În ritmul meu

Stăm în liniște, iar eu aștept, ca în fiecare vară în care vin să o vizitez, să înceapă povestea pe care o știu și în somn: „Câte am pătimit și cu tine. Te-ai născut prematur, aveai un kil 200 și ți-am dat să mănânci cu seringa, că altfel nu puteai”. Spune că eram prea mică. Prea fragilă. Că trebuia să mă protejeze, ceea ce au și făcut, ani la rând: pastile, vizite la medici, electroencefalograme, sfaturi să o iau încet, ca să nu obosesc. 

M-am născut în decembrie. Mama spune că mă aștepta în februarie. Însă nu doar de asta a fost greu. Mi-a povestit că, după ce m-am născut, medicii nu m-au pus imediat la oxigen (o poveste îmbârligată, cu un nene care s-a folosit de tubul de oxigen ca să umfle o roată la mașina directoarei), motiv pentru care nu mi s-a oxigenat creierul. La cinci zile după, bunicul, șofer pe ambulanță, m-a luat acasă pe semnătură, ca să petrec sărbătorile cu ei. De asta cred că iubesc Crăciunul. Pentru cum aduce oamenii împreună și pentru filmele siropoase în care magia rezolvă toate problemele. 

Povestea bunicii m-a înfuriat mulți ani, pentru că simțeam că îmi scoate ochii cu grija pe care mi-a purtat-o. Că hrănește o narațiune de familie de care voiam să scap. Decisesem, imediat ce am plecat la facultate, că trecutul ăsta nu vine cu mine. Că n-am să las să mă definească orașul mic și nașterea prematură, și notele, și încrâncenarea cu care am încercat să demonstrez că și eu pot. Nu o să îmi mai spun nici mie despre asta și nici oamenilor pe care îi întâlnesc. 

Însă, an de an, bunica îmi reamintește că am fost un copil „special”, unde special înseamnă unul de care trebuie să ai constant grijă. Anul ăsta, odată cu mutarea în propria casă, am decis să nu mai ignor această poveste, acest istoric medical și personal, și-am încercat să le înțeleg. 

---

Am primit dioptrii de 1,75 la fiecare ochi și ochelari mari și rotunzi care îmi acopereau toată fața. În pozele din copilărie sunt o claie de păr scurt și ondulat, rochii cu buline, cu voaluri, cu flori, și mereu ei, ochelarii cu sticlă groasă, cu ramă albastră sau crem, din plastic sau din metal. 

Acum am dioptrii de 0,5 la fiecare ochi, iar dacă nu trebuie să mă uit la un obiect foarte îndepărtat, mă descurc și fără. Cred însă că arăt așa de diferit fără ei, încât aleg să îi dau jos doar în fața persoanelor apropiate. Cu cearcăne prea adânci și prea negre, pe care ochelarii le acoperă, deși medical, nu am descoperit cum au apărut. Cu strabismul care se activează seara, când sunt obosită. „Vezi că eu sunt în fața ta, nu în partea cealaltă”, e gluma pe care o face frate-miu cel mai des. 

Când am mai crescut și am început să mă joc afară cu copiii, mama spune că mi-a ținut un discurs motivațional. Că sunt minunată și frumoasă cu ochelari. Că vor fi copii răutăcioși care îmi vor spune „aragaz cu patru ochi”, dar pe care nu trebuie să îi cred. Și, orice ar fi, să nu le dau ochelarii să îi probeze. Am fost atât de ascultătoare, încât nici nu alergam la de-a v-ați ascunselea, ca să nu îi sparg sau rup. 

Mama a fost întotdeauna acolo. Să vadă că am nevoie de ochelari, să mă dea la meditații la 5 ani ca să învăț literele, să fie atentă să mănânc doar ciocolată albă pentru că spunea că cea neagră „mă agită”, să mă mute de la o grădiniță la alta. Să îmi cumpere pastile și pantofi de lac. Să aibă grijă. Să mă protejeze. Să aibă și mai multă grijă. Să mă supra-protejeze. Să nu se sperie că am început să vorbesc abia la 2 ani, deși mamaie se gândea că ar trebui să mă bage într-un sac și să înconjoare casa cu mine de trei ori. Recent, mama mi-a spus că nu și-a făcut griji că eu și fratele meu am început să vorbim târziu, pentru că, atunci când am făcut-o, n-am pocit cuvintele. 

