În căutarea politicianului de mâine

A luat o bucată de carton, a scris pe ea „Rock this country” și a ieșit în stradă. Era imediat după incendiul din clubul Colectiv și Oana Bîzgan a simțit că trebuie să iasă și să spună ceva. Dacă ai fi întrebat-o atunci despre planurile de viitor, nu i-ar fi trecut prin gând că ar putea deveni politician, candidat la parlamentare și apoi deputat.

În 2000, plecase în Suedia să studieze administrarea afacerilor, apoi a urmat un schimb de experiență la London School of Economics, iar în 2005, o bursă la Hautes Études Commerciales în Montreal. „Cumva, în mintea mea a fost mereu ideea că într-o zi voi veni să construiesc și să contribui acasă.” S-a întors în 2009 și a lucrat la mai multe multinaționale, precum Roland Berger sau Lafarge. S-a ținut departe de politică. Muncise să își construiască o carieră și, în sfârșit, avea timp pentru niște proiecte personale: voia să înceapă o afacere în agricultură și se gândea și la o firmă de servicii financiare.

Apoi s-a întâmplat Colectiv.

Pe 3 noiembrie 2015 se întorcea cu autobuzul de la o conferință de antreprenoriat de la Turnu Măgurele și și-a deschis Facebook-ul. „Am simțit că s-a schimbat ceva în mine. Am sunat acasă și am întrebat dacă poate să stea cineva cu copiii, că eu mă duc la protest.”

A ajuns acasă, a rupt o cutie pe care planificase să o arunce și primul lucru care i-a trecut prin minte a fost „Rock this country”. Avea 35 de ani, nu mai fusese niciodată la un protest, dar s-a alăturat celor 25.000 de oameni ținând pancarta cât de sus putea, până la două noaptea. Fotografia cu Bîzgan și cartonul ei a devenit virală. (Ba a fost și falsificată: în 2017 cineva a înlocuit textul cu „dăm foc țării dacă e nevoie”. Bîzgan a dezmințit și a republicat poza originală.) A doua zi, premierul Victor Ponta a demisionat. Când a văzut că președintele Klaus Iohannis a chemat reprezentanții societății civile la Cotroceni, Bîzgan i-a scris pe adresa găsită pe site-ul Președinției: „Domnule președinte, vreau să mă implic”.

Bîzgan este una dintre zecile de tineri români – experți în management, finanțe, comunicare, relații internaționale, politici publice, politici sociale, IT – care, în 2016, au decis să se implice în administrație și politică pentru a schimba ceva. Unii au zburat de la Londra, Paris, sau, ca mine, de la Beirut, unde am lucrat ca jurnalist; alții, care lucrau de ani buni în România în societatea civilă sau în companii, au schimbat traseul spre muncă. Timp de un an, au muncit cot la cot pentru a pune în aplicare ceea ce învățaseră. După încheierea mandatului guvernului tehnocrat, unii au ales să rămână în administrație, alții, ca mine, care am lucrat în Ministerul Afacerilor Externe, ne-am întors în domeniile noastre de activitate, iar câțiva, ca Bîzgan, au ales să intre în politică.

Numărul mare și entuziasmul unor tineri profesioniști care s-au implicat în 2016 în serviciul public, dar și numărul mare al celor care au manifestat în Piața Victoriei în februarie 2017 acuzând lipsa de încredere în politicieni ridică întrebări despre cine sunt liderii României de mâine. Cum se formează în România clasa politică? Ce traiectorie au tinerii care decid să facă acest pas și cine îi pregătește pentru responsabilitățile guvernării? Pe scurt, cum crește un lider politic în România și ce putem aștepta de la politicienii de mâine?

---

Președintele nu i-a răspuns lui Bîzgan, însă, după ce a fost numit guvernul tehnocrat, ministrul Economiei, Costin Borc, care o cunoștea din Lafarge, i-a propus să vină la minister. Nu i-a fost ușor să decidă. Mereu și-a dorit o viață simplă, la adăpost de ochiul scrutător al publicului, n-a vrut să-și expună familia și știa că, odată intrată în hora serviciului public, viața ei privată va avea de suferit. A hotărât că va face tot ce îi stă în puteri să găsească o cale de mijloc. (Spune că, până acum, a reușit să îi țină pe cei dragi departe de vâltoarea politicii.)

