Imposibilul

Timp de șapte ani, am frecventat un mic birou dintr-un bloc de la marginea orașului meu, Brno, Republica Cehă. Acolo, stăteam în fața Femeii, care-mi vorbea despre tot ce era de știut, sau cel puțin asta am crezut eu până foarte recent. Stări superioare de existență, mandale, extratereștri bântuind pe deasupra planetei noastre și sugându-ne energia. Foloseam cuvântul ăla mai des decât folosește un bigot cuvintele „biblie” și „Dumnezeu”. Energia era înțelegerea universului care mă înconjoară. Noi, ca-n teoria lui Einstein, eram materie și energie, unele părți fiind materie, altele fiind energie, iar altele, ceva între. Acel ceva putea fi controlat dacă știai cum. Eu credeam că știu. Nici măcar nu aveam suficientă autoreflecție încât să mă rezum la a crede. Știam! Iar când ceva nu ieșea, dădeam vina pe nepriceperea mea.

Cum a putut un copil cât de cât inteligent să creadă asemenea tâmpenii? A început destul de inocent.

Am fost, cel puțin potrivit mamei, un copil foarte bolnăvicios. Temerile ei în ce mă privea și diversele boli care nu-mi dădeau pace au făcut-o să-și piardă încrederea în medicina tradițională și să recurgă la cea alternativă. Fiind o creștină licențiată în inginerie, homeopatia a fost prima care i-a atras atenția, pentru că are o reputație de semi-legitimitate, sau poate pur și simplu a aflat de ea de la o prietenă și s-a gândit să încerce. Mă îndoiesc, însă, că s-a documentat temeinic.

Am început tratamentul homeopat pe la 6-7 ani. La început, nu era nimic ciudat în asta. Eram mic, naiv și aș fi mers în orice privință pe mâna părinților. În plus, tratamentul în sine nu era nimic deosebit. Mă duceam acolo, vorbeam despre visele mele, despre stresul de la școală sau alte chestii de genul ăsta, mama îmi cumpăra niște „medicamente” cu gust de zahăr dizolvat în apă și ne vedeam liniștiți de treabă.

Homeopata avea biroul în aceeași casă cu două etaje în care locuia împreună cu soțul ei. Îmi amintesc sala de așteptare, care avea o latură acoperită de un dulap plin de sticluțe de tot felul, cu etichete pe care erau scrise nume latinești lungi și misterioase. Era acolo și un afiș desenat pe care scria „Prea mult din orice îți face rău!”, cu o inimă umanoidă care făcea diverse activități. Una dintre ele era sexul, și îmi amintesc că asta m-a surprins. Nu ideea de sex, ci simpla existență a acelei imagini. Și nu pentru că n-aș fi știut ce era sexul. Pur și simplu pentru că părea nelalocul ei în sala sterilă și anostă de așteptare.

Vizitele noastre la homeopat s-au încheiat după câțiva ani, când am primit numărul de telefon al Femeii. Nu-i voi da numele. Un F mare e de ajuns.

Nu-mi amintesc prima vizită la ea, dar știu că mama stătea mereu în spatele meu, în timp ce vorbeam despre cele mai intime gânduri. Cred că aveam 12 ani, poate un pic mai mult.

Pe atunci, începusem să fac teatru și mă îndrăgostisem de scenă și de lumea actoriei amatoricești. Țineam atât de mult la ele, încât nu-i spuneam mereu Femeii ce voia să afle de la mine, sau îi spuneam, dar nu neapărat adevărul. Oricât m-aș strădui, nu-mi amintesc de ce făceam asta. Poate ca s-o testez, poate ca să apăr puțina intimitate de care aveam parte la teatru, sau poate numai ca să-mi dovedesc că pot. Și am putut.

Biroul Femeii era și fusese mereu plin de culoare. Pășeai în blocul vopsit în roșu și alb și așteptai ca cineva să deschidă prima ușă pe stânga, apoi erai întâmpinat cu un zâmbet și invitat să intri în sălița de așteptare cu pereți portocalii, pe care erau lipite mandale. Era plină de decupaje ale personajelor celebre de desene animate, cu pliante prinse pe o tablă de plută, cu „tahioni” (bucăți de carton și plastic cu mărimi între cea a unei monede și cea a unui coaster, despre care se spunea că au atins o stare superioară de existență energetică și, prin urmare, emit energii benefice). Sala aia de așteptare era călduroasă, primitoare, și nu semăna defel cu cea a unui medic sau a unui psiholog.