Mama a fost acolo și să îmi spună că sunt un „copil special”. Că am 8 ani, dar de fapt creierul meu funcționează ca al cuiva de 6. Că trebuie să fac lucrurile în ritmul meu, adică mai încet. Să fac cât pot. Să mă opresc dacă nu mai pot. Am interiorizat asta. Că n-are sens să încerc să înțeleg lucrurile pe care nu le înțeleg, că e OK să fac doar cât simt eu că pot să fac. Și mereu am crezut că pot puțin.

---

Documentând acest text, am aflat că sunt mai mari șanse să fi avut convulsii febrile, care apar la copiii între 6 luni și 5 ani atunci când au febră. Deși de cele mai multe ori părinții se sperie, ele nu provoacă leziuni ale creierului, nu afectează inteligența și nu lasă urme. 

Bunica și tata, care m-au găsit, au crezut că am băgat degetele într-o priză. După nașterea prematură, ochelari și vorbit târziu, leșinul a cimentat în familie narațiunea fragilității mele. Timp de un an, mama a umblat la trei doctori neurologi. Îi schimba ca pe șosete. Nu îi plăcea cum vorbeau, cum se comportau. „Era ceva la ei”, mi-a spus recent. „Eu dacă știam una, pe aia o țineam.” Dacă instinctul îi spunea că ceva nu e bine, începea să caute pe altcineva. De ce un medic neurolog, nu știe să spună. „Când vine vorba de voi, am mers mereu pe ce am simțit.” Avea vârsta mea de acum, 28 de ani, și nimeni nu știa mai bine decât ea ce avea nevoie copilul ei. 

Mama s-a născut în 1969. Mamaie și tataie nu au putut avea copii, așa că au adoptat-o de la naștere. A învățat bine și s-a angajat la 18 ani la Complexul Energetic Turceni. S-a măritat la 20 de ani cu tata, cu care i-a făcut cunoștință mamaie. La 21 de ani a făcut primul copil, pe fratele meu, Rareș. La aproape 25, pe mine. În 2001, la 31 de ani, a divorțat. 

Am rămas noi trei în apartamentul cu două camere de la parter, a cărui ușă se strica constant, mai ales iarna, când n-o mai puteam deschide de la frig și aveam nevoie de un vecin să ne scoată din casă. Căldura venea de la aragaz și un calorifer electric pe care îl plimbam dintr-o cameră într-alta. 

Ne petreceam serile și weekendurile ascultând Pepe și muzică populară la casetofon. Mama făcea cornulețe cu gem până la 4 dimineața, pe care apoi le arunca pentru că ai fi putut ucide pe cineva cu ele de tari ce erau. Însă era fericită. După ani în care făcuse doar ce îi spuseseră alții, acum făcea, în sfârșit, doar ce își dorea ea. Pe mine și pe fratele meu ne trata de parcă ar fi citit toate cărțile de parenting din lume. Știam când nu mai aveam bani, când nu puteam cumpăra o jucărie, pentru că erau altele la rând. Nu îmi mai trebuia oricum nimic atâta timp cât îl aveam cu mine pe Pingu, un pinguin de pluș primit la grădiniță de la „americanii” veniți cu saci de jucării în România. 

---

La etajul doi al spitalului sunt copii care sar și țipă, e cabinetul medicului Marinescu, la care venim la fiecare trei luni, e tabloul care îmi alungă toate emoțiile, cu maimuța care mănâncă paste și pe care aș vrea să îl iau acasă, dar îmi e rușine să îl cer. E cabinetul unde mi se pun în păr fire lungi îmbibate cu spirt care afișează pe ecran niște linii asemănătoare bătăilor inimii, printate apoi pe o hârtie subțire, albă. Adică o electroencefalogramă. Științific spus, traseul electric cerebral. 

Medicul Marinescu nu mă consultă niciodată. Nu mă internează, nu îmi face injecții. De asta nu îmi e frică de ea. Mă întreabă doar ce fac și îmi spune că sunt frumoasă. Pare că are încredere în mine când îi spune mamei: „L-ai văzut pe ț*gănușul ăla care a ieșit? Nicio șansă nu are. Va ajunge bătăuș pe stradă. Dar Carla are”. O asigură pe mama că o să mă fac bine dacă îmi dă tratamentul. Ne dă rețetele pe care le luăm compensate de la farmacia spitalului. La fiecare trei luni îmi schimbă medicamentele, chiar dacă le rotim între ele: Fenobarbital, Piracetam, Tonotil-N, Tanakan, Cerebrolysin. Costă probabil mai mult de jumătate din salariul de 700 de lei al mamei. 