La Ministerul Economiei, Bîzgan a fost director de cabinet al secretarului de stat al Departamentului pentru Investiții Străine, InvestRomania, Manuel Costescu. Spune că echipa pe care a format-o i-a adus cele mai mari satisfacții, deși munca în guvernul tehnocrat a fost o cursă contra cronometru, cu trezit la șase dimineața și ajuns acasă după miezul nopții.

„M-a marcat faptul că am întâlnit alți oameni ca mine, care veniseră să contribuie, care nu s-au uitat la salariile mici și care nu s-au gândit la cariere în administrație, pentru că erau deja profesioniști desăvârșiți pe domeniile lor”, spune Bîzgan. În august 2016 a început să se gândească la ce ar putea face după ce guvernul tehnocrat își încheia mandatul în decembrie. Până la urmă, alături de Costescu și alți membri ai echipei, Bîzgan a demisionat la jumătatea lui octombrie pentru a candida la parlamentare din partea USR, deși știau că era un partid nou înființat și că n-avea cum să scoată un scor electoral foarte ridicat. „Nu asta a fost important”, spune Bîzgan. „Nu te duci la de-a gata, ci trebuie să pui umărul atât cât poți, să te uiți la colegul de lângă tine și să simți că poți să ai încredere în el și așa poți să muți munții.” Spune că USR a fost, practic, singura lor opțiune. Se simt oameni de dreapta, cred în piața liberă și în USR simțeau că i-au găsit și pe alții ca ei.

Prima ei surpriză a fost că au votat-o colegii de partid a patra pe lista pentru Camera Deputaților, la circumscripția 42, București. Nu știa nimic despre cum se face o campanie electorală, dar spune că, pas cu pas, au strâns donații, au împărțit fluturași, s-au obișnuit și cu dezbaterile electorale și au scos-o la capăt.

Bîzgan a fost acuzată în campanie că, deși demisionase de la InvestRomania, mai era membră încă în consiliile de administrație a trei companii, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, SALROM și Daewoo-Mangalia Heavy Industries, de unde lua un salariu cumulat de 7.000 de lei. Şi-a dat demisia din toate trei. Spune că oricum avea de gând să demisioneze dacă ajungea în Parlament. În campanie a militat pentru crearea unui mediu sănătos pentru antreprenoriat prin dezvoltarea unei agenții dedicate întreprinderilor mici și mijlocii. A mai promis că, în calitate de deputat, va avea ca prioritate și reintegrarea tinerilor NEETS (Not in Education, Employement or Training) prin programe de educație profesională și acordarea de subvenții de mobilitate pentru cei care se mută pentru a-și găsi un loc de muncă.

Încă învață artificiile muncii din Parlament și, uneori, are parte de situații absurde. Spre exemplu, cum să voteze de dimineață 230 de legi care au fost anunțate cu o zi în urmă, la cinci după-amiază, în condițiile în care site-ul Camerei Deputaților nu funcționează. „Dacă nu ai acces, ți se îngrădește practic dreptul de a reprezenta electoratul tău. Dar tu ești acolo, trebuie să votezi. Dacă nu te duci… pff, chiulești! Dacă te duci și spui că nu e procedural, se supune la vot și atunci pa.”

În Parlament, Bîzgan și colegii ei aflați la primul mandat au găsit exact ce au găsit și alți tineri intrați în vâltoarea legislativului românesc: o nebuloasă de proceduri și regulamente pe care cei cu experiență le navighează fără probleme, dar pe care ei trebuie să le învețe pe parcurs, în timp ce studiază propuneri legislative și votează zeci de legi în fiecare zi. „Asta nu înseamnă că nu sunt lucruri pe care vrem să le facem – și o să le facem –, dar avem nevoie de puțin timp”.

---

Puțin timp este chiar ceea ce-i trebuie unui tânăr politician care ajunge pentru prima dată în Parlament. „Primele șase luni sunt foarte grele”, spune Radu Surugiu, vicepreședintele Tineretului Liberal și fost deputat de Suceava în legislatura 2012–2016.