Camera ei era pictată cu alb și mov, iar pe peretele din dreapta era o poză de un metru jumate cu un mac roșu. Dincolo de perete era biroul ei atent aranjat, cu teancuri de hârtii, un telefon, o cană și un tahion. În stânga, era un fotoliu albastru adânc în spatele căruia era un scaun cu o cutie de șervețele în fața lui, niște jucării și cărți pentru copii. Femeia stătea în mijlocul celei de-a doua jumătăți a camerei, pe un scaun de birou negru, cu spatele drept „de parcă înghițise o riglă”, după cum spune mama. Cum aveam 12 ani și începusem să reacționez la tot felul de lucruri, nu putea să nu-mi atragă atenția decolteul ei care plutea mereu pe deasupra capului meu când se apleca să-mi vorbească.

Metodele ei de „vindecare” erau foarte diferite de cele homeopate. Ea a fost prima care mi-a vorbit despre energii și m-a lăsat încet, încet să mi-o explorez pe-a mea, care m-a direcționat (fără să mă împingă vreodată) spre medicina new age și, mai ales, spre psihosomatică. Învățăturile ei se axau în principal pe:

Mintea și corpul nostru sunt legate prin așa-zisa energie. Așa cum ne simțim rău psihic atunci când ne doare ceva, corpul nostru e afectat atunci când ne e rău psihic. Lucrurile astea au fost puse într-un sistem tip „cauză și efect” care numai vag nu poate fi numit.

Poți vindeca un „blocaj” (o problemă nerezolvată) prin iertare. Dar nu a lui Dumnezeu sau a altcuiva, ci a ta. Trebuie să te ierți și să mergi înainte. Dacă, de exemplu, ai spus un lucru rău, ți-ai plâns de milă, sau „ai spus ceva ce nu voiai să spui sau nu ai spus ceva ce voiai să spui” (citat dintr-una din numeroasele cărți de self-help new age și din practica Femeii), efectul e că te va durea în gât (ca de la gripă, după prea multe țigări sau de la prea mult zbierat în club). O cauză mintală are un efect fizic.

Partea stângă a corpului reprezintă partea ta feminină, iar cea dreaptă, partea masculină. Și asta nu privește exclusiv identificarea ta cu aceste roluri sociale. De exemplu: Dacă te doare gâtul pe partea dreaptă, cauza e cel mai probabil mintală. Dar, spun regulile, din moment ce durerea e pe partea dreaptă, oricare ar fi cauza mintală, ea e cumva legată de un bărbat, de masculinitatea ta sau de a altcuiva.

Femeia îmi spunea să mă ridic și să mă relaxez. Apoi îmi prindea mâinile și le apăsa ușor cu degetele arătătoare, ținându-mi încheieturile cu celelalte degete. Apăsa apoi și mai tare, numărând crescător de la unu – toți anii vieții mele. Dacă brațele mele se dădeau înapoi „cu ușurință” la un număr, spunea că e un blocaj în acel an al vieții mele. Folosea apoi tehnica asta pentru a indentifica o lună și o zi din acel an, și spunea că la acea dată am o problemă nerezolvată pe care trebuie s-o abordez și era tema mea să mă gândesc la asta.

Mi s-a spus că eu, și toți oamenii, suntem conectați la „Universum” (un termen definit ca: energia, materia și ființele din jurul nostru), care ne dă adevărata energie, informație, și ne leagă cu materia și cu celelalte ființe. Mulți cred că prin această conexiune e posibilă manipularea externă a realității înconjurătoare. Dar Femeia m-a mustrat când am adus vorba despre asta.

Sistemul de cauze și efecte era atât de rafinat, încât fiecare locșor de pe corp, fiecare organ, fiecare boală erau asociate cu o cauză mintală. Toate astea erau înșirate în diferite cărți, atât traduceri orientale, cât și cărți ale unor autori din vest (de exemplu, Vindecă-ți corpul de Luise Hay). Treaba semăna oarecum cu chakrele, în sensul că un blocaj mintal îți poate afecta corpul. Numai că sistemul ăsta era mult mai complex decât cel cu șapte puncte al chakrelor.