Am acasă un dosar cu zeci de pagini cu traseul meu cerebral; unele îngălbenite de timp. Măsoară ceva, însă nu știu ce. Nu am întrebat-o niciodată pe mama de ce mergem la spital și nici ce diagnostic am – sau dacă am primit vreodată unul. Când am vorbit recent, mi-am dat seama că la a doua întrebare n-are nici ea răspuns. Nici ea n-a întrebat. Doar trăiam împreună povestea: o mamă singură, îngrijorată de fata ei care a leșinat la un moment dat, care pare că are nevoie de ajutor pentru a nu rămâne în urmă. 

---

Nici până azi nu știu care a fost rezultatul sau dacă am trecut, dar în septembrie m-am dus la școală. Un medic psihiatru mi-a explicat recent că nu e despre a trece sau nu. Dacă un copil este mai puțin atent, iar capacitatea lui cognitivă nu e neapărat compatibilă cu cea a vârstei cronologice, pur și simplu va avea nevoie de mai mult timp să învețe lucruri. Asta reținuse și mama. 

Am ajuns la una dintre cele mai bune clase, la învățătoarea fratelui meu. Mama i-a spus că am nevoie de extra atenție, că am un ritm diferit de al celorlalți copii. Oboseam mai repede. Și nici atentă nu puteam să fiu mult timp. Nici acum nu pot. Sunt ca o veveriță dacă primesc o notificare, dacă alții vorbesc în jurul meu sau dacă aud că cineva are nevoie de ajutor. 

Când am luat bătaie cu rigla la palmă de la învățătoare pentru că am luat doar „Bine” la română, mi-a spus că nu mă poate trata diferit doar pentru că am probleme. În clasa I, nu știam nici să scriu, nici să citesc, ca alți copii. Încercările mamei de la 5 ani au eșuat. „Îți arătam literele de tipar, ți-l făceam pe A și nu puteai să îl faci”, mi-a spus. 

Nu excelam la note. Oscilam între „Foarte Bine”, „Bine” sau „Suficient”. Într-o zi, încercând să învăț din abecedar, m-am gândit cum ar fi dacă nu aș reuși niciodată să-l duc la capăt. Ce s-ar fi ales de mine? Aș fi ajuns un copil care nu știe să citească nici măcar subtitrarea de la Clona, la care mă uitam cu mama. 

Simțeam că învăț o literă, dar o uit pe cealaltă. Că mă mișc prea încet. Iar în timpul ăsta, mama mă încuraja să o iau încet. Vedeam că ritmul meu era diferit de al celorlalți copii, iar la final tot extenuată eram. Am terminat clasa I cu o diplomă pe care nu scrie nimic, iar într-a II-a am fost printre singurii care nu au luat premiu. Îmi era rușine de colegi și de mama, deși pentru ea nu au contat niciodată notele sau premiile. Dar pentru mine contau. Putea fi și locul 3 sau mențiune, numai să recunoască cineva că m-am străduit. Că am stat în casă să fac bastonașe, în loc să ies să mă joc cu copiii. Ar fi fost o dovadă că nu sunt specială. 

Când am intrat în clasa I, nu ne-am mai dus la medic, pentru că la ultima consultație i-a zis mamei să ne oprim. Era totul bine. 

În clasa a II-a nu îmi amintesc să se fi întâmplat ceva la școală. Acasă, mama l-a cunoscut pe al doilea tată din viața mea, care ni s-a alăturat firesc și pe care îl adoram pentru că vedea în mine tot potențialul din lume. Mi-a făcut abonament la biblioteca din oraș, de unde am împrumutat o enciclopedie a animalelor și o carte de Ion Agârbiceanu. M-a învățat tipurile de tacâmuri și m-a împins să învăț engleza, pentru că o să am nevoie când o să ajung în lumea mare. Mă vedea dincolo de orașul mic, care nu îmi plăcea pentru că se cunoștea toată lumea cu toată lumea. Mă vedea plecând din țară și mă ajuta să deslușesc matematica care a devenit și mai grea odată cu gimnaziul.

Așa am făcut de fiecare dată când creștea nivelul de dificultate la școală: de la începutul clasei a V-a, până în primul an de facultate. A vrut să vadă dacă pot primi niște medicamente; nu mai țin minte dacă le-am și primit. 