Surugiu, 32 de ani, originar din Piatra Neamț, a intrat în Partidul Național Liberal (PNL) în 2003, când era încă în liceu. Împreună cu un coleg de clasă, al cărui tată era membru PSD, au decis să se revolte și s-au înscris în PNL. Surugiu a lipit afișe în campanii electorale, a făcut voluntariat și a ajuns șeful filialei de studenți a PNL Piatra Neamț.

Înainte să devină cel mai tânăr deputat liberal în 2012, vicepreședinte al Comisiei pentru Apărare din Camera Deputaților și membru în adunarea parlamentară a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), Surugiu a condus cinci ani pepiniera liberalilor, unde tinerii sunt pregătiți să preia cârma partidului. Ca tânăr aspirant, a mers la traininguri organizate de partid sau de organizații guvernamentale pe comunicare politică, dezbatere publică, oratorie și chiar istoria României. A mers la conferințe și seminarii internaționale organizate de fundații politice ale partidelor din aceeași familie europeană.

Mai mult, liderii organizațiilor de tineret participă la ședințele biroului politic, alături de seniori. „E și asta o formă de mentorat. I-am văzut pe toți, am învățat de la ei și din greșelile lor.” Pe 23 februarie 2013, Surugiu împlinise 10 ani în PNL și două luni în Camera Deputaților. „Nu pot să descriu în cuvinte entuziasmul. Dar acum, uitându-mă în urmă, primele șase luni au fost cele mai crunte din activitatea mea politică. N-am înțeles mai nimic din ce se întâmpla în jurul meu.”

Deși, spre deosebire de Bîzgan, Surugiu avea multe cunoștințe politice și știa mersul politicii de partid, nu înseamnă că era pregătit pentru Parlament. Procedurile de funcționare și de scriere a legislației, activitatea unei instituții mamut ca Parlamentul României i se păreau alambicate, iar parlamentarii mai vechi nu au timp și nici interes să îi învețe pe cei mai tineri arta de a fi membru în legislativ. La începutul lui 2013, Surugiu s-a apucat de învățat regulamente și proceduri.

„Odată intrat acolo, indiferent de la ce partid politic este, un tânăr la primul mandat de parlamentar descoperă balaurii”, spune Surugiu. „Şi nu mă refer la ceilalți parlamentari. Mă refer la tot ce înseamnă acea structură. Președinții de comisii. Oameni vechi în Parlament, care știu statutul pe pâine. Realizezi atunci că trebuie să o iei de la zero, să înțelegi mecanismul, să înveți cum să scrii un amendament, cum să scrii un proiect de lege în așa fel încât să nu-ți fie întors din prima.”

Surugiu a înțeles repede, ca și Bîzgan, că e util să se concentreze pe o singură cauză. Dacă Bîzgan e hotărâtă să militeze pentru drepturile femeii, Surugiu s-a concentrat pe munca în Comisia de Apărare. Spune că în patru ani de mandat a prins domeniul și acum are idei pentru a dezvolta cercetarea militară, pentru că i se pare o zonă din care România poate câștiga.

Pe partea politică vrea să dezvolte conferințe pentru tineri politicieni în care să se dezbată securitatea cibernetică și știrile false. De când a pierdut la parlamentarele din decembrie – PNL n-a luat în Suceva decât două locuri de deputați, iar el era al treilea pe listă – Surugiu face consultanță pentru accesarea fondurilor europene de primării și consilii locale. Dar e la fel de implicat în politică, vrea să candideze din nou la parlamentare în 2020, iar, până atunci, vrea să promoveze tineri din PNL pe listele de la europarlamentarele din 2019.

---

Petre Florin Manole a învățat politica la locul de muncă. Din decembrie 2016 e deputat al Partidului Social Democrat (PSD) și secretar al Comisiei pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale. Manole, 33 de ani, a intrat în PSD în 2009, „cu mult înainte de valul de implicare civică”. A ales PSD pentru că este activist pentru drepturile omului și consideră că valorile care îl ghidează sunt de stânga. Ca să amintească generațiilor mai vechi din partid că au cam uitat de ideologie, a postat în glumă pe blogul personal o copertă de carte modificată, cu poza lui și titlul Singurătatea unui PSDist de stânga.

