În tren cu tata

În decembrie am trecut pe la ai mei să mergem să votăm la parlamentare. Cât am aşteptat-o pe soră-mea, i-am spus mamei că mă bate gândul să fac o călătorie cu trenul prin Balcani. În iarna lui 2016 am stat o lună prin trenuri din România şi voiam să încerc şi altceva. Mi-a zis că nu se poate să plec singur, că ar sta totuşi mult mai liniştită dacă aş fi cu cineva, poate dacă l-aş lua şi pe tata cu mine. Tata, maistru militar, tocmai se pensionase la sfârşit de noiembrie după 36 de ani de lucru în armată. L-am întrebat imediat dacă ar veni şi a zis da, doar n-are altceva mai bun de făcut. Ştiam amândoi că ne-ar prinde bine nişte quality time şi nu mi-era deloc frică de o doză-şoc de două săptămâni. Din contră, de mult voiam să-l cunosc mai bine.

Tata are 56 de ani, eu fix jumătate din vârsta lui. De câţiva ani e cu vreo doi-trei centimetri mai scund decât mine, să zicem că are 1,75 metri. Coapsele, şoldurile şi liniile umerilor lasă de la distanţă impresia a două arcuri de cerc, dar în realitate aş zice că are o constituţie chiar atletică. Îi place să facă mişcare. De când a început să chelească, acum mai bine de 10 ani, obişnuieşte să se radă în cap. De atunci îmi pare că seamănă cu Bruce Willis. Ştiu din fotografii că la vârsta mea avea părul la fel de ondulat ca mine. Are ochii albaştri, ca ai bunicilor, iar nasul e uşor acvilin. În fiecare an văd cum al meu se apropie de aceleaşi linii. Zâmbeşte mult şi aşa a fost dintotdeauna.

După ce m-am mutat de la ai mei, acum aproape 10 ani, timpul pe care l-am petrecut cu familia s-a redus la zile de naştere, sărbători în apartamentul părintesc şi drumuri rare la bunici. Am mai prins acum şase-şapte ani un job de fotografiat pentru o broşură turistică montană. Am avut o diurnă atât de mare încât l-am luat şi pe tata. Pe mine m-a lovit însă o infecţie în gât, aşa că nu am putut vorbi; tata s-a întreţinut cu ghidul. Plănuiam să recuperez acum.

Cu o seară înainte de plecare am ales primul tren, am căutat hărţi cu căile ferate din Balcani şi l-am sunat pe tata să îl întreb dacă nu ia cu el o cutie mică de table – unul dintre obiceiurile noastre. Apoi, n-am prea reuşit să adorm, de entuziasm şi de emoţii. (De dimineaţă am şi vomat; asta sigur de la emoţii). Dacă tot n-am dormit, am zis să răscolesc după amintiri legate de trenuri în care să fie şi tata. N-a fost greu, le am mereu la îndemână.

Prima e de la cinci-şase ani. Mergeam cu troleibuzul 96 spre gară, eu, tata şi soră-mea. Un controlor îl întreabă pe tata de bilet. Ori n-avea, ori nu compostase, ori n-avea pentru noi, nu mai ştiu, dar controlorul devine violent. După smucituri şi îmbrânceli tata reuşeşte să coboare încercând să ne ia şi pe noi după el. Controlorul ne ţine de umeri şi ne spune să rămânem. Nu ţin minte mare lucru din învălmăşeală, doar că am scăpat şi că i s-au spart lui taică-miu nişte sticle cu ceva ce le ducea bunicilor. Spirt, cred.

Cealaltă amintire poate foarte bine să fie de la întoarcerea din vacanţa aia, câteva zile mai târziu. Mai aveam puţin de tot până în Gara de Nord, dar eu şi soră-mea eram atât de nerăbdători să ajungem acasă încât am început să împingem spătarele scaunelor ca să meargă trenul mai repede. Am ajuns cu un minut sau două mai devreme, iar călătorii se raportau la asta ca la un eveniment nemaipomenit, strigau şi se minunau.

 Când m-am întâlnit cu taică-miu, pe la prânz, în Gara de Nord, pe 8 ianuarie, i-am povestit amintirile astea două. M-am mirat că le are şi el.