Tot ce îmi amintesc dintr-a V-a e că a fost un an greu. Aveam profesori diferiți, la matematică nu înțelegeam nimic, iar la 10 seara tata rezolva pe coli albe probleme pe care eu le copiam apoi în caiet, fără să înțeleg cum a ajuns la rezultat. Tot atunci, frate-miu s-a mutat cu tatăl nostru biologic și, pentru prima dată, nu am mai stat împreună. Venea la noi în weekenduri, când îmi făcea desenele la biologie, geografie și desen. Ai mei mi-au luat câinele pe care mi-l doream, deși mama nu voia animale în casă. Am aflat abia mai târziu că mi l-au luat ca să nu fiu singură. 

În următorii ani, ai mei m-au dus la meditații la română și matematică, ca să nu am probleme cu examenele. Clasa a VIII-a m-a adâncit și mai mult în categoria „copil special”, după ce am aflat că am scolioză. Tata a vorbit cu profesorul de sport, așa că am spus adio alergatului, jucatului de volei sau handbal cu colegii. 

Odată cu diagnosticul, trebuia să port un corset din plastic, ideal 22 de ore din 24, timp de doi ani. Nu voiam să îl port, pentru că se vedea pe sub tricouri sau cămăși. Nu voiam nici să le povestesc colegilor despre asta. Despre cum sunt iarăși diferită de ei, despre cum mă duc în fiecare zi la un centru din oraș ca să fac kinetoterapie. M-a convins tata, botezându-mă Xena, după Prințesa Războinică. Îmi dau seama că am avut nevoie mereu să îmi spună altcineva că pot mai mult decât cred eu că pot, chiar dacă acasă îmi vedeam și limitele. 

Cinci ani mai târziu am descoperit că am purtat corsetul greșit și că am probleme cu spatele pentru că am un picior mai lung și unul mai scurt. Știu, sunt specială. Acum port un talonet care mi-a schimbat mărimea la adidași și mă înalță un centimetru. 

---

În liceu m-am întrecut cu toată lumea, pentru că nu mai voiam să mă simt în urmă. Cu materia, cu muzica pe care o ascultau prietenele mele. Acasă făceam switch între muzică populară, clasică și colecția de la Jurnalul Național, așa că habar nu aveam cine e Ed Sheeran, acest băiat cu o chitară și părul portocaliu, despre care vorbeau colegii. La școală, tot într-o cursă: meditații la engleză, să o depășesc pe cea mai bună prietenă, să citesc mai mult, să caut cărți de psihologie, pentru că ăsta credeam că îmi era viitorul. 

Îmi aduceam aminte mereu de ce îmi spunea mama: „Ca să reușești, tu trebuie doar să muncești de două ori mai mult decât restul”. În timp ce eu am interiorizat asta ca pe un semn că trebuie să muncesc mai mult ca să ajung cineva, pentru mama a fost felul ei de a-mi spune: „E OK dacă nu iese din prima. Trebuie doar să mai încerci o dată”. 

Prima variantă am testat-o la infinit în ultimii ani. În anul III de facultate navigam între licență, examene, două joburi și un internship, doar pentru că înțelesesem că, la un moment dat, o să reușesc, dar că, mai întâi, trebuie să fie greu. Apoi, când am rămas la un singur job, mi-am luat pe farfurie mai mult decât puteam să duc. Dacă nu ar fi fost alții în jur să mă oprească, aș fi continuat să iau. La un moment dat, un coleg mi-a zis: „Gata, Carla, nu mai ai nimic de demonstrat. Acum trebuie doar să înveți pentru tine și să te specializezi pe ceva”. Îmi era atât de străin, încât m-am blocat. Mereu alergasem să demonstrez ceva, să le arăt altora că sunt bună și nu știam cum să trăiesc și să învăț doar pentru mine. 

Când am dat Bacul, mama m-a întrebat dacă nu ar fi mai bine să facem și noi ca alții și să plătim, ca să fim siguri că îl iau. Dar pentru prima dată simțeam că mă descurc și singură. Toceam ca nimeni alta, ceea ce mi-a adus o medie de 8,80. La 19 ani am oscilat între Drept, Sociologie, Antropologie și Jurnalism. Dreptul părea o variantă bună, credea mama, mai ales că era o facultate și la Craiova. Dar frate-miu era la București și acolo voiam și eu. 