A terminat Facultatea de Istorie a Universității din București, apoi a coordonat o organizație care milita pentru egalitatea de șanse și drepturile tinerilor romi, a fost cercetător la Center for Roma Studies și a făcut relații publice la Institutul Național pentru Studierea Holocaustului. Nu a deținut o funcție publică imediat ce a intrat în PSD, dar a candidat la locale în 2012 și a devenit consilier local la primăria Sectorului 5. După trei ani în primărie a devenit membru în Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. A candidat la Camera Deputaților în decembrie 2016 și a câștigat. Comisia pentru Drepturile Omului, din care face parte, a dat la mijlocul lui februarie aviz favorabil unui proiect de lege cu privire la parteneriatul civil, care să ofere un cadru legal pentru conviețuirea între două persoane de același sex. Ca politician de stânga care crede în drepturile omului și libertăți cetățenești, Manole a fost unul dintre susținători, în ciuda faptului că unii dintre membrii conservatori ai propriului partid ar fi vrut să modifice Constituția, pentru ca, legal, familia să nu poată fi formată decât din bărbat și femeie.

Tocmai pentru astfel de situații a decis Manole să intre în politică. I se părea că partidele și politicienii nu se ocupau mai deloc de drepturile omului și, mai ales, nu se preocupau și nu înțelegeau problematica romilor.

Este mare fan al serialului The Wire și spune că motto-ul lui în viață este o parafrază a unei replici din film: „Ştii care e cel mai periculos lucru din România, nu? Un rom cu permis de bibliotecă”. Tocmai permisul de bibliotecă l-a ajutat și în cariera politică, pentru că nu l-a școlit nimeni în materie de partid. Pur și simplu s-a descurcat. A intrat în PSD și a fost, în mare măsură, pe cont propriu. Nu i-a plăcut nici să sară rândul sub pretextul competenței, pentru că în orice organizație, un nou venit, fie el și cu studii în străinătate sau expert în drepturile omului, nu poate fi dintr-o dată șef. „Un om care are studii, aptitudini pentru politică, care o ia de jos într-o organizație de partid, nu pierde decât foarte puțin timp. Ascensiunea lui va fi foarte rapidă,” spune Manole. Nici el nu a avut mult de așteptat. În câțiva ani a trecut de la consilier în minister, la consilier local și, în cele din urmă, a ajuns deputat.

Crede în competența îmbinată cu politica. „Nu poți face politică și să ai succes dacă nu reprezinți și un domeniu, nu doar niște oameni. Iar pentru mine a fost important să reprezint un domeniu: al drepturilor omului.”

Când zeci de mii de oameni manifestau în Piața Victoriei în februarie 2017 pentru că guvernul PSD a aprobat o ordonanță de urgență care modifica prevederile Codului Penal și Codului de Procedură Penală cu privire la abuzul și neglijența în serviciu, conducerea partidului era acuzată că a luat o decizie fără să consulte restul membrilor și mai mulți colegi de partid și-au dat demisia. Manole, în ciuda presiunii multor prieteni activiști a rămas în PSD. Acolo simte că îi este locul și nu dă explicații mai multe.

Nu ezită, însă, să facă notă discordantă când nu e de acord cu gesturile colegilor. Când parlamentarii PSD au ieșit din sala de ședințe ca să boicoteze un discurs al președintelui Iohannis, Manole a rămas. Acolo este locul lui de muncă și acolo se așteaptă alegătorii să-l găsească.

Din afară pare că, uneori, în politică intră și sunt promovați oameni pe pile. Poate că uneori e așa, dar foarte rar, explică Manole. „Există două categorii de oameni în politică în general: oameni care te ajută să câștigi alegerile și oameni care te ajută să guvernezi. [Dacă] un om este bine conectat pe strada lui și aduce voturi nu înseamnă că trebuie să-l pui ministru. Orice lider de partid știe că are nevoie de oameni competenți.”

---

Ciprian Necula, 37 de ani, politolog și activist pentru drepturile omului, a fost printre primii care au demisionat din PSD în urma protestelor din februarie. Necula a fost secretar de stat în Ministerul Fondurilor Europene, fusese numit de premierul Victor Ponta și a rămas în funcție în guvernul tehnocrat al lui Dacian Cioloș. Demisionase în octombrie ca să candideze la parlamentare pe lista PSD, dar n-a intrat în Parlament.