Ne-am suit în tren la 12:45 – o săgeată albastră care mergea până la Ruse. Amândoi aveam câte un rucsac în spate, câte un aparat de gât, iar tata avea în mână şi o plasă galbenă de la Ethos, un magazin de pe stradă care s-a închis cu mult înainte de a mă muta eu din Rahova. În sacoşă era mâncarea pregătită de mama, împărţită şi ea în pungi mai mici, vidate cu noul ei aparat de sigilat. Tata a reuşit să înghesuie printre hainele de iarnă şi două sticle de jumătate de litru de palincă de prune de prin nord-vestul profund al României. Mâncarea ne-a ajuns trei zile, palinca vreo şase. Habar n-am cum a încăput în rucsacul lui cutia de table, dar din moment ce a avut-o cu el şi în Irak şi în Afganistan, nu ar trebui să mă mir atâta. În călătoriile lungi pe care le-am mai făcut singur cu trenul nu mi-a fost frică nici de oboseală, nici de vreme rea, de nimic, dar acum mă simţeam responsabil de tata, ceea ce i-am şi spus după ce l-am atenţionat că s-ar putea să sune stupid ce am de gând să scot pe gură.

A zâmbit şi el şi mi-a zis „Copilu’, stai liniştit că sunt călit!”. Ştiam deja asta gândindu-mă la cele patru misiuni militare de câte jumătate de an pe care le făcuse în Irak, Kosovo şi Afganistan. Înainte de a se întoarce din prima misiune, punând mâna pe un aparat digital de fotografiat, m-am gândit că e posibil să-mi placă să fac poze. Întâmplarea a făcut ca tata să îşi cumpere din Irak un Konica Minolta de patru megapixeli. El fotografia cu precădere răsăriturile şi apusurile din baza militară. Doar cerul, soarele şi norii. Eu îmi imaginam că aş putea pune serios aparatul ăla la treabă, dar nu aveam voie să îl folosesc. Îl luam totuşi de la locul lui, făceam toată ziua poze şi aveam grijă să îl aduc înapoi înainte de a se întoarce tata de la muncă. Odată la câteva zile îi arătam ce poze fac şi, când mă întreba cu ce aparat le-am făcut, mă bâlbâiam şi îl minţeam că sunt făcute cu aparatul colegului meu. După două săptămâni ştiam sigur că fotografia o să-mi fie şi hobby, şi meserie. O vreme m-am imaginat fotografiind războaie în Orientul Mijlociu, cu taică-miu lângă mine.

Odată urcaţi în tren, tata s-a apucat să îşi sune câţiva foşti colegi să le povestească cum, după 20 de ani, s-a suit iar într-un tren. Atunci mi-am dat seama că el nu s-a mai dat cu trenul cam de când am eu amintirile de care am pomenit. Cum eu eram nerăbdător să îl cunosc mai bine pe omul care m-a crescut şi în a cărui casă am stat până la 19 ani fără să am ocazia să vorbesc prea mult cu el, după ce a terminat cu telefoane către foştii colegi, tata a început să-mi povestească lucruri la întâmplare, fără nicio ordine cronologică.

Sorbeam fiecare cuvânt şi m-a dat rapid pe spate cu o poveste din şcoala militară, când, într-o iarnă cu -16 grade, a mers pe scara trenului, de la Focşani până la Râmnicu Sărat, aproape 40 de kilometri. Îmi plăcea să mă recunosc în ce îmi povestea, să caut prin sertarele memoriei situaţii similare în care am acţionat la fel. Întotdeauna am vrut să semăn cu el şi dacă până atunci puteam doar să mă bucur când vreo rudă îmi zicea că am moştenit ochii lui taică-miu, acum puteam să fiu de-a dreptul mândru să observ că, şi când vorbim despre caracter, pot să găsesc asemănări. L-am ascultat vreo două zile fără să simt nevoia să-l întrerup prea des. În timpul ăsta am tăiat Bulgaria de la Ruse până la Svilengrad, la graniţa cu Turcia, am jucat table şi i-am explicat că dacă mă bate e doar pentru că trebuie să mă încălzesc puţin.

În Turcia am prins şi zăpezi mari, şi lucrări la infrastructura căilor ferate, aşa că din oraşul aproape de graniţa cu Bulgaria, Edirne, şi până în Istanbul, am luat un autocar. Am ajuns la miezul nopţii şi eram amândoi debusolaţi, ceea ce ne-a dat ocazia să testăm cum funcţionăm ca echipă. În mai puţin de două ore am traversat oraşul cu metroul şi cu autobuzul şi am trecut Bosforul până în Asia.