Am dat la Jurnalism după patru luni de drumuri la București cu trenul pentru meditații. Toate astea printre presupunerile bunicii și dirigintei, care îmi spuneau că nu o să mă descurc. Nu o să pot eu să sar dintr-un autobuz în altul, să prind metroul, să alerg, să trăiesc în haos. Doar că, deși fusesem mereu copilul liniștit și tăcut, în capul meu trăisem mereu în haos. 

Am intrat la Jurnalism, prima la taxă. Profesorul care mă pregătise mi-a zis că se aștepta; nu aveam cum să intru oricum la buget. Nu l-am întrebat niciodată de ce. Doar am trecut la buget din anul II. 

Începutul facultății a fost un dezastru: sute de pagini, cursuri, seminarii, teme, colocvii. Mă simțeam depășită. Am terminat primul an cu trei restanțe și gândul că poate ar trebui să mă întorc la Filiași. Mama mă liniștea prin telefon: „Știi că la tine e mereu mai greu la început, până te prinzi”. Nici măcar nu puteam să o contrazic.

---

Plec de acolo cu o rețetă cu Tonotil-N, Tanakan, Cerebrolysin, pastile și injecții pe care ar trebui să le iau și să le fac primăvara și toamna. Sunt ca un ajutor pentru creier în perioadele stresante. Le iau o dată și apoi renunț, pentru că nu îmi fac timp să mă văd cu asistenta care îmi face, o dată la două zile, Cerebrolysin injectabil. 

Scriind eseul, am încercat să o găsesc pe doctorița Marinescu, însă nu am reușit. Voiam să ne întâlnim ca să îi spun că a avut dreptate și că sunt bine. Să văd dacă mă mai recunoaște. Să îmi spună ce își mai amintește, ca să umplu goluri de informație. Dar mai ales să îi spun că m-am gândit la ea de fiecare dată când am făcut ceva de care inițial îmi era frică. 

După facultate, mă angajez. La muncă, limitele și fricile mele se amestecă cu dorința de a dovedi și încrederea pe care mi-o oferă colegii. Asta face lucrurile grele; obișnuită cu „nu vei reuși”, evit să intru în întâlniri, să vorbesc când sunt acolo sau să particip la workshopuri în care nu știu ce se va întâmpla. La început găsesc scuze că am de învățat. Când ce am de făcut e greu, mă gândesc serios să plec. Mi-am dat de nenumărate ori demisia în gând. Uneori și cu voce tare. 

În timp, am învățat că nu sunt specială, cel puțin nu așa cum credeam eu. Că și alții au frici și îndoieli. Că suntem toți cam la fel. Veniți de prin alte orașe, obsedați de ideea de a reuși, panicați că nu suntem suficient de buni. Învăț că unele lucruri pe care le credeam despre mine sunt mai degrabă decizii din copilărie sau realități de care m-a protejat mama. Învăț că întrebările se pun cu voce tare, nu în gând. Că îmi plac mâncăruri și filme despre care ziceam că nu-mi plac. Că pot să mănânc multă ciocolată neagră, dar n-o prea sufăr pe cea albă. 

---

O întreagă echipă urma să se bazeze pe mine în timp ce eu toată viața m-am bazat pe mama. 

Și cumva încă o fac. La mall, când mergem să cumpărăm haine, pentru că ea are răbdare să cotrobăie și eu nu. De asta, mai mult de trei sferturi din garderoba mea e mama. În fustele plisate cu talie înaltă, în zecile de cămăși albe și bleu. În paltonul lung bleumarin pe care și-l luase pentru ea și pe care l-am refuzat categoric când mi l-a dat, pentru că nu voiam să arăt ca un pinguin îndesat. I l-am luat apoi, fără să ne spunem nimic. Știe că mă răzgândesc, așa că le păstrează la ea pentru zilele când le vreau. 

Mama e cu mine și la oftalmolog, unde nici acum nu intru fără ea. La vizionări de apartamente ca să îmi găsesc un acasă în care m-am mutat singură abia recent, un an mai târziu, pentru că nu știam niciuna cum să răspundem la întrebarea pe care mi-a pus-o când a plecat din fața blocului: „Mie cine o să îmi mai povestească lucruri când vine acasă?”. 