A stat doar trei luni în partid și spune că l-a dezamăgit lipsa dezbaterii și sistemul militarizat de a lua decizii esențiale. Nu a fost de acord cu felul în care conducerea PSD a decis să treacă prin guvern ordonanța de urgență, fără a le da șansa membrilor partidului de a-și oferi părerea și expertiza.

Înainte să intre în politică, Necula avea deja un nume. S-a afirmat ca activist pentru drepturile comunității rome, a fost prezentator de televiziune și a lucrat la Agenția de Monitorizare a Presei. A studiat științe politice la Şcoala Națională de Studii Politice și Administrative și a participat la cursurile din programul de leadership al Institutului Aspen România. Are un doctorat în sociologie terminat tot la SNSPA cu lucrarea Muncitorii romi în comunism. Evaluând experiența sa în administrație și politică, Necula spune că în România nu există o școală care te pregătește cu adevărat pentru o carieră politică, deși, în calitate de profesor asociat la SNSPA, știe că sunt tineri care vor asta. Cei mai mulți intră în ligi ale studenților sau alte organizații studențești și apoi în organizațiile de tineret ale partidelor.

„Problema intervine atunci când ajungi în partid. Atunci îți dai seama că toate ideile tale despre cum este organizat un partid politic sunt absolut irelevante.” Protestele i se par un semnal serios, pentru că strada cere o reformă a partidelor, o reînnoire a lor, poate chiar o reconstrucție.

---

Vlad Costea, 25 de ani, nu a vrut niciodată să se înscrie într-un partid politic, deși a candidat la primăria din orașul natal, Slobozia, la localele din iunie 2016. În adolescență fusese la o școală de vară a PSD, partidul dominant în județul Ialomița, unde l-a ascultat pe Marian Vanghelie, pe atunci vicepreședinte, în timp ce liderii Tineretului Social Democrat se jucau pe telefon. „Mi s-a părut scandalos că îl aplaudă și aclamă orice ar spune. (…) Erau tot felul de oameni care acum nu mai sunt pe scena politică din cauza condamnărilor.”

Costea a absolvit Ştiințe Politice la Universitatea București, a fost membru independent în consiliul facultății și apoi, din anul al III-lea, tot independent, și în Senatul Universității. Facultatea în sine nu l-a ajutat foarte mult în ceea ce privește cunoștințele despre guvernare. A făcut cursuri de teorie politică, relații internaționale, economie, drept, câte puțin din toate. Însă dezvoltarea capacității de a argumenta sau retorica nu au făcut niciodată parte din curriculum. L-a ajutat că s-a implicat ca reprezentant al studenților în Senat și Consiliu.

Ideea de a candida la locale i-a venit când era la Paris, cu o bursă la Institutul de Ştiințe Politice, și a aflat că profesorul lui de teorie politică candidase în localitatea unde se născuse, când avea puțin peste 20 de ani. Bătuse personal la câteva mii de uși ca să-i convingă pe oameni să iasă la vot. La fel a făcut și Costea în campania electorală pentru locale la Slobozia.

Tot în timpul bursei din Franța spune că a văzut modul de regionalizare francez și și-a dat seama că în România e nevoie de o regândire a regionalizării. „Am ajuns în situația în care urbanul mic a devenit echivalentul ruralului și în scurt timp va ajunge să fie depopulat și îmbătrânit. Iar tinerii nu au (…) nicio perspectivă.”

Costea însuși e un exemplu: e un tânăr cu studii universitare și nu are nicio oportunitate de a avea o carieră în Slobozia, unde s-a întors după facultate. Ar fi putut să rămână în București și să se angajeze la o multinațională. Dar el nu asta vrea. Vrea ca oamenii să aibă oportunități chiar dacă nu locuiesc în marile orașe.