Cauza în sine e un lucru complicat. Încearcă să-ți derulezi în gând ziua și vezi dacă reușești să găsești mai puțin de cinci momente care n-au fost absolut perfecte. Probabil n-ai cum. Șaisprezece ore înseamnă o groază de timp și mereu va fi ceva cu care trebuie să te confrunți. Nu cedezi locul unei persoane în vârstă în autobuz și apoi te simți vinovat, primești un mesaj inoportun și aproape-ți scapi telefonul, nu prinzi autobuzul și te înjuri mai mult decât ar fi fost cazul, o ceartă măruntă, o îmbrânceală de la un străin, o privire ciudată de la un homeless singuratic, orice poate reprezenta o cauză.

Normal că dacă orice poate fi o cauză, iar rănile vechi nu se vindecă cu timpul, chiar și eu, un băiat de 12 ani, aveam mult de muncă, tot mai mult cu fiecare secundă trăită. O situație nefericită și foarte profitabilă.

Citind aceste lucruri, poate vi se pare că ar fi putut fi mult mai rău. Nu eram într-o sectă, nu eram constrânși (și chiar eram rar invitați) să mergem la adunări, nu plăteam bani grei pe remedii naturiste dacă nu voiam. Singurul lucru care ne costa – între 11 și 20 de euro – erau vizitele lunare sau bilunare.

Dar impactul mintal este mult mai puternic decât v-ați imagina. Când crezi tot și chiar mai mult din ce am descris, începi să te învinovățești pentru faptul că ești bolnav. Dacă te doare rău capul, e vina ta, dacă răcești, e din cauza lipsei tale de pricepere, să-ți rupi brațul e tot un semn de neputință; cancerul, SIDA, afecțiunile genetice, lipsa vederii, surzenia, membrele lipsă – toate pot fi vindecate prin psihosomatică și numai incapacitatea ta de a stăpâni metodele te ucide lent. Tu ești singurul responsabil de bunăstarea ta fizică și mintală.

Credința în sine nu e obligatorie, dar când te simți foarte rău sau ești doborât de febră, îți amintești ce ți s-a spus la una din ședințele de psihosomatică, mai degrabă de frică decât din vreun raționament clar, și ești dispus să încerci orice. Ești în stare să-ți petreci chiar și mai bine de o oră încercând să găsești cauza acelei prime dăți. Apoi te simți ușurat că ai făcut tot ce ți-a stat în putință, te faci bine (până la urmă, ai luat în continuare și medicamentele prescrise de doctor) și, gândindu-te un pic, ajungi la concluzia că e posibil ca starea ta să se fi îmbunătățit exclusiv de la medicamente. Dar nici psihosomatica n-a durut. Plus că, dacă chiar funcționează?

În plus, capeți sentimentul că corpul și intuiția ta sunt mai eficiente în a găsi „cauza adevărată” decât un doctor sau un psiholog. Un gând care persista în ciuda eforturilor mele sincere de a-l abandona. Toată chestia asta are un aer profund individualist. Tu și numai tu poți face lucrurile așa cum e cel mai bine pentru tine, dacă îți dai silința și urmezi instrucțiunile.

Medicina tradițională era considerată un simplu „leac pentru simptome”, dar nu pentru cauza reală – cauza mintală. Era normal ca cineva să primească un calmant pentru o fractură deschisă de braț. Eficient, în sensul că face durerea să dispară pentru o vreme, dar rana e în continuare acolo dacă nu adresezi cauza mintală, reparându-ți astfel brațul. Pe măsură ce înaintezi cu ședințele, ești încurajat să iei tot mai puține medicamente clasice.

Când te simți foarte rău, ai face orice ca problema să dispară. Și cu cât folosești mai des principiul cauzei și efectului în „tratarea” micilor probleme psihosomatice sau chiar imaginare, probabil cauzate de nocebo, cu atât vei aplica acest principiu și în cazul problemelor mai mari. Dar dacă situația ta se înrăutățește și pare că eforturile tale psihosomatice nu duc nicăieri, ești sfătuit să mergi la doctor, căci ai eșuat sau nu ai încă suficientă pricepere sau ai identificat greșit cauza, și e nevoie să iei „calmantul” momentan până vei fi din nou capabil să-ți analizezi lipsurile.