Atât eu, cât şi taică-miu aveam ochii lipiţi de geam. Ne-a fascinat Istanbulul şi am hotărât să ne cazăm ca să-l vedem mai bine, pe lumină. Obosiţi cum eram, l-am ascultat pe taică-miu până pe la patru dimineaţa. Îmi dădea tot felul de exemple despre cât de bine i-a prins să analizeze toate aspectele înainte de a lua o decizie, îmi povestea despre cum uneori se mira şi el de câtă răbdare a avut într-o situaţie sau alta şi aş fi vrut să-i povestesc şi eu câte ceva, dar nu mă lăsa. Avea atâta poftă să-mi sublinieze învăţături din întâmplările lui încât n-aveam loc să arunc nici măcar un „aha, înţeleg”.

Ne-am trezit pe la 10 şi am luat Istanbulul la pas, ca într-o vacanţă veritabilă. Ăsta e meritul lui taică-miu – dacă eram singur, mă urcam în primul tren. De la hotel am luat-o cu metroul pe sub Bosfor. Când am ieşit din metrou în gara Sirkeci, ningea cu bulgări. Gara asta, construită în 1890, un simbol al Istanbulului, e în renovare şi modernizare. Am căscat gura la arhitectură, am băut un ceai din ăla mic de tot şi ne-am suit pe un feribot să ne întoarcem un pic în Asia. Taică-miu se minuna de cum se bucură turcii de ninsoare, iar eu mă minunam de cum se bucură el de vacanţă. L-am pozat lângă toţi oamenii de zăpadă. Pe măsură ce se apropia seara îi aminteam că vreau să luăm feribotul înapoi spre gară „pe lumina aia specială” de dinainte de apus. Când mai aveam vreo jumătate de oră până la lumina aia, a zis că se duce să mai bată străzile, să cumpere nişte fructe pentru drum şi un prelungitor ca să nu ne batem pe priză în trenuri. Eu am rămas să fotografiez pescăruşi. Lumina mea preferată, aia albastră şi cu becurile de străzi şi de prin case la aceeaşi intensitate cu cerul, se apropia, iar taică-miu rătăcea pe undeva pe-aproape, de negăsit. A reapărut la vreo jumătate de oră după ce dispăruse orice minunăţie de lumină.

Eram supărat că m-a făcut să ratez momentul meu de făcut poze şi supărat pe mine că-s atât de „copchil” încât să mă supăr pe taică-miu că se bucură de vacanţă. Mai fusesem supărat pe tata prin copilărie, că nu mă lăsa până târziu afară sau că nu îmi lua vreo jucărie, dar acum era diferit şi nu înţelegeam ce stare e asta. Mă forţam să scap de ea şi mă enervam tot mai tare pe mine, îi căutam singur scuze şi îi şi găseam. Mă uitam la el şi îl vedeam cum se bucură că a rupt-o în engleză şi s-a descurcat pe străzile Istanbulului şi nu puteam decât să fiu mândru, după care mă enervam din nou amintindu-mi că fiecare dialog pe care îl începea cu un turc îl conţinea pe Hagi.

 „We are from Romania, Hagi, Galatasaray” şi mă enervam şi mai tare că i se răspundea inevitabil cu „ooooo, Hagi, the King, gooool”. Eu nu puteam să fac asta. Mi-ar fi plăcut să vorbesc cu turcii de pe stradă despre teatrul contemporan românesc, pe care îl fotografiez continuu de 10 ani, sau despre psihomanelele trupei Steaua de mare, chiar dacă ştiam că astea sunt doar pretenţii de băiat crescut în Rahova care s-a mutat la 19 ani în centru.

Ne-am întors în gara Sirkeci pentru că pusesem ochii pe restaurantul Orient Express. Ne-a întâmpinat un ospătar cu „bună seara” în vreo şapte limbi diferite. Ne-am pus la o masă în cel mai îndepărtat colţ. Între două feluri de mâncare, tata a început să-mi povestească despre cum în zilele cu Revoluţia, fiind chemat spontan la unitate fără detalii sau explicaţii şi fără să fie ceva concret de făcut, a găsit împreună cu un coleg o cutie de table pe la soldaţi. Colegul nu era chiar campion, dar în seara aia îl bătea pe taică-miu ca niciodată.

