În căutarea sustenabilității la sat

Ioana Dușe are 31 de ani și studiază sustenabilitatea la Universitatea Leuphana din Lüneburg, Germania. În perioada studiilor doctorale, a petrecut trei luni prin satele din Transilvania, realizând sute de interviuri și ateliere, ca să găsească un răspuns la întrebarea: cum va arăta Transilvania peste 30 ani? Scopul era să identifice inițiative sustenabile la sat care ar putea fi modele pentru viitor. Experiența de pe teren a învățat-o că Transilvania e plină de „semințe prețioase”, de idei pozitive, dar și că acest peisaj e completat adesea și de sate învecinate în care nu există energie electrică. 

Pentru Ioana, sustenabilitatea nu mai e doar obiect de studiu, ci stil de viață. Spune că și-a format „prostul” obicei de a da sfaturi prietenilor și familiei despre mâncare și cumpărături, pentru că e important ca oamenii să devină mai responsabili față de planetă. 

Am stat de vorbă cu Ioana despre cum arată sustenabilitatea în satele românești și ce putem face noi, ca cetățeni responsabili, să contribuim la dezvoltarea durabilă a locului în care trăim. Discuția a fost parte din expoziția Acasă: wohin?, care explorează viețile românilor din Germania, care e legătura lor cu acasă și ce-i mai leagă de România.

Ce este sustenabilitatea și de ce e ea importantă?

Simplu spus, sustenabilitatea înseamnă a trăi astfel încât ceea ce consumăm să nu depășească cu mult ceea ce producem. Este grija pentru planeta noastră, astfel încât ea să poată continua să aibă grijă de noi. Într-o lume durabilă există un echilibru armonios și sănătos între resursele de care dispune pământul, interacțiunea dintre acestea și toți locuitorii săi. Cu toții avem un rol de jucat pentru a contribui la o astfel de lume durabilă.

E important să vorbim despre sustenabilitate fiindcă devine din ce în ce mai vizibil că există o criză de sistem, cu o componentă ecologică și o componentă economico-socială. Oamenii au transformat pământul dincolo de posibilitatea de refacere imediată. Dar în loc să privim înapoi cu disperare, ar trebui să privim înainte, pentru a vedea ce putem face și pentru a ne regândi sistemele în așa fel încât să nu mai continuăm pe aceeași traiectorie pe care am început.

Ce te-a inspirat să studiezi sustenabilitatea? 

Una dintre principalele motivații are legătură cu copilăria mea petrecută în Baraolt, fost oraș minier din județul Covasna, și la bunici. Am crescut într-un mediu care poate fi caracterizat prin simplitate. Făcutul pâinii, grădina bunicilor cu câteva animale care erau principalele surse de hrană, grija față de cum își foloseau resursele sunt amintiri care acum fac obiectul studiului meu. Atunci nu știam că se numesc „sustenabilitate”. 

Am norocul să trăiesc într-un loc și să mă învârt în jurul unor oameni pentru care aceste valori despre care vorbesc sunt la fel de importante. Facultatea de Sustenabilitate din cadrul Universității Leuphana a fost locul potrivit unde să mă formez ca viitor cercetător în domeniul sustenabilității. Unul din aspectele primordiale pentru mine a fost să înțeleg mai bine cum pot eu, ca simplu cetățean, să contribui la schimbarea pe care doresc să o văd și ce presupune acest lucru la nivel de cercetare, dar și la nivelul comportamentului meu zilnic. 

„Un principiu al sustenabilității: să nu schimbi mult, să păstrezi simplitatea”

De ce ați ales regiunea rurală a Transilvaniei și care au fost concluziile studiului?

Înainte de a începe proiectul, o echipă de la Universitatea Leuphana mai făcuse un studiu în Transilvania, în 2011, extins pe mai multe paliere care studiau comuniunea oamenilor cu urșii, felul în care sătenii văd schimbările pe termen lung în ceea ce privește peisajele și schimbarea biodiversității. Foarte mulți dintre colegii mei sunt atrași de zona Transilvaniei pentru că consideră că avem un hotspot al biodiversității, că avem valori culturale, iar felul în care se face agricultură în multe dintre aceste sate păstrează stilul vechi, de subzistență. Asta e în contrast cu ceea ce vedem în Germania sau în țările nordice, unde vorbim mai degrabă de intensive farming (agricultură industrială).

Am petrecut pe teren aproape trei luni. Am venit cu dorința de a identifica probleme în comunitățile rurale și am pus la masă toți actorii: oameni din administrația locală, ONG-uri și sătenii. Dincolo de cum ar arăta Transilvania peste 30 de ani, ne-am întrebat mai simplu – ce avem în momentul de față aici și poate fi consolidat și replicat? Am început să identificăm diferite grupuri și asociații care activează în dezvoltare rurală, patrimoniu cultural, în educație, și care au ca scop păstrarea tradițiilor, care ar putea facilita aceste întâlniri. Am stat de vorbă cu peste 30 de asociații care au descris activitățile pe care le au în sate și pe care noi le-am considerat oportune. Printre ele, Mihai Eminescu Trust, Asociația Vecinătății Femeilor din Saschiz, Fundația Adept, GAL-urile din regiune, Asociația Pogány-havas, Eco Ruralis sau Food Waste Combate.