***

După vreo jumătate de an în grija Femeii, am aflat cu surprindere că tata, un om cu job de la 9 la 5, nu era de acord cu tratamentul meu. „Vrăjeli”, mi se pare că spunea despre ele. Dar cumva mama a continuat să meargă la ședințe și să ne ducă și pe mine și pe fratele meu cu șase ani mai mare. Și n-a luat mult timp să-l convingă și pe tata să o facă. Acum, tata pare la fel de convins ca Femeia că lucrurile astea funcționează.

Mie nu prea mi-au plăcut ședințele în primul an, dar senzația aceea neplăcută era vagă și greu de explicat. Între timp, eram modelat puțin câte puțin de Femeie și de credințele ei, în așa fel încât, doi ani mai târziu, nici măcar nu-mi mai aminteam de perioada de început.

Prietenii mei nu știau sau nu voiau să știe ce era în mintea mea. Mă expediau sau mă ignorau. Unii dintre ei aveau părinți similari și „tratamente” similare, dar nu vorbeam aproape niciodată deschis despre asta. Aveam prea multe jocuri de descoperit și jucat, prea multe glume de spus, fete de impresionat, școală de neglijat; discuții despre cele mai bune medicamente nu-și aveau locul în viețile noastre. Uneori se mai întâmpla ca cineva să se opună credințelor mele, dar cum amândoi știam prea puțin, nu ne rămânea decât să susținem că celălalt e un prost și nu înțelege și-și poate băga părerile undeva, apoi ne băteam capul cu asta și jumătate de oră mai târziu, ne vedeam mai departe de jocuri.

După vreo trei ani, eram prins. Psihosomatica devenise viața mea. Aflam secrete despre magie, energie, viață, moarte, și despre mersul Universului, care mă intrigau și, mai presus de toate, mă făceau să mă simt puternic și mai puțin singur în lumea mare și înspăimântătoare. Faptul că eram creștin a contribuit la întărirea credinței; eram mai pregătit să cred decât ar fi fost un copil sceptic. Aveam multe întrebări care primeau răspunsuri generale, sau reușeam să-mi construiesc propriile sisteme pe care Femeia rareori le contrazicea. În ciuda acestor lucruri, fără să știu de ce, o parte din mine respingea tot ce se întâmpla acolo. Mai ales acea parte care trebuia să trăiască zi de zi, să vorbească cu oameni, să facă teme, să joace jocuri etc. Cumva era nepotrivit, nedemn sau insuficient de livresc să aplic viziunea Femeii asupra vieții în lucrurile mărunte, de zi cu zi.

Pe la 15 ani, i-am spus mamei că nu mai vreau să mă însoțească la ședințe. Simțeam că nu mă înțelege și că prezența ei era motivul pentru care tindeam s-o mint pe Femeie. Privind înapoi, îmi dau seama că era începutul rebeliunii adolescentine. M-ar fi deranjat prezența mamei și la propria ei înmormântare. Conversația în absența ei s-a schimbat. Nu mai răspundea ea pentru mine, și acum aveam atenția completă a Femeii, ca sub un reflector, cu lumina ei ațintită spre mine, orbindu-mă întru tăcere și ascultare. Cam atunci s-au agravat lucrurile.