Așa că și-a propus să schimbe ceva. Prima idee pe care a susținut-o în campania electorală a fost regionalizarea universităților, pentru a încuraja tinerii să rămână în orașele din provincie și companiile să își stabilească sedii și să caute talente acolo. Marile universități ar putea să-și organizeze programe de master în orașe apropiate (Slobozia e la două ore distanță de București) și asta ar crea și locuri de muncă și i-ar convinge și pe tineri că nu trebuie neapărat să plece pentru a avea o viață mai bună. N-a ieșit primar și nici nu se aștepta. A avut, de fapt un alt scop, pe termen lung: de a le arăta oamenilor că au motive să spere, că există idei dincolo de mediul în care sunt blocați. I se pare că partidele politice din România urmăresc doar succesul electoral pe termen scurt și nu își dezvoltă experți în politici publice. Exemplul PNL de la alegerile parlamentare i se pare cel mai relevant. „L-au promovat pe [neurochirurgul] Leon Dănăilă și căutau tot felul de oameni populari, (…) astfel încât să obțină numărul cel mai mare de voturi. Tactica lor se bazează pe sondaje.”

Costea spune că ar mai candida doar dacă ar ști că pornește cu mai multe șanse, pentru că „luciul de om nou” l-a pierdut în această primă campanie și nu ar mai fi un avantaj. Dar nu vrea să renunțe la lupta pentru schimbare politică. Vrea să rămână în mediul universitar și să predea după ce termină doctoratul în filosofie politică. Experiența campaniei îi va folosi nu la intrarea într-un partid politic mare, ci la a pune presiune asupra politicienilor din societatea civilă.

---

Tinerii valoroși nu au încredere în partidele politice pentru că și cultura organizațională, și modul de promovare și structura lor sunt incomplete, explică Codru Vrabie, consultant și trainer în domeniul guvernării, transparenței și politicilor publice.

Vrabie a observat că partidele din România se axează pe performanța electorală și pe promovarea în structurile interne. De pildă, un partid alege un președinte pentru că organizația locală a realizat cel mai mare scor la alegeri. Şi PNL, și PSD au procedat la fel. PNL a numit-o președinte interimar pe Raluca Turcan, pentru că organizația pe care o conducea la Sibiu a obținut cel mai mare scor la parlamentare. PSD l-a ales pe Liviu Dragnea la șefia partidului pentru victoriile din Teleorman.

„În momentul în care acesta este singurul criteriu de promovare a elitei în interiorul partidului, aduci la vârful procesului decizional oameni care, fiind specializați în recolta de voturi, gândesc absolut orice decizie din perspectiva asta”, spune Vrabie. De cele mai multe ori, strategiile sunt făcute până la următoarele alegeri, nu pe termen mediu și lung.

Acești lideri promovați pe criteriul succesului electoral se înconjoară adesea de oameni disciplinați, aleși pe criterii de loialitate personală, nu ideologice. Sistemul este militarizat, în care deciziile trebuie să ajungă „până la talpă”. Uneori tinerii se revoltă, alteori pur și simplu renunță la activitatea de partid pentru că nu mai sunt motivați.

Radu Surugiu spune că nu lasă lucrurile nespuse. Când vicepreședintele PNL Ovidiu Raețchi a făcut apel la tinerii implicați civic să se alăture partidului pentru că „numai oameni ca ei pot schimba în mod profund partidul”, Surugiu i-a răspuns pe Facebook că mulți tineri au renunțat la politica de partid pentru că seniorii nu le văd potențialul și caută soluții în afară: „[Poate] vii odată și ne cunoști. Suntem mulți, să știi. Şi te asigur că ai ce să vorbești cu noi. Şi cine știe, poate descoperi că avem tineri buni, pregătiți și încă proaspeți în gândire care pot revitaliza partidul.”

Vrabie spune că într-o organizație politică axată pe câștigul electoral rămân neexploatați oamenii care aduc în partid ideologie, teorie politică, știința managementului, comunicare pe idei, nu pe acțiune. „Nu-ți oferă nimeni o viziune despre cum va arăta România în viitor, care vor fi problemele cu care ne vom confrunta la vremea aceea, ca tu să poți să te pregătești din timp și să zici «Dacă peste 20 de ani, când aș putea să devin ministru, problemele vor fi de tipul X, eu așa îmi canalizez cariera»”, explică Vrabie.