Pe de altă parte, deși mi-a plăcut să fac studii în Transilvania, consider că regiunea e saturată. Nu m-aș duce într-atât de departe să spun că ceea ce se întâmplă în Transilvania e reprezentativ pentru România, pentru că nu este. Una dintre sugestiile pe care le-am avut la final a fost că e necesar de urmărit și situația în alte zone. 

Ce inițiative ați găsit la sate și ce le face sustenabile?

Transilvania este plină de „semințe prețioase” (așa am numit noi metaforic numeroasele activități și inițiative întreprinse de oamenii care trăiesc și muncesc aici) și de exemple pozitive. În demersurile lor, asociațiile încearcă să păstreze o anumită simplitate, anumite tradiții și valori, să reducă din conceptele care duc în direcția globalizării, să reînvie în comunitate lucrurile care cândva funcționau, dar care acum și-au pierdut din esență.

Majoritatea vorbeau de un anumit soi de prosperitate economică. Dar o prosperitate care nu se traduce prin „Să ne îmbogățim”, ci o viziune care înseamnă „Suntem bine, nu ne lipsește mare lucru și nu vrem neapărat mai mult”. Unul dintre principiile fundației Mihai Eminescu Trust de atunci era să nu asfalteze drumul până în Viscri. Mulți săteni au înțeles că, dacă păstrează formă autentică a satului, care aduce aminte de perioada bunicilor, ea poate reprezenta o atracție pentru turiști. Ăsta e un principiu al sustenabilității descris de ei: să nu schimbi mult, să păstrezi simplitatea.

Un alt exemplu întâlnit e Sărbătoarea Rabarbărului de la Saschiz, un eveniment cultural organizat o dată pe an în luna mai, care sărbătorește valoarea gastronomiei locale, utilizându-se planta de rubarbă ca punte pentru a consolida identitatea locală. Festivalul servește astfel ca un spațiu cultural pentru a împărtăși cunoștințele culinare, aduce o valoare adăugată speciilor locale și reactivează vechile forme de organizare socială.

Ce mai fac astfel de inițiative e că sprijină agricultura la scară mică, care e esențială, pentru că a modelat atât valorile sociale, cât și cele ecologice din Transilvania. Au apărut numeroase activități și ONG-uri care au ajutat micii agricultori să obțină acces la subvenții din partea Uniunii Europene pentru gestionarea sustenabilă a terenurilor, a resurselor locale, și care au pus în egală măsură accentul și pe promovarea drepturile țăranilor, susținerea accesului la pământ, promovarea agriculturii ecologice, dar și susținerea suveranității alimentare.

Ai vreo lecție pe care ai învățat-o după cercetările făcute prin satele românești? 

Sunt două aspecte care mi-au rămas înrădăcinate și care vin la pachet cu niște emoții de fiecare dată mă gândesc la munca pe teren. Primul e legat de discrepanța dintre mediile rurale în România, de diferența dintre satele aflate în aceeași regiune. Într-una din cercetările pe care le-am desfășurat în estul Transilvaniei (în microregiunea Pogány-havas) în 2017, am constatat cu o oarecare stupoare traiul pe care îl aveau oamenii din acea regiune. Au fost sate care se aflau la puțini kilometri distanță unele de altele și în care oamenii, pe lângă faptul că nu aveau energie electrică (de niciun fel), nu aveau nici condiții să își depoziteze alimentele (în special carnea și mâncarea gătită), fiind nevoiți să își sape o groapă cât mai adâncă, ferită de lumină, pe post de spațiu „rece” de depozitare. Cumplit!

Țin minte că tot acești oameni au fost cei care m-au invitat să mănânc cu ei, la o „masă” improvizată dintr-un butuc mare de lemn. Am refuzat politicos, văzând că aveau o cantitate de mâncare suficientă pentru ei și cei doi copii, dar au insistat să îmi dea o bucată din cârnații afumați.

În ziua aceea nu am mai avut puterea să continui munca pe teren. Eu venisem să îi întreb despre cum văd ei acceptarea tehnologiilor de energie regenerabilă, însă în contextul acela ce puteam să-i mai întreb?! Deși cunosc bine regiunea, fiind născută în apropiere, diferențele acestea pe care le-am observat atât în România, cât și în Germania, mi-au schimbat percepția cu privire la felul în care ar trebui să facem cercetare, bazată în primul rând pe nevoile comunităților, și să nu ne gândim la ce ar fi interesant de studiat doar pentru că se aplică în alte țări sau chiar regiuni din țară. Cu alte cuvinte, este important să acordăm atenție contextului.

Ce model de sustenabilitate din Germania l-ai vedea replicat în zonele rurale din România?