---

În copilărie, pastilele au fost mereu lucrul pe care l-am înțeles. De exemplu, Tonotil-N e un complex de aminoacizi care susține dezvoltarea cerebrală, dar și sticluța pe al cărei capac roșu apăsam pentru a elibera un praf dulce în lichidul roz-roșiatic. Cerebrolysin e un extract din creier de porc care are același scop, dar și injecția pe care o făceam o dată la două zile. „Frecție la picior de lemn”, le-a numit un medic specialist în psihiatrie pediatrică. Era mai degrabă îngrijorată că am luat Fenobarbital, care nu se mai prescrie și care e un sedativ hipnotic, adică e posibil ca o parte din oboseala din copilărie să vină chiar de la el. 

Nu am înțeles niciodată ce sens au electroencefalogramele. Au. Măsoară mai multe ritmuri: Alfa, Beta, Teta, Delta. „Conform Beta, tu gândești și când dormi. Te odihnești vreodată?”, țin minte că m-a întrebat medicul, la 20 de ani, când am făcut-o pe ultima. Nu prea, i-aș răspunde acum, având în vedere diminețile în care mă trezesc gândindu-mă la liste sau nopțile în care recit task-uri cu voce tare. 

În timpul unei electroencefalograme ți se fac o serie de probe: tragi aer în piept, stai cu ochii închiși, privești un stimul luminos, pentru a vedea dacă apar descărcări specifice crizelor epileptice. „Fără modificări de tip paroxistic”, scrie pe cel mai recent rezultat. Adică un traseu electric curat, fără modificări. Adică sunt bine. 

Am început să scriu crezând că voi descoperi un diagnostic. Că cineva va pune un nume și că am nevoie de asta. Însă, cum mi-a spus un medic, psihiatria are și limite în ce poate măsura. Unele lucruri nu pot fi transformate în cifre și rețete. Sufletul nu poți să îl măsori. Într-o formă sau alta, toate medicamentele au fost ca un boost de energie de care poate creierul meu – prematur, special, cum o fi – chiar avea nevoie. Sau poate că nu. Poate de fapt aveam doar nevoie de încredere. Să cred eu în mine, mai ales că cei din jur o fac deja. 

---

„Ai scris, fată, despre mine și cum am fost cel mai bun la cros?”, mă întreabă frate-miu. „Dar despre cum ai băgat degetele în priză și ai leșinat, ai scris?” 

„Tu ce știai? De ce mă duceam la medic?”, l-am întrebat. 

„Nu știam ce ai. Doar că te duceai cu mama. Și luai pastile și te ajutau. Oricum tu ai fost mereu…” 

„Cum?” „Cu ale tale.” „Cu ale tale” e prescurtarea pentru „noi doi am fost mereu diferiți”. 

Eu mi-aș fi petrecut timpul citind, el la fotbal, eu introvertită, el sufletul petrecerii. Eu nu am fost niciodată convinsă că îmi doresc o familie, el a știut ce nume să îi pună copilului încă din facultate. 

E după-amiază și ne uităm cu toții la poze din copilărie. Sunt aproape în toate cu frate-miu, care mă ține strâns de mână, lângă mama sau la școală. În câteva, cu tatăl biologic. Una e din iunie 1997. „Carla 2 ani și 6 luni. Rareș 6 ani”, scrie pe spate. Sunt îmbrăcată într-o rochie cu buline negre, botoși roz și ochelari, îmi mușc buza și duc mâna la bărbie. Eram stresată pentru că îmi făcea cineva poze. Asta nu s-a schimbat nici azi. 

„Ne-a cam ieșit”, îi zic lui Rareș în timp ce Maia ia pozele, le aruncă în aer ca pe confetti și aplaudă. Când trăiești într-un oraș mic, ți-e frică de toate. Că nu o să mai ieși niciodată de acolo, că nu o să vezi niciodată mai departe de ziua de mâine. Poate în ultimii ani mi-am găsit, de fapt, propriul tratament la frică. Frica de a nu reuși, de a rămâne mediocră. 

Mă uit la mama. Nu ne-am obișnuit încă să locuim în case diferite, dar învățăm. Învăț și să spun „da” mai des necunoscutului, fără să o țin pe ea de mână. Învăț și să împărtășesc cu ea din lucrurile pe care le trăiesc. Să îi arăt ce descopăr și să ia ce îi place. Așa cum și eu iau din dulap doar ce îmi place. Mama a făcut din mine toată viața ei. Iar eu, la 28 de ani, îmi fac propria viață, lăsând ușa deschisă, ca să nu mă bucur singură când nu voi mai fi un „copil special”. Deși al ei voi rămâne mereu.