Pierde primul meci, îl pierde şi pe al doilea, nu înţelege ce se întâmplă, după care sare de pe scaun şi începe să umble prin buzunarele de la haine. Nu găseşte ce caută, după care îşi aminteşte că e în dulap. Carnetul de partid, singurul lucru care, în mintea lui, îl ţinea în seara aia din a câştiga. Îl aruncă în sobă, în foc, se întoarce la table, îl avertizează pe colegul lui că gata, nu mai pierde nicio linie şi legenda spune că aşa a fost.

După ce am auzit povestea asta am reuşit să-mi dau ultimele palme de care aveam nevoie ca să ies din supărarea stupidă pe care o aveam şi i-am propus să încercăm să facem un fel de documentar de călătorie – să filmăm cât mai multe meciuri de table dintre noi, în cât mai multe locuri, în gări, în trenuri şi în baruri.

Din Turcia am plecat în seara aia cu un autocar. Au fost câteva sute de kilometri de autostradă, timp în care tata mi-a mai povestit o groază de lucruri. La un moment dat am început să-i spun şi eu despre fotografie, despre ce e important pentru mine în fotografie, în gestul de a fotografia, ce vreau să spun şi de ce. Cu toate că bănuiam că nu înţelege tot ce spun, nu mă puteam opri, voiam să ştiu că îi povestesc cele mai intime detalii din pasiunea şi profesia care până una-alta mă defineşte.

Am ajuns după miezul nopţii în Kapikule, gara de la graniţa cu Bulgaria. Dacă n-ar fi fost cea mai frumoasă ninsoare viscolită afară, cu zăpadă neatinsă în faţa gării, aşteptarea ar fi fost una dintre cele mai nefericite. Aşa, am ajuns să vorbim despre îngeraşi în zăpadă. Tata zicea că nu ştie de ce se cheamă aşa forma aia care rămâne, iar eu îi explicam că fix ca un îngeraş arată. Nu prea înţelegea, aşa că l-am întrebat dacă nu se bagă el să facă unul, că ar da bine în documentarul nostru. N-a stat nici trei secunde pe gânduri, s-a echipat cu mănuşi, şi-a pus gluga pe cap, a ieşit şi s-a trântit în mijlocul zăpezii. A dat din mâini şi din picioare ca şi cum ar fi făcut toată viaţa îngeraşi în zăpadă, iar eu mă gândeam din nou că semănăm atât de bine, că şi eu aş fi făcut fix la fel.

Am traversat sudul Bulgariei şi am intrat în Grecia pe la Kulata, dar până în Salonic am urcat din nou în autocar, din cauza vremii. Undeva pe drum mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus lui taică-miu că mă bucur că avem atâta timp de omorât împreună, că am în sfârşit ocazia să îl cunosc şi, mai ales, să văd cum semănăm, şi cu bune şi cu rele.

Am strecurat aici faptul că mi-am dat seama că am tendinţa să nu las pe altcineva să vorbească – exact cum face şi el cu mine de câteva zile. Mi-a fost atât de frică să-i spun asta încât am fost uşurat de faptul că nu a avut nicio reacţie. Pe de altă parte, asta însemna că nici nu sunt şanse să echilibrăm situaţia cu povestitul. Ne-am plimbat mult, până la Atena şi înapoi, cu opriri în Larissa şi un ocol mic până în Volos. Nici nu mi-am dat seama o zi sau două că s-a oprit din povestit. Am mâncat bine şi am băut mult ouzo şi, la insistenţele lui taică-miu, am urcat şi pe Acropole. A zis că el nu concepe să ajungă în Atena şi să nu urce. Asta mi-a adus aminte de una dintre replicile mele preferate din dramaturgie. „Cum, domnule, veniţi din Egipt şi nu aţi văzut piramidele?”, întreabă un personaj al lui Wedekind în Deşteptarea primăverii. Bine, se referă la ceva mai profund, dar şi tata are dreptatea lui. La fel şi eu, după ce am realizat că tata s-a cam oprit din povestit, mi-am dat seama că s-ar putea să fi obţinut o victorie mai mare decât îmi propusesem. Era prima oară când realizam că sunt şanse ca noi, urmaşii părinţilor noştri, să ratăm momentul în care hotărâm să nu mai fim copiii lor, ci fiii lor. Mi-am dat seama că dacă schimbarea asta nu e declanşată de părinţi, responsabilitatea asta rămâne pe umerii noştri.