Una din inițiativele pe care le-am descoperit în Germania (în regiunea Oldenburg) și pe care aș vrea să o văd implementată și în zonele noastre rurale este așa numitul Food Policy Council (FPC) – un fel de consiliu sau grup de lucru cu putere politică, care își desfășoară activitatea pe teme centrate pe hrană și sisteme alimentare. 

Aceste forme de organizare sunt adesea inițiate de simpli cetățeni, cu scopul de a transforma sistemele agro-industriale predominante. Un astfel de consiliu cuprinde și alți reprezentanți ai sistemului alimentar (de la producători, la consumatori, la retaileri, la cercetători, la cei din sectorul privat și reprezentanți ai autorităților locale). FPC-urile se implică adesea în cercetare și fac nu doar recomandări, ci au puterea de a propune politici alimentare. De cele mai multe ori propun practici alternative de consum, de producție alimentară și încearcă să modeleze politicile alimentare la nevoile comunității, bazându-se pe resursele disponibile și pe dovezile științifice. 

„Ar trebui să facem cercetare bazată în primul rând pe nevoile comunității”

Care ar fi o soluție sustenabilă pentru zonele urbane?

Să luăm una din categoria „risipa alimentară”. Pe mine mă șochează cât de des cumpără oamenii produse din supermarket, în loc să le ia direct de la producători locali, fie din piață, fie prin diferite inițiative, tip food-huburi, cum ar fi Cutia Țăranului sau Nod Verde. În 2016, a existat legea supermarketurilor, care propunea că 51% din produsele de la rafturi să fie românești. Proiectul de lege a fost blocat de Comisia Europeană printr-o procedură de infringement, care considera că e o lege protecționistă, pentru că limita accesul altor mărfuri. 

Dar există o soluție pentru asta. În Germania, de exemplu, e un lanț de magazine foarte mari, Alnatura, răspândit mai ales în Germania de nord, în care toate produsele oferite provin de la producători locali din regiunea respectivă și au certificate bio. Clienții, în special studenții sau pensionarii, primesc stimulente – cu cât cumpără mai des din magazin, primesc în plus trei mere sau reduceri de 30%. Iar cifrele din ultimii ani arată că procentul celor care cumpără din Alnatura a crescut foarte mult. Din punct de vedere al risipei alimentare, astfel de inițiative au contat. 

Un alt exemplu care îmi vine în minte, în zonele unde consumul serviciilor este mai mare, se leagă de apa de ploaie. Spre exemplu, la Universitatea Leuphana, apa de ploaie este capturată și refolosită. Mai precis, e captată și transmisă în rezervoarele WC-urilor. Culoarea apei nu este cea mai estetică, dar pe nimeni nu deranjează asta. Mai mult decât atât, această apă de ploaie este folosită și pentru udarea biotopului de lângă universitate (o gradină comunală în care se cresc legume se sezon, avem ceva stupi de albine și se colectează și miere, plus câțiva pomi fructiferi). Mi-aș dori să văd așa ceva și în universitățile din România sau cel puțin să îmbunătățim condițiile, în așa fel încât să eficientizăm resursele de care dispunem.

Noi cum putem fi cetățeni mai responsabili în viața de zi cu zi?

Recomand ca înainte de a cumpăra un produs (un avocado adus din Mexic sau carne de vită din Spania), să facem un simplu exercițiu de imaginație și să ne gândim la toate aspectele economice, sociale și de mediu implicate în acest ciclu de viață al produsului. Ciclu de viață înseamnă totalitatea proceselor implicate, de la achiziția materiilor prime sau generarea resurselor naturale, până la post-utilizare. 

Simplu spus, să ne gândim la câte resurse consumăm pentru obținerea acelui produs de carne: pentru a crește vaca avem nevoie de hrană, această hrană trebuie cultivată, iar, de cele mai multe ori, pentru obținerea terenului arabil, se defrișează păduri; la toate acestea se adaugă munca agricolă, procesarea și transportul furajelor, creșterea animalelor, sacrificarea și procesarea lor, transportul produsului finit și eliminarea deșeurilor. Sunt doar câteva dintre procesele implicate, dar suficiente încât să ne pună pe gânduri cu privire la deciziile noastre de cumpărare și consum. 

Eu, de exemplu, prefer să cumpăr second-hand, de la haine, la mobilier. E important să cumpărăm produse de îmbrăcăminte din materiale cât mai sustenabile, cum ar fi mătase, in, cânepă, lână, bumbac organic. Cumpărând mai puțin ajungi să îți folosești obiectele vestimentare la adevărata lor valoare și în același timp susții și micii producători. Când văd că am frigiderul gol nu mă panichez, nu înseamnă că nu am ce să mănânc, ci în primul rând înseamnă că am consumat tot ce mi-am cumpărat în materie de alimente în ultimele zile. Bunicii mei îmi dădeau sfaturi bune când îmi spuneau să nu fiu risipitoare.

Un proiect despre transformarea satului românesc.