluitoare, la o scară foarte mică, de înțeles pentru destul de puțină lume, și-atunci trebuie să încerci să ai răbdarea să nu-ți amputezi aspirațiile”.

Cu o oră înainte de gala de închidere, scările de la Polivalentă devin catwalk. Rochii lungi cu spate gol, buze roșii, kimonouri satinate și turbane decorative anunță ultima seară de Ideo, un preview pentru ultima petrecere care se încheie, tradițional, la răsărit. Hărmălaia se-ntețește la intrarea-n sală, unde liceenii se-nghesuie să prindă cele mai bune locuri – de unde să fie și ușor să coboare să-și ia „biletul” către festivalul următor. Sala de peste 500 de locuri e plină, iar unii ajung să se ghemuiască pe scări. „N-a fost așa nici măcar la Pescărușul (n.r. unul dintre spectacolele invitate)”, șușotește cineva.

Când Alex Bogdan, prezentatorul galei, îi invită-n scenă pe Andreea și pe Alex, veselia se sparge-n două valuri succesive de aplauze și țipete ascuțite. Urcă pe scenă cu ochi mai mici și obosiți, dar cu același zâmbet ca-n prima zi. În cinci minute – una dintre cele mai scurte intervenții de-ale lor într-o gală de închidere Ideo – mulțumesc celor care au contribuit la existența acestui festival: părinților lor, șefului de serviciu al Primăriei, Eugen Delcea, „mulțumim că ne-ați răspuns întotdeauna la telefon”, fostelor co-directoare, Lavinia și Carmen, departamentului Shtanga Boyz și directorului ediției 13, Andu Ruscan, care primește mulțumirea dintr-o tribună laterală din sală. E prea devreme pentru oricare dintre ei să-și imagineze ce se va întâmpla la Ideo Ideis 14. Întorși la viețile și prioritățile lor, așteaptă mijlocul lui septembrie pentru feedback „la rece” și manevrarea planurilor de viitor. Andreea s-a întors pentru ultima zi de festival din București, unde a plecat să pună la punct vernisajul expoziției multimedia Blue Banks – o colecție de istorii personale a 18 femei din satele din Teleorman, o realitate-mozaic care o ajută și-n pregătirea primului ei lungmetraj. Alex a fugit și el două zile la filmări în timpul Ideo, iar după șapte zile de distracție, cu mai puțin damage control – spune că ediția a fost foarte bună – tot platoul de filmare îl așteaptă. Pe Andu, un compartiment de tren o va purta spre Măgura, cu bicicleta la purtător. După luni de pregătiri, o săptămână de emoții-n zig zag, intensitate și „expunere pe bune”, singurul plan pe care-l are e să stea puțin „în tihnă”.