Femeia îmi spunea des că suntem supravegheați de agenți guvernamentali, de extratereștri și de demoni care pot lua chip uman oricând doresc. Îmi amintea că am niște probleme nerezolvate pe care le „târăsc” după mine ca pe o „ceață neagră”. Îmi vorbea despre elfi (mici creaturi pe care ea și soțul ei le văzuseră odată, și care, altfel, rămân invizibili), despre cum dacă scriu „Iisus” pe o sticlă, apa dinăuntru va căpăta energie, iar dacă scriu „Hitler”, va deveni aproape moartă, despre oameni care nici nu beau, nici nu dorm, doar „mănâncă” energia universului, despre scheme de electricitate gratuită și nelimitată care au fost distruse, iar inventatorii lor, omorâți. Chiar și illuminati s-au strecurat în conversațiile noastre, dar numai în mențiuni vagi, de parcă simpla pronunțare a cuvântului te putea omorî sau șterge de pe suprafața planetei. Mi-a spus de copiii ei care puteau mișca obiecte cu puterea minții și repara echipamente electronice prin incantații, despre abilitatea ei de a comunica telepatic cu bebelușii, despre vizita ei în Peru, unde a experimentat levitația într-un templu indian, despre cum vedea lumea ca fire de energie care pluteau în aer și cum nu putea distinge granița dintre corpul ei și restul lumii („ca-n Matrix, știi filmul, nu?”), despre cum simțea că vorbește cu strămoșii și despre cum a fost odată la un seminar unde a îndurat dureri fizice și mintale pentru a șterge păcatele strămoșilor ei. Îmi vorbea despre extratereștri veniți să ne ajute, să ne folosească sau ceva între, despre magi, peșteri, călugări, exorciști, vânători de fantome și fantome (care erau tratate ca un fapt divers), despre un cărturar ale cărui cunoștințe despre alchimie îl păstrează viu în timp și spațiu și îi permit să dea mai departe ce a învățat, despre cum eu și câțiva (nu orice) oameni nu ne-am născut de fapt pe Pământ ca „animalele umane”, ci sufletele noastre au venit (sau „au fost furate”, ca să folosesc cuvintele ei) de pe altă planetă și am fost ținuți aici prizonieri și cultivați pentru energia noastră. Reflecta pe tema proprietăților magice ale pietrelor, îngeri, șamani, sataniști, despre un bărbat care s-a vindecat vorbind cu dragonii, despre cum, după ce mori, îți părăsești corpul și plutești alături de alte forțe supranaturale sau te reîncarnezi. Și multe, atât de multe altele.

Probabil mă considerați deja un idiot. Un întârziat. Un imbecil care n-ar fi capabil nici măcar să scrie textul ăsta. Sau poate credeți că am inventat totul, că toate astea sunt ficțiunile unui copil.

Ce e important să înțelegeți e că acest fel de a vedea lumea, realitatea și sinele, a fost, din copilăria mea timpurie până aproape de vârsta adultă, singurul lucru care exista. Orice altceva era greșit. Dețineam tainele ordinii și haosului în univers, iar părinții mei mă încurajau să ascult, neatenți la specificul lucrurilor în care ajungeam să cred. Așa că am ascultat, am umblat gândindu-mă și visând la alte dimensiuni, am văzut modele și simboluri la orice pas, înțelesuri ascunse în cești de ceai, am vorbit cu părinții mei de parcă știam totul despre ei și îi puteam ajuta să devină mai buni, m-am imaginat adeseori zburând, și am crezut că zei și spirite mă însoțesc tot timpul. Și dacă aveam vreodată vreun dubiu, ce mă trăgea întotdeauna înapoi era ce m-a prins de prima dată. Durerea, frica, părinții mei și restul lumii.

Forme similare de tratament au înflorit și încă înfloresc peste tot în jurul nostru, ca urmare a unui reviriment al medicinii new age. Nu ia mult să afli că cineva apropiat știe să ghicească în cărți (tarot, oracolul îngerilor) sau că a fost la „constelații” (o practică în care iei alți oameni sau obiecte, le dai numele membrilor familiei tale și îi așezi aleatoriu într-un spațiu anume; apoi vorbești cu oamenii iar dacă nu e niciunul, iei locul rudelor și îți vorbești cu voce tare, presupunându-se că așa obții informații valoroase despre gândurile lor). Prietenii tăi pot fi interesați de acupunctură, meditație, simboluri antice, magie (neagră, naturală, sexuală, simboluri magice, un amestec din toate astea). Unii cred în puterea astrelor, unii au văzut oameni care sunt vampiri (bând sânge, stând treji toată noaptea), unii se bazează pe chakre (șapte puncte de pe corp aliniate orizontal din vârful capului până la baza coloanei vertebrale, fiecare reprezentând o anume parte a conștiinței. Chakrele se pot bloca și pot fi deblocate. Merită menționat că se crede că ultima chakră este „chakra coroanei” și că simbolizează ascultarea). Unii prieteni au apelat la spiritism, la fitoterapie (practic remedii pe bază de plante preparate acasă), la cristale și pietre pentru a înmagazina și a transmite energie, la horoscoape și citit în palmă. La un moment dat am văzut în peșterile din Brno, de sub dealul Stránská Skála, un cult al Caprei (considerată zeitate a fertilității) care se aduna regulat pentru a săvârși ritualuri (cu incantații și lumânări) în timpul cărora un bărbat și o femeie făceau sex pe un altar din piatră ca ofrandă supremă. Se foloseau prezervative și zăceau peste tot, pline.