Am jucat table pe Acropole şi am câştigat şi eu câteva meciuri. Am pornit apoi mai departe, dar în Macedonia nu puteam trece cu trenul pentru că se lucra la linie. Am trecut iar prin Bulgaria ca să intrăm în Serbia – tot cu autocarul, pentru că altfel am fi aşteptat în gara din Sofia vreo 16 ore. Am tăiat Serbia în două de la Niš până în Belgrad. Pe drumul ăsta am început să mă simt prost că i-am tăiat lui taică-miu elanul.

Aşa că l-am mai întrebat de table şi mi-a zis o poveste despre prima lui seară ca proaspăt angajat la Ocolul Silvic de la Feteşti, unde a fost repartizat imediat după ce a terminat liceul forestier. Habar n-aveam că a lucrat aproape un an în domeniul ăsta. Mi-a spus cum inspectorul contabil financiar Hulă l-a întrebat dacă joacă table. Taică-miu a zis că da şi l-a şi bătut. După asta, Hulă i-a zis să stea pe lângă el, că om îl face, dar taică-miu a înţeles că asta nu poate însemna decât un lucru: să ajungă cineva, dar pentru asta trebuia să te mânjeşti, iar asta însemna puşcărie mai devreme sau mai târziu. Odată chemat să-şi facă stagiul militar obligatoriu, a ales să continue cu şcoala militară. L-am încurajat cu multe întrebări ca să aflu în detaliu tot traseul ăsta şi ne-am întors la starea lui naturală de povestitor.

Din Belgrad am cotit spre Vršac şi ne-am întors în România după mai bine de o săptămână. Vremea şi lucrările la linii ne-au făcut să sărim peste câteva ţări, dar destinaţiile nu mai erau de mult scopul călătoriei. Mi-am tras din toate istoriile lui învăţături despre demnitate, respect de sine şi faţă de alţii, răbdare, determinare, consecvenţă, loialitate şi alte valori care adunate au desenat figura asta care mi-a servit încă de mic drept principal model de urmat. Până la călătoria asta, Gelu Bulboacă a fost doar tata, ca o statuie a unei figuri istorice despre care ştii dintotdeauna că merită respectul. Acum ştiu că statuia este de fapt rezultatul unui lung proces de sedimentare, cu tot felul de roci diferite, cu erodări şi cu muşchi crescuţi pe toată suprafaţa.

La finalul călătoriei, în capătul peronului din Gara de Nord, ne aştepta Irina, prietena mea. Ne-a făcut o poză împreună, cum ne făcuse şi înainte de plecare. Am mers toţi trei până la ieşirea de la casa de bilete. Tata s-a dus în stânga, spre troleibuz, iar eu şi Irina am mers pe jos până acasă. Cred că ne-am strâns mâna, eu şi cu tata. Tot drumul m-am întrebat dacă era suficient, dacă nu cumva ar fi trebuit să ne îmbrăţişăm tare de tot, că eu asta simţeam.

În zilele în care au urmat, m-am tot mirat de ce nu vorbim mai des la telefon, dar aşa a fost mereu. Chiar dacă ne era drag unuia de celălalt, nu ne sunam. Am început totuşi să caut motive să îl sun ca să îl întreb ce face şi, după ce am schimbat frecvenţa cu care vorbeam, l-am întrebat dacă ar vrea să vină cu mine în Piaţa Victoriei, la proteste. Voiam să-i fac cunoştinţă cu generaţia mea şi eram convins că i-ar fi plăcut. Aşa cum cu 12 ani în urmă m-am imaginat pe front cu taică-miu lângă mine, puternici, îmi imaginam acum că am putea merge împreună în Piaţă, pozitivi. Mi-a răspuns scurt cu „Copilu’, genul ăsta de activităţi mă indispun”. Nu-mi dau seama în ce măsură încerca să-mi spună că s-a lămurit deja la Revoluţie care-i treaba cu mulţimile sau dacă e doar un pic obosit, proaspăt pensionat şi în aşteptarea unei bine-meritate perioade de odihnă şi de libertate înainte de a-şi alege o nouă carieră.

Rămân cu întrebările astea pentru noua etapă în care a intrat relaţia noastră tată-fiu, mai ales că a lăsat la mine acasă o cutie de table.