Necula spune că a simțit această lipsă a unei proiecții a ideilor politice asupra modului în care partidul vede societatea în viitor. „Nu există școală ideologică”, concluzionează el.

Partidele politice din România au încercat modelul german de a înființa institute politice finanțate din bani publici. În Germania, Uniunea Creștin-Democrată este susținută cu proiecte de formare pentru tineri politicieni de Fundația Konrad Adenauer. Fundația Friedrich Ebert formează tinerii politicieni din Partidul Social-Democrat, iar Fundația Friedrich Naumann pregătește cadre pentru Partidul Libertății. (Toate au filiale și programe și în România.)

În România, însă, nu există o reglementare clară care să transparentizeze finanțarea de la buget a acestor fundații politice. Banii de la buget sunt insuficienți, iar institutele politice precum Institutul Ovidiu Şincai al PSD, Institutul de Studii Liberale sau Institutul de Studii Populare al fostului Partid Democrat Liberal (PDL) s-au decredibilizat în timp, au încetat colaborările cu fundațiile germane și nu prea au mai produs nimic în ultimii ani. Vrabie spune că partidele au făcut o eroare de strategie când s-au entuziasmat că își fac institute de studii politice și fundații. Unele au devenit locurile în care sunt trimiși oameni care au fost cândva în linia întâi, dar nu mai dădeau rezultate electorale. Altele sunt populate cu tineri activi, care deranjează în partid. „Ia du-te, măi băiete, și demonstrează tu ce știi, ce poți”, spune Vrabie. „Trimițându-l acolo, l-ai decuplat de la mecanismele decizionale și el îți pune pe masă niște produse de foarte bună calitate, dar pe care conducerea partidului nu le folosește.”

---

Una dintre probleme este că nici universitățile românești nu produc destui absolvenți competenți care să intre în politică cu expertiză solidă. Iulian Fota, directorul Colegiului Național de Informații al SRI, fost consilier de stat al Președintelui Traian Băsescu, spune că universitățile din România nici nu au cum să mai producă absolvenți competenți pentru administrație și politică, pentru că întreg sistemul educațional universitar a fost mutilat de regimul comunist.

Fota a condus și Colegiul Național de Apărare, instituție din subordinea Ministerului Apărării Naționale, unde politicieni și vârfuri ale administrației fac cursuri postuniversitare de perfecționare în domeniul securității. Pentru a fi admiși, candidații trebuie să fie nominalizați de guvern, servicii speciale, partide politice, administrația prezidențială, societatea civilă sau mass media. Printre absolvenți se numără deputați, senatori, miniștri sau șefi de partide – de la Liviu Dragnea, la fostul președinte al PNL, Alina Gorghiu, la fostul vicepremier Gabriel Oprea, la fostul premier Victor Ponta. (Gorghiu a declarat în 2012 că nu consideră cursurile reprezentative pentru CV-ul ei.)

Fota spune că, dacă în perioada interbelică România reușise să producă valori și universitățile erau la nivel european, epurarea la care a fost supusă societatea după 1948 a afectat cultura și educația. Unii profesori universitari au supraviețuit anilor 1950 și au reușit să educe o elită intelectuală care se afla în administrație și politică în anii 1980, când și Securitatea își recruta membrii dintre vârfurile facultăților. Dar al doilea „val de impostură” generat de teama lui Nicolae Ceaușescu că ar putea pierde puterea a decimat orice urmă de competență. „România are o criză în educație pentru că are o criză a educatorilor”, spune Fota. A observat că cei mai buni studenți aleg adesea să plece din România, cei medii ajung în mediul privat, iar cei mai slabi ajung să se angajeze în administrație.

Lucrurile încep să se schimbe, însă, odată cu apariția unor profesori noi. Mădălina Mocan, asistent universitar și doctorand la Facultatea de Ştiințe Politice a Universității Babeș-Bolyai spune că atât ea, cât și colegii ei încearcă să îi îndrume pe studenți și în afara orelor de curs. „Încercăm să le transmitem că trebuie să își formeze niște portofolii de competențe, de lucruri la care se pricep, că trebuie să fie foarte buni la ceva, dar trebuie să fie și pregătiți ca la trei sau patru ani să le schimbe din cauza vitezei cu care se schimbă societatea.”