Curând, am relizat că toată lumea avusese contact cu ceva ce părea supranatural (toate exemplele de mai sus sunt lucruri de care m-am lovit sau despre care am auzit de la prieteni apropiați). Toate acestea păreau să dea și mai multă credibilitate afirmațiilor Femeii, care a continuat să mă învețe și să mă edifice fără ezitare de-a lungul anilor.

Aceste practici new age sunt rareori promovate pe față. Se află de ele din vorbă-n vorbă, ceea ce, în mod ciudat, le conferă și mai multă și largă legitimitate decât studiilor care le contrazic. Misterul, actul de a merge contra realităților dure ale rațiunii, senzația de a accesa o putere străină altora, adeziunea fermă la individualism și la succesul atins prin nimic altceva decât prin puterea propriei minți, nevoia de un ajutor nou și netestat anterior pentru ca o rudă sau un soț să se facă bine, senzația că trăim în era unor reușite științifice pe care nimeni nu le înțelege, toate astea fac parte din farmecul practicilor new age. Și toate lucrurile astea mi-au dat târcoale pe msură ce creșteam într-o casă înclinată spre supranatural, metafizic și, în fond, irațional.

Deci nu, nu eram prost, încet sau imbecil. Nu eram sărit de pe fix, nici nu înțelegeam greșit lucrurile. Trăim înconjurați de astfel de lucruri. Nu se pune problema dacă ele există sau nu. Doar de cât de mult rău pot ajunge să le facă oamenilor. Și eu zic: Chestia asta te rănește, lasă cicatrici și, dacă ai noroc (ca mine), singurul lucru cu care te alegi până la urmă sunt probleme de moralitate, realitate și personalitate în viața de zi cu zi. Dacă ai noroc.

Ca să-mi închei povestea personală. Pe la 16 ani am renunțat cu totul la credința în Dumnezeul creștin și m-am cufundat în învățăturile Femeii. Părinții și fratele meu nu au renunțat niciodată la credința lor, dar Femeia mi-a spus că decizia mea a fost una înțeleaptă. Am căzut de acord că creștinismul e un soi de înșelătorie psihosomatică, o versiune diluată a ce făceam noi. Timp de vreo trei ani, am crezut orice mi-a zis și uneori chiar am îndrăznit s-o interoghez și chiar s-o contrazic, expunându-i dovezile mele. Dacă se dovedea că greșesc, eram încântat și simțeam că orizonturile mi se lărgesc spre un viitor mai bun.

Trecând printr-un episod mai dificil, în special din cauza tristeții profunde și a numeroaselor idei care mi se băteau cap în cap, am fost trimis de Femeie la un homeopat (altul, pentru că, așa cum s-a dovedit, homeopata mea din copilărie fusese internată la psihiatrie și, după ce ieșise, nu mai practica decât psihologia tradițională). Acesta, după ce a aflat detalii personale și întreaga mea istorie medicală, a părinților, a fratelui, a bunicilor și a câtorva rude îndepărtate, mi-a dat o soluție cu mercur și alte câteva metale în cantități infime, dizolvate în alcool. Mi s-a indicat ca nimeni în afară de mine să nu mai atingă sticluța, că trebuia sorbită numai dintr-o lingură de oțel și că, înainte de folosire, trebuia să agit de 20-30 de ori.

Mi-am revenit și mi-am văzut de viață. Dar chestia asta, pentru prima dată în mulți ani, m-a lăsat cu senzația că ceva nu e-n regulă. Mă străduisem ani de zile să devin mai bun și nu mă alegeam decât cu și mai multe probleme.

Finalul e pe cât se poate de lipsit de romantism. Uitându-mă la numerele de iluzionism ale lui Derren Brown, am ajuns să mă îndoiesc de multe din lucrurile pe care mi le spunea Femeia. Avea el un segment în care vorbește cu o femeie care crede în medicina new age. În el, ia o păpușică voodoo, îi leagă brațele, picioarele și capul. Tipa nu se mai poate mișca și după o vreme, rămâne fără grai. Dar Derren Brown explică că numai convingerea că nu se poate mișca sau vorbi o face incapabilă de asta. Dovedește asta spunându-i, permițându-i cumva, să poată. Și după o vreme, poate. Se mișcă liber. Răspunde. Pentru mine, asta nu a funcționat ca dovadă, dar a fost un motiv temeinic să pun sub semnul întrebării o grămadă de lucruri în care credeam.