Pentru schimbarea clasei politice într-una competentă e nevoie de societatea civilă, de toate partidele politice și de instrumente de dialog care să structureze un proces de reformă credibilă și pe termen lung, explică directorul executiv al Institutului Aspen România, Andrei Ţărnea. Institutul, o filială a organizației non-profit înființată în SUA în 1949, are ca scop promovarea unui dialog informat și critic pe diverse teme de interes pentru societatea românească și cultivă implicarea socială a liderilor din mai multe domenii.

Aspen România, condus de fostul ministru de externe și fost președinte al PSD Mircea Geoană, la fel ca multe organizații neguvernamentale și chiar companii private, încearcă să suplinească ceea ce sistemul educațional românesc nu oferă. După 10 ani de activitate, Ţărnea spune că Young Leaders Program, programul de un an destinat tinerilor lideri din mediul de stat, privat și din societatea civilă, rămâne cel care a adus cele mai mari succese. Recentul Guvern tehnocrat a adunat mulți dintre absolvenții programului, printre ei secretari de stat și fostul ministru al Sănătății, Vlad Voiculescu.

„Ceea ce cred cu toată sinceritatea este că programul le oferă un avantaj, un instrument care să amplifice impactul lor social, comunitar, profesional pentru că îi aduce împreună cu un număr de oameni din același spectru, poate cu alte perspective, cu alte ideologii, cu alte valori, dar care împreună cred într-o bună societate”, spune Ţărnea.

Un alt program de training a fost conceput de Centrul Român pentru Politici Europene și OMV Petrom și constă în seminarii de două sau trei zile, organizate de două ori pe an, în care tineri politicieni cu potențial de lideri trec prin teorie, exerciții practice și sunt încurajați să dialogheze. Mulți dintre cei care au trecut prin cursuri sunt acum membri ai Parlamentului European, parlamentari și miniștri.

Ţărnea spune că liderii trebuie să aibă un set de valori sănătoase, să aibă cu adevărat puterea și să fie competenți. Acum, aceste elemente lipsesc. „În consecință, elita politică trebuie reinventată ca într-un avion în zbor.”

Schimbarea a început deja în partidele politice, crede Radu Magdin, consultant politic, fost purtător de cuvânt al Social Democraților europeni și fost consilier pro bono al premierului Victor Ponta. La alegerile parlamentare din decembrie 2016, mulți dintre vechii parlamentari nu s-au mai regăsit pe listele PSD și PNL. „Acest lucru semnalează faptul că, totuși, listele se reînnoiesc.” Dar, spune Magdin, e nevoie de mai multă implicare din partea unei generații de oameni talentați care s-au refugiat în mediul privat, care au crezut că pot ignora viața politică cât timp au succes individual. „Ei trebuie să înțeleagă că puterea nu se dă, puterea se ia.”

Vrabie crede că, teoretic, există posibilitatea ca un val de tineri implicați civic să se orienteze către marile partide și să le reformeze din interior. Însă, posibilitatea practică ca acest lucru să se întâmple este foarte redusă. Motivul, spune el, este banal: „Tu n-ai fost cu noi la lipit afișe”. Vede o singură ieșire din criza de competență: e nevoie ca pe piața politică din România să apară două ideologii alternative, una de stânga și alta de dreapta, care să ofere o viziune despre cum ar trebui să arate România anului 2030. „Abia atunci”, explică Vrabie, „PNL și PSD fie se destramă, fie se reinventează pentru a încerca să absoarbă noile formațiuni”.

---

Ana Maria Luca a fost redactor-șef la Agerpres pe politică internațională și s-a întors în România în 2016, după ce a făcut ani de zile jurnalism în Liban și prin tot Orientul Mijlociu.

Articolul a fost modificat față de versiunea originală publicată în DoR#27 pentru a reflecta mai bine nuanțele poziției lui Vlad Costea despre regionalizare și reprezentare politică. De asemenea, au fost corectate câteva informații care în forma inițială erau incomplete sau greșite.

Acest material a fost realizat în programul de burse jurnalistice „Viitor la purtător”, susținut de NN România și organizat de DoR.