Totodată, era o perioadă în care îmi dădeam seama că sunt bisexual și aveam nevoie de sprijin și de sfaturi mai mult ca niciodată. M-am dus cu aceste nevoi la Femeie la una din ultimele vizite pe care i le-am făcut. A dat din umeri privind sexualitatea mea și a răspuns că simte că nu sunt unul din oamenii „ăia”. Penultima noastră conversație a fost ceva de genul:

Eu: „Da, sunt de acord, dar… Aveți vreo dovadă pentru tot ce spuneți aici? Cum știu că e adevărat?”

O întrebare pe care ar fi trebuit să mi-o pun cu mulți ani în urmă.

Femeia: „Nu trebuie să-ți dovedesc nimic. Știu ce fac și știu de ce o fac. Nimeni nu te obligă să fii aici.”

După asta, m-am simțit trădat. Abia împlinisem 20 de ani, și credința mea în sistemul ei se zdruncina din temelii. Nici nu pot descrie halul în care am încercat să dau sens lucrurilor pe care mi le-a spus, să le sucesc în așa fel încât să sune ca dovadă a unei legitimități. Dar cred că ideea romantică a magiei într-o realitate altfel gri s-a prăbușit în sfârșit sub logică, și vraja s-a rupt. Câteva săptămâni mai târziu, mi-am dat seama că fugărisem iluzii și păcăleli ale minții. M-am dus acolo pentru o ultimă dată. Ca să-i spun, ca unei vechi prietene, că nu ne vom mai vedea, așteptând măcar o urmă de teamă, o tresărire care să-mi arate că știa că mă mințise în tot acest timp. Dar nu a făcut decât să-mi ureze noroc în noua mea călătorie prin viață cu cea mai mare convingere și siguranță de sine.

Relația noastră poate fi rezumată cel mai bine prin una din conversațiile noastre. Am întrebat-o odată dacă credea că există ceva precum realitatea obiectivă, pe care fiecare o percepe din alt unghi. Răspunsul ei a fost simplu. Nu. Nu exista nicio realitate. Numai unghiurile. Acum că-mi amintesc de acea conversație, îmi dau seama că era convinsă de ce spunea. Cuvânt cu cuvânt. Nu vedea nicio realitate. Așa ceva nu exista pentru ea, iar viața asta era o experiență trecătoare, dar importantă, în călătoria sufletului ei prin spațiu și timp. Dacă dragonii și vrăjile te puteau ajuta pe acest drum, atunci erau binevenite.

De la 6 la vreo 20 de ani am fost modelat de un sistem de vindecare și viziuni new age care nu pot fi dovedite decât cel mult prin teorii ale conspirației. Mai mult de jumătate din viața mea a fost petrecută în ceea ce acum mi se pare amăgire. Funcționează? Habar n-am. Părinții și fratele meu cred că da. E posibil, atunci, să mă înșel? Pare să fie o luptă nu doar între păreri și adevăruri, dar între moduri de a înțelege realitatea. Totul poate fi interpretat și pus în sisteme logice. Chiar dacă unele sisteme sunt mai puțin logice în sensul obișnuit al cuvântului decât altele.

Unii oameni cred că astea sunt lucruri destul de inocente, dar eu nici nu vreau să mă gândesc ce efecte au avut asupra altor oameni. Mă consider norocos că pot scrie aceste rânduri fiind, mi se pare mie, pe jumătate ieșit din întuneric. Dar poate desișul nu are sfârșit, poate doar zăresc un vârf de deal printre copaci. Zi de zi, oră de oră, trebuie să decid dacă să țin cu rațiunea și cu dovada, sau cu modul în care am crescut. Nu e o alegere ușoară, și cuiva care e doar un pic mai dezavantajat decât mine, puțin mai îndurerat, puțin mai pierdut în lume, prețul schimbării rațiunii pe confort îi poate părea just. Dar după părerea mea, prețul e prea mare, incalculabil și greu de